Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-12-04 / nr. 142

Xr. 142 Sibiiu, Marți 4/16 Decembre 1884. TELEGRAFUL ROMAN, Apare Marita, Joia și Sâmbăta ABO­NA­MENTUL fevern Sibiu­ pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 er., 3 luni 1 fl. 76 er. Pentru ■•parohic pe an 8 fl., 6 luni 4 fl­, 3 luni 2 3 Pentru stram­utate pe an 12 ÖL, 6 luni 6 n., 3 luni 8 fl Pentru abonamente si insertion) a se adresa im AB alBA trad­ BBB* tipagniler aroticdl BOMBBB Sibiiu, «rad» Mic«iar>lnr 47 Corespondențele su­nt a se adresa la: Redaotlsses „Telegrafului Ronân", «rad» Măcelarilor Nr. 30 Epistole neírineate se refnsa. —» Articanii nepublicați nu se înapoia zis Anul XXXII IMN­ETIDMILI Pontra odată 7 or.. — de douo ori 12 or.» — de trei or 16 «r. rfundal on litere garmond — și timbru do 80 «r.pencrB Őe­eare publicmro. Sibiiu. 3/15 Decembre 1884. Din generațiune în generațiune se susține o credință vechi­, contra căreia știința modernă a ri­dicat arma, și e a tac­at de poveste. Această poveste, căci pentru binele obștesc și iubirea de pace poveste o vom numi și noi — acea­stă poveste susține că lebeda înainte de moarte cântă. Tradițiunea vorbește cu religioasă sfieasă de­spre această cântare a lebedei, și ea trebue se fie frumoasă, formând ea așa picând ultima fașă din vi­­eața acestui animal pompos și măreț în ținuta sa. Un act de interes general s’a petrecut astăzi la tribunalul regesc de aici, care ne revoacă în me­morie credința despre destinațiunea reservată lebe­dei pentru ultimele momente din vieața sa. Lebeda curată ca zăpada și neatinsă de macula fluctuațiunilor politice — juriul de aici, a săvârșit astăzi ultimul act legal din vieața sa. Grația celor de sus a voit ca lebeda se încete de a mai trăi prin o cântare în onoare­a pressei române, și grația celui de sus s’a manifestat prin acest cântec, spre a dovedi oamenilor păcătoși că dreptatea dreptate rămâne și adevărul adevăr de câte ori voinței ome­nești nu i se aplică lanțuri și cătuși. Nu vom cerca dacă este vorbă s­ au realizate credința despre căutarea lebedei, constatăm însă că verdictul juriului din Sibiiu ca un ce legendic ne face se privim cu înduioșare la trecut și groază în viitoriu, mai ales noi cei chemați a face opinia publică românească. Cu înduioșare la trecut, căci aveam consciența că interpretăm fidel suferințele poporului. Și interpre­tarea noastră bună i­a­cum era, dacă era să fie ca­lificată, venia sub judecata cetățenilor, ale căror năcazuri le interpretăm, și cu inima deschisă aștep­tam verdictul lor. în critica situație politică de a­ fi nouă români­lor ni s’a creat, rolă foarte nemulțămitoare. Suntem năpăstuiți, neindreptățiți, de multe ori maltratați chiar, și ca capac la toate acestea mai trebue să su­ferim și sarcasmul ce ni se aplică cu un cinism ne­mai pomenit, trebue se ni se mai spună de către pretinși români, că noi trăim în raiul fericirilor pă­mântești. foarte și mai tristă este reservată presei ro­mânești. Numica mai neplăcut ca vecinica tânguire. Și pressa română dacă voește se facă pretensiuni la onestitate, este silită se lamenteze Și și noapte. Când plânge omul nu este în stare sufletească veselă. Durerea normează tonul văerărei, și el cre­ște în n­ătura, cu cana durerea se face mai simțită. In fiecare animal se naște instinctul de conser­­­­vare și un verme chiar voind a-i călca­­ și ridică ca­pul amenințătoriu. Cu atâta mai mult va lua po­­siție de aparare un om, căruia i-a dat Dumnezeu voință liberă, și căruia legea lui Christos i vorbește de egalitate aici pe pământ, și colo sus in ceriu. Lovirile le simțim cu toții, și strigăm prin pressă. Văezările noastre cresc în măsura urcărei biciului cu care ni se aplică lovirile. Și pentru noi nu este mirare, dacă pressa din când în când în durerea sa tălmăcește efectul lovirilor în ton