Telegrafulu Romanu, 1876 (Anul 24, nr. 1-103)
1876-01-29 / nr. 9
35 câte jugere, câte partiele de pamentu posedu românii in Tranni’a. Atunci s’a disu, plutocrati nu avemu, nu sciu déca de atunci incóce si au câstigatu mai multi români acestu nume „dulce“. Eu sum de credinti’a pesimistiloru si in privinti’a acest’a, ca si in acea, ca averea natiunale, reale, a scadiutu de atunci incóce. Acesta credintia mi o amu câstigatu, după numerulu membriloru români avuți, aflători mai nainte in comune, si după numerulu celoru de aici, după vinderea mosiereloru si după drumulu la acesta seracia, la carea conduce afurisitulu de vinarsu pre multi români. Dela astufeliu de date singuratece amu facutu computu pentru toti românii din Austro-Ungari’a. Resultatulu e nefavorabilu. Câtu despre fonduri si fundatiuni nationale, amu alta părere. Acestea parte me incuragiaza. Mai nainte n’avemu nimic’a, acum avemu fundatiuni însemnate la archidiecesa, la Reuniunea femeiloru române, la Asociatiunea transilvana etc. si prin ele se incuragiaza progresulu in cultura si la noi. Mai avemu si in Ungari’a si cașurile de pre la Aradu si alte casuri mai mici, nu me ingrijescu si nu credu ca anunciulu loru va desgustă pre omeni. Totu ce credu ca aru fi de observatu in fati’a acestoru incidente neplăcute si regretabile, este, ca avemu inca lipsa de putientica multa maturisare a seriositatiei si a interesului de binele publicu si natiunalu in părtile atinse, unde amagirea pr’opria, ascunsa in frunczele celelate ale sofisteriei, se pare ca ia in multe privintie loculu sinceritatiei si adeverului. — Crescerea si educatiunea se facea mai nainte cu mai multa atentiune la exemplu de câtu adi. Părinții si dăscălii apareau cândiei înaintea fiiloru si a scolariloru, adi in multe locuri sufttu despre tiuiti, si fii si scolarii istorisescu pecatele educatoriloru loru. Amu fostu disu, ca voiu aminti ceva si despre factorii si influintiatorii vietiei nóstre sociale; despre conducetorii nostrii pre câmpulu progresului adeca, despre preoți, dăscăli si profesori. Aici amu ajunsu la o materie delicata si ingrigitóre. Scii de ce ? fiindu ca voiu sa dicu ceva si totu se nu superu pre nimenea. De acést’a te rogu se me intielegi mai intâiu tu. Asi voi se făcu si eu, buna ora, cu acelu omu sinceru, care, vediendu in barb’a cuiva unu lucru ce nu-si are acolo loculu, i aru dice: „Domnule prepeliti’a in tufa!“ fara acea persona fara superare si fara a reflecta : „cânti o latra“, aru caută in oglinda, si aru netedi barb’a si aru multi ami pentru delicat’a atentiune. Astfeliu de atentiune nu o uita nimenea asta in graba. Ea i obicinuesce omului indatinarea a caută mai adese in oglind’a vietiei, a mai întreba si pre altii despre sine candu ese in societate si publicitate. Sperezu dar’, ca nu te superi nici tu, amice, candu voiu vorbi cu membrii fiecarei parti sociale in limb’a ei. Pre preoți voiu face atenti la cuvintele M. Cr. (Mat. c. 19) „Asta se luminéze lumin’a vóstra înaintea ómeniloru, ca vediendu faptele vóstre cele bune se maréscu pre tatalu vostru celu din ceriuri“ si la cele ale Ap. P. c. Cor. N. Capu 6 v. 1 —34 c. 9. v. 67. „Fratiloru! Ve rugamu sa nu luati darulu lui Ddicu indesiertu; intru nimica sa nu dati smintela in servitiulu vostru... Cu inttelepciune sa umblați, cuventulu vostru se fie diresu cu sare.“ Sciu ca limbagiulu acest’a ti place, pentru ca este unu limbagiu sacru, a carui sublimitate aremasa neschimbata de mii de ani si va remane in veci, pentru ca vine dela acel’a, despre care s’a disu: „Dreptatea ta este dreptate in vecu si cuventidu teu remane adeveru.“ Cu tóte aceste ti vei pune întrebarea, si cu tine multi altii. Candu aru vede cine va pre vre unu preotu facendu lucruri necorespundietóre sa tacemu ? Cându observamu, ca mai intaiu ajutoriulu reciprocu la multi dintr’easi lipsesce si in loculu lui vedemu invidi’a, la acést’a se nudicemu nimic’a? Candu ceealalta lume o amu vede mergandu înainte cu pasi de uriași si ochii multor’a dintre preoți aru fi paranginiti, si nu aru vedé, cum s’a surpatu vedia loru, se nu dicemu sa se sterga la ochi ca sa-si cunosca positiunea loru ? Si cându alte multe ce se referescu la daru si nu se presentéza cum aru fi demne de acest’a, sa tacemu? Si cându cultur’a moderna apare si intre densii, asta incâtu nu sciu ce respunsu aru ieși cându aru dice cineva la atari cașuri adeveratu rari —: frate! dece nu vorbesci dumneata cum ’ti este portulu? Sau din contra , pentru ce nu te porti cum ’ti este vorb’a, are ce respunsu aru pute da ? Mai nainte raru ’si uitau preoții, de ceea ce suntu si de chiemarea loru, desi nu o prea intielegea. In tempulu presentu o intielegu, dara unii ’si uita pró desu de dens’a. Pentru chiamarea dascaliloru si a profesoriloru dicu, ca este cea mai însemnata. „Nimic’a mai ddicescu decâtu crescerea — scrie Plato —, ea face junimea ca se vedia drumulu bine in viéti’a ei cea fericita.“ Crescereai după pedagogulu Schwarz, nu este numai spirituale si fisica, ci si morale. De aceea atingerea cu scolari, prin cuvinte nobile si prin vietiuirea demna a crescatoriloru zidesce basele scolariloru, basele la viéti’a loru morale. „O educatiune buna morala este celu mai frumosu daru. Bogati’a fara acestu daru adeseori este unu reu.“ Aci me oprescu si dicu iérasi, la revedere!u. Corecte la unele uecorectc. (Urmare) Amu mai afirmatu eu in tractatulu meu, ca la compunerea foruriloru noue bis. nu s’au prea cautatu cualificatiunea. Acést’a o acceptéza si „Albin’a*, inse cu acea modificatiune, ca cualificatiunea „nu s’au prea gasitu si adeca parte ca nu au fostu capacități, parte ca multe brandie erau in burdufu de câne, de acea s’au cautatu moralitatea, si s’au gasitu, ca sa nu fimu siliti a ave asesori ameninttati necontenita de actiuni generali.“ Mari si cutezate lucruri vorbesce „Albin’a“ déca indrasnesce a da unu atare testimoniu de paupertate intelectuala, de inmoralitate si de criminalitate tuturora aceloru barbati ai bisericei nóstre, cari nu au avutu fericirea, de a fi aleși in consistoriulu metropolitan. Nu voiu sa me ocupu de personalități, de acea lasa sa judece publiculu bisericei nóstre cele aruncate de „Albin’a“ in fati’a lui. Mi se imputa in „Albin’a“, caci amu pasitu la forulu opiniunei publice, cu tractatulu meu, si cu argumente contrari matematice se aducu pre scurtu urmatórele: ca publiculu au alesu pre deputații congresului, congresulu au alesu pre consistoriulu metrop., ergo: acestu consistoriu este espresiunea opiniunei publice; asta dar’ ce avému eu a caută la alta, póte a trei’a opiniune publica ? O logica de minune precarea de o vomu urmări si mai departe, ca adeca consistoriulu metrop. au alesu pre secretariulu cons, séu au datu o sentintia, vomu ajunge a conclude, ergo, secretariulu acest’a séu sentinti’a inca este espresiunea opiniunei publice. Si déca, pre lângă acea logica, vomu calculă si conclude după egalitatea a doue cuantitati unei a treia, cum scrie „Albin’a“, apoi potemu dice: vox dei est infalibilis, vox dei est vox populi, congresulu