aspru și poate și necruțătoriu. Batjocura nu s’a mărginit la loviri. Se iau mă­suri, ca noi se nu mai putem sbiera. Ni se va în­funda doară gura, sau ni se va pune pumnul în gură? Nu! Se va urma altă procedură! Vom fi puși la umbră ca de acolo țipetul nostru de durere să nu se mai audă, și aceasta se va urma, pănă când nu va mai suna glas de durere în public. Cestiunea e pusă cu multă maestrie. Țipetul de durere du­re va îneca în peptul cetățianului. Cu cât vor lamenta mai puțin în public, cu atât va fi mai mare numărul celor din închisoare, și când nu va mai plânge nime în public, atunci se va ști, că toți câți au cutezat a se plânge despre necăzurile poporului, aceia v­a iot face aceasta la închisoare, prin urmare este salvată libertatea vorbirei în tem­nița din Naseud, Vatz, și câte se vor mai face încă. E minunat modul de judecată al oamenilor în ziua de au­r. Neîndr­eptățirea se aplică ții de ții cu plan, și celor neindreptățiți li se impută de crimă văiera­­rea sub sarcina neindreptățirilor. Politica ’și urmează calea apucată, și noi trebue să fim reali întâmple-se ce se va întâmpla. pilde juriului sunt numărate. Coi din Sibiiu și a dat verdictul în conștiință, și aceasta este satis­facția noastră cea mai mare. Sub decursul pertractărei de ori representantul puterei publice a pronunțat gravele cuvinte: „ Viole­­ant consules..........“ Juriul poate n’a pătruns înțelesul adevărat al acestor cuvinte, el însă ca trăsnet a străbătut amă­­râtele inimi ale publicului ascultătoriu și represen­­tanții pressei au schimbat priviri sfiicioase. Nu a fost lucru nou pentru noi această binevoitoare apo­strofare, a fost însă neobicinuit la masa tribunalu­lui ca mijloc de demonstrare in procesul din ce­­stiune. Lebeda și a cântat ultima sa cântare. Noi luăm notiță. Cine știe când vom mai vedea juriu în Si­biiu, după ce se va susp­nda activitatea celui de I acuma, cine știe când vom mai avea lebedă curată, ca și când toate suferințe i ar fi trecut ca prin minune. In fine eram curios de a afla amenunțe mai de aproape despre această tinără păreche, a cărei purtare mi se păru o enigmă. Chiar acum trecu pe lângă mine un om mic și burtos, îl oprii. — „Pardon­ domnule, veți avea bunătate de a mi spune cine­i doamna acea în caretă și tinărul blond în societatea ei ? Omul meu mă privi drept în ochi ca și când întrebarea mea ar fi fost ce­va banală, apoi îmi zise cu un ton sfătos. — „E cântărețul ”. de la opera imperială, iar femeia fără picioare e soția lui. — „Cum? 6eclamai involuntar, fără picioare?... — „Da, i lipsesc din trunchiu amăndoauă pi­cioare .... Oh domnul meu, e o dramă întreagă istoria acestei părechi nenorocite; dacă nu s’ar fi întâmplat omul ar trebui se creazâ că e o ficțiune de romanuri.“ înțelesei că interlocutorul meu nu era dintre oate­ni scumpi la vorbă, insistai deci să mi enoreze această istorie. Apoi mergând împreună pe aleul ce conduce la lăptărie, eata cele ce putui afla dela el: „Bancherul N., retras la momant de la afaceri, trăia singur in orașul P. cu frumoasa Andrea, fata sa care cu trufie se străbată printre viforoasele valori politice ale tineței noastre de stat, fără frică de amenin­țarea valurilor, fără idei politice preconcepute, ci con­dusă numai de vocea internă a inimei,care nu cunoaște nici teorii de drept, nici interese de rasă, mai pu­țin idei­ de stat zămislită în creeri turburați. Le primim cu demnitate ultima cântare a le­bedei. Revista politică. In ședința de Marți a casei magnaților se va ceti rescriptul preaînalt prin care este denumit Baro­nul Sennyei de president la acest corp legiuitor. Cu această ocasiune presidentul de până acuma Szőgé­­nyi și va lua ziua bună. După cum se vorbește în ședința de Mercurea viitore ’și va ocupa scaunul presidial noul president, cu care ocasiune va ținea și o cuvântare