est vox populi, etc. etc. ergo, secretariulu consist. metr. este infalibilu, sau precum ne intrecemu prin gimnasiu in logica, cu conclusiuni seducatóre d e. Stanu este omu, Branu este omu ergo. Stanu e equale Branu. La câte conclusiuni ad absurdum nu potemu ajunge cu logica Albinei ! Lasu sa-si sparga capulu filosofii cu atari conclusiuni, si observu, ca déca amu apelatu eu la forulu publicului, apoi tocmai după Albina amu ajunsu la isvorulu opiniunei publice adeverate. Si nu credu, ca are unu membru din consist, metr, sa se sfiasca de acésta opiniune, la care altcum Albin’a in totu numerulu apeleza pentru marirea mea. Omulu póte mistui ori ce absurditate, dar’ apoi cându deduce „Albin’a“, ca prin acea apelatiune la forulu publicului, vomu pote vedea pre forulu metropolitanu sub „Synchiustitia 11 aci mi stau tóte mințile in locu. Mi se imputa mai incolo, ca amu scrisu despre unu objectu, pre care nu l’amu cunoscutu bine. Se póte, intr’atât’a, ca eu amu tractatu acelu casu, ca eppulu Aradului au acusatu pre redactorele ,,Teleg. Rom.“ care este asesoru consis preotu, pentru vatemari prin jurnalu s. c. 1. Ei dar „Albin’a“ ne spune, ca episcopulu Aradului s’au plânsu mai vertosu asupr’a juiei „Tel. Rom.“ si a redactiunei ei ca atare. Pre acestu incusatu in persón’a jurnalului marturisescu — ca nu l’amu cunoscutu. Scriindu-lu acuma, cu atâtu mai multu mi sustiem părerile mele. Intr’altele constata „Albin’a“celea ce eu le presupunemu in tractatulu meu, si asia lasu, că se fia casulu asia precum lu infatisieza „Albin’a“ adeca, ca par.eppu s’au jeluitu asupr’a foiei „Teleg. Rom.“ si a redactiunei ei, pentru unele corespondintie vatematore din Nr. 80, ca consist, metr. s’au declaratu pre sine competente in la si ultim’a instantia, fara locu de apelatiune, si ca consistoriulu archid, aru fi fostu in casulu acest’a necompetente caci suspiciosu; si voiu încercă a resturna tóte motivele „Albinei“ ce le aduce pentru justificarea celoru dise de ea. Mai nainte rogu pre redactiunea „Albinei“, a nu fi asta de scrupulosa, caci amu numitu persón’a Pr. sf. Sele dlui episcopu, caci casulu concretu pretinde acést’a, si par.eppu de sigura nu va privi in acea numire vre-o indiscretiune. Buda-Pesti Közlöny numesce pre partile procesuante, fia baroni, grofi, principi. Cine sa-si faca scrupulu de aci ? Apoi mi permitu a observă fara a numi pre „Albin’a“ „fabulistica“, ca ea mistifica obiectele din tractatulu meu. Eu acolo, unde eră vorba de apelatiune dela unu fara mai micu la altulu mai mare, amu citatu can. 15 (de cinci-spre-diece) din Cartagena, care suna întocmai precum su amu citatu. Dar’ „Albin’a“, in locu de a cită acestu canonu, mi vine cu citatulu canonului 14 (de patru-spre-diece) din Cartag, care cuprinde cu totulu alta materie, la care voiu reveni mai la vale. Deci sa-mi ierte „Albin’a“, déca’i respingu înfruntarea „ca nu scie ce carticici de sém’a scolariloru a-si fi cetitu“, pre care o atribue autorului ei. Enchiridionulu lui Siagun’a va fi in posesiunea celoru mai multi lectori; binevoiésca a compară can. 14 si 15 din Cartag. Nu va numi „Albin’a“ si acestu opu „cărticică de séma scolariloru.“ Iata ca nu unu fiscu in oficiu, ci redactiunea „Albinei“ póte câte odata se confunde citatele. Amu cunoscutu si eu can. 14 din Cartag. si alte asemenea care supune pe clerici si presbiteri jurisdictiunei bisericesci, si le opresce a alergă la stapanirea din afara. Dar’ acest’a o amu afirmatu si eu preste totusi asta citarea acelui canonu au fostu superflua. Alta este cestiunea in casulu concretu si diverginti’a de păreri intre mine si juristulu de la „Albin’a“ despre referintiele de competintia judiciara intre statu si biserica, se vede a fi forte mare. Se pare ca „Albin’a“ supune nu numai ori ce soiu de crime si delicte comise de catra presbiteri, dar’ chiaru si jurnale publice, esclusivu numai forului bisericescu si ca ea asta intielege canonulu, ca acest’a nu recunosce delocu jurisdictiunea statului asupr’a personeloru bisericesci. Eu negu acést’a, si afirmu ca bis. nóstra gr. or. prea bine si cu taciu au soiutu tiermuri potestatea sea de catva a statului, aducendu-le in armonia (iér’ nu in rebeliune), după cuventuru lui Christosu „dau ce e a lui Ddieu, lui Ddieu, si ce e alu cesarului, cesarului.“ Pre bas’a acést’a, biseric’a nóstra inca pre tempulu potestatiei ei cei mari, nu numai au pretinsu cutări si cutări legi dela imperati in folosulu ei (vedi can. 57, 67, 68 , 72, 92, 100, 102 etc. Cartag.), ci au concesu in unele cașuri a se incusă fetie bis. si la forulu civilu, asia d. e. pentru cei ce baga in biserici gâlcevi si turburari (v. can. 5 sin. din Antiochia si can. 9 sin. pct. III) si adeca după usulu necesariu (can. 11 din Antioch.) Cum suntu adi referintiele intre biserica si statu,le scimu, si obiectulu acest’a aru cere mai multu spatiu de tractare, decâtu póte concede unu jurnalu. Sa venimu dar’ la casulu specialu, unde se acusa unu jurnalu publicu si redactiunea lui pentru nescari vate mari; si nu-mi va negă nici unu juristu (afara de canonistulu Albinei), ca aci este competinte forulu de presa. Sobórele ecum. si locali, firesce nu au cunoscutu atari foi publice, cu cauțiune si redactori responsabili, caci. de le aru fi cunoscutu, desigura aru fi lasatu bucurosu prin unu canonu espresu in mân’a statului.Ni aru fi parutu la toti bine, déca potea apelă „Albin’a“ de smadi in procesulu ei de pressa la forulu bisericescu, iér’ nu la curtea juratiloru din Budapest’a). Dara că se potemu tractă materialulu bisericesce, se presupunu și aici, că în tractatulu meu, ca candu s’aru judecă caus’a iu forulu bisericii . Este vorba de o certa intre unu episcopu si unu presbiteru. Eu cu canonulu amâna amu disu, ca in casu , candu uuelerieu acusa pre episcopu, forulu competente alu acusei si acusatului este celu mitropolitanu resp. alu episcopiloru provinciei, si de aci in calea apelatiunei unu foru mai mare după Can. 9. Sin. IV. etc. Tocmai acést’a mi intaresce si „Albin’a“ cu can. citatu, bă inca si cu — Balsamonu, Zonar’a, Blastares. Amu disu apoi, ca in acelu casu, candu presbitendu este paritu, forulu competente este celu alu episcopului seu, resp. Consistoriulu eparchialu, de la care póte apela la forulu metropolitanu (can. 28, 36, 134 Catarg.) Daru despre acest’a din urma tace „Albin’a,“ precum si despre institutulu jurisoru si facultatea de adaugere (alegere resprecusatiune) de judecători in judiciurile ordinari. Puterea argumenteloru mele o recunosce daru si „Albin’a“ parte espressu parte tacendu. Ei daru, ca se póta argumentă si ea totu cu acelea arme in contra-mi, si ca se póta justifică, cele ce dice, ca s’au opinatu in consistoriulu metrop., face unu picu de fabulistica, si schimba rolulu acusatoriului si alu acusatului, si dice. Ca părintele episcopu este acusatulu, iar fói’a „Tel. Rom.“ resp. redactiunea ei este acusatoriulu. Acus’a trebue se aiba o forma. Intreba dar’ : Cum si in ce forma au paritu redactiunea pre eppulu ? Prin form’a jurnalistica, adeca prin o corespondintia J