politică, în care și va spune con­­dițiunile, sub cari a intrat In oficiu de stat și viața publică fiind dl Tisza la putere. Ziațele din Viena sunt busola, după care tre­­bue se ne orientăm, de câte ori se face vre-o schim­bare in politica noastră internă, înregistrăm deci seriile aduse de acestea ț­iare, și de astădată le înregistrăm cu oare­care reservă. Se­­ zice adecă că partida liberală începe a se descompune. Prima dovadă este intrarea Baronului Sennyei în viața publică. Br. Sennyel este conser­vativ recunoscut, bărbat cu renume, care tocmai acuma la bătrânețe nu este dispus a-și denega tot trecutul. Partida liberală atârnă de la voința dom­nului Tisza, și nu el de la voința ei. Este tocmai contrariul dela ceea ce ar trebui se fie. De aici se explică pactarea cu Sennyei, și reforma casei mag­naților. Dacă vom mai reflecta și la cuvântarea episco­pului de Szatmár Schlauch în reuniunea Sântului Ladislau, care ne pune în vedere oposiția clerului catolic in reforma casei magnaților după proiectul ministerial ușor putem da cred­âmânt faimelor lă­țite de pressa din Viena. Congresul bisericei gr. or. sârbești din Ungaria începe a preocupa opinia publică. Deputații sârbi și croați din dieta Ungariei s’au prescntat Vinerea trecută la ministrul de culte Trefort și s’au rugat se concenda ținerea congresului, ț­­arele ne aduc vestea că sârbii sunt frânți, și că stau întru toate la dispoziția organelor chemate a regula afacerea bisericei sârbești. „Referințele cu totul schimbate și disposiția din popor dau garanții, că congresul ,și --------------------------­ FORȚA. „Pentru o floare.“ Cei, cari au călătorit în stagiunea băilor prin Stiria, n’au intrelăsat de­sigur a petrece vre-o zii două la băile din Z. Orășelul Z, situat într’o cale pictorească în­­cungiurata de păduri, a devenit, în timp foarte, scurt, un loc balnear din cele mai cercetate. Mai ales stagiunea trecută a avut o afluință neobicinuită; părea că oameni din toate țările și națiunile și-au dat „rendes vousa pentru a-și petrece câte­va săptămâni plăcute în acest gură de rai. Intre oaspeții băilor o jună femee îmi atrasă atențiunea asupra-și chiar de la început. Dânsa pă­rea foarte suferindă, căci nu eșea la preumblare, decât într’o caretă pentru bolnavi, ce era împinsă de un servitor, și fiind asociată de un bărbat blond, cam în etatea ei, care­­ urma tăcut și melancolic. La prima vedere ar fi fost greu a decide, că care tinărul era fratele său bărbatul femeei. Dar când din întâmplare privirile ei suferinde să opreau asupra tovarășului tăcut, părea ca ochii ei i se ilu­minau de o rasă de fericire, de o dragoste nespusă unică. Frumseța, spiritul și înainte de toate­ banii tinerii fete atraseră o mulțime de adoratorii în ju­rul ei, între cari s’a vorbit într’un timp foarte mult despre un conte maghiar, care ar fi obținut și în­voirea părintelui ei. Se vede însă, că nici unul n’a reușit a captiva inima tinerii fete. Ceea ce n’a suprins nici decât pe aceia cari au cunoscut-o mai de aproape, căci dânsa trecea de o fată esaltată și capricioasă, căreia i plăcea să bată joc de tinerii, care se îndrăsneau a-i face curte. Așa spre exemplu se întâmpla odată că unul din acești adoratori, un june cu pretenșii de poet, să-i facă o serenadă. Andrea, care în momentele sale de „dolce far’n­ente“ compunea însăși poesii de o invențiune surgrinjetoare, publica în ț­iua urmă­toare o romanță, iscălită cu numele ei, ce a apărut într’o foaie beletristică a orașului. Poesioara umbla din gură ’n gură și pe timpul acela avuse mare efect. Dacă nu se înșală memoria ea sună cam astfel: „Pe a nopții magică feerie „Veghiază luna suavă lin „îți pare lumea o armonie „De dulce freamăt și suspin, „Răpit de dor, beat de iubire „Și-acoardă lira un bard pletos, „Și sub balconul în umbrire „Prelude trist, armonios.

Next