Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-10-27 / nr. 126

M­r. 126 Sibiiu, Sâmbătă 27 Octombre (8 Noembre) 1884. Anul 1L.21.2011 TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marita, Joia și Sâmbăta. ARONAMENTUL Pentra Sibliu pe an 7 fl., 6 Inni 8 fl. 1O er., 8 Inni 1 fl. 7B­er. Pentru ■•■arohi« pe an 8 fl., 6 Inni 4 fl., 8 Inni 2 fl Pantra atralaitata pe an 12 fl., 6 Inni 6 fl., 3 Inni 8fl-Pentru abonamente și inserțiuni a «e adresa la Adalil strad­a all tipagrafial arabidlaoatua Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele alint­a ■« adresa la: Redaction» „Talegrafa lsl Raaiân“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refasă. — Articalii nepublicați nu se înapoiază. IMBSRTIUMILX Pentru odată 7 — de donfl­ori îs er., — de trei or­iB ar. rândul an litere garmond — și timbra de 80 ar. penna Se­­ oare publicare. Sibliu, 26 Octombre, 1884, în raportul despre activitatea subdespărțămân­­tului III. al Asociațiunei transilvane pentru litera­tura română și cultura poporului român, publicat în numărul farului nostru de Maria trecută, între altele am văzut, că comitetul a decis a se ocupa serios cu cercetarea după cărți sau manuscripte vechi de in­teres pentru istoria noastră națională. Comitetul după cum suntem informați a privit lucrul astfel nu: E posibil să se afle încă o mulțime de cărți vechi sau manuscrise prin comunele noa­stre, cari cu timpul se perd spre marea daună a istoriei noastre naționale. Și ele se perd, căci stâ­­pânul lor nici ideie n’are despre valoarea cărților de acest soiu. Neștiința bietului țăran aduce cu sine, că asemenea cărți se află aruncate, care în pod, care în vre-o cămară pe grindă, sau doară în vre-o ladă uitată în podul bisericilor, căci la noi multe dintre biserici mai sunt încă magazin pentru anticități. Probabilitatea aceasta se illustrează prin știrea comunicată și de noi, că în comuna Lupșa nu de mult s’a aflat o carte veche, despre care se crede a fi scrisă pe la începutul seclului al 16-lea și este magazin de bogăție pentru literatura noastră. Neștiința țăranului se poate ușor suplini prin oameni iscusiți, și slavă Domnului acuma avem și de aceștia. Ocasiunea cea mai binevenită este dată prin formarea de subdespărțăminte la asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura po­porului român. Aceste subdespărțăminte în tot anul țin câte o adunare generală în comunele din cercul lor. Nisuința este­ ca comunele se se perondeze, ca în decurs de câți­va ani adunările despărțemântului să se țină în toate comunele. După cum știm la aceste adunări se duc oa­meni cu carte, oameni de pe la orașe, oameni cu oficii în stat și biserică. Acești oameni au cea mai nimerită ocasiune de a veni în raport nemijlocit cu poporul, și sch­i­ind după cărți vechi sau manuscripte, ușor pot da de ele și le pot conserva pentru lite­ratura și istoria noastră. Avem, dacă nu me înșel, 20 de asemenea des­­părțeminte la asociațiunea transilvană. Prin urmare în fiecare an cel puțin 40 de oameni luminați pot­­cerca în 20 de comune numai din acest incident după asemenea mărgăritare pentru literatura noa­stră. ț­icem 40 de bărbați luminați, căci la fie­care adunare de acest soiu trebuie să fie present cel pu­țin directorul despărțământului și un notariu. După părerea noastră ideia este salutară și de­­ tot ușor practicabilă. Scopul urmărit de ea este pur cultural și din aceste considerațiuni tractăm ce­­stiunea la locul acesta. Noie nu ne este permis să perdem din vedere escepționala stare în care ne aflăm noi. Literatura noastră poate înainta numai cu încetul, cultura po­porului și mai cu încetul. Nu ne este permis se perdem din vedere, că noi suntem lăsați numai la forțele noastre, din vistieria statului puțin se între­buințează pentru scopurile noastre culturale, așa că omului i vine a crede, că statului nu-i convine cultura noastră în direcțiune națională. Putem zice și mai mult. Am ajuns acolo, în­cât nici cu puterile noastre nu putem înainta în mod firesc după cum o a statorit aceasta știința în timpul luminat al nostru, ci în unele cazuri tre­­bue se ne luptăm cu greutăți nefirești, streine sco­pului culturei și instrucțiunei, în cele mai multe cazuri însă suntem necesitați a constata, că nici cu forțele noastre nu putem zidi locașuri pentru cul­tură și progres. Este deci o anormală stare de lucruri, cea de a<ili a noastră, și trebue să ne tragem bine seamă, căci îndreptarea ei spre bine nu atârnă dela noi. Ea este susținută în mod meșteșugit, și este susți­nută ca necesitate organică în lupta de rassă de­cretată de dogmă politică în statul nostru. In stare normală lucrurile ar merge și la noi, ca’n toată lumea. S’ar designa an de an persoane vrednice, s’ar prevedea bogat cu cele trebuincioase, și li s’ar arăta porțile țărei. In escursiunile pentru cercetarea după lucruri arh­eologice astfel cu de oa­meni s’ar putea abate și prin munții apuseni, spre a cerceta după antichități. La noi stă lucrul altcum. Sunt un soiu de li­terați privilegiați, al căror principal merit este a nu ști limbile patriei, după cum adecă nu se știu cei chemați cu aplicarea justiției și administrațiunei. Documentele vechi românești în ochii acestor oa­meni nu pot avea preț, mai întâiu pentru că ei nu le pricep, a doua când le-ar pricepe, n’ar avea che­marea a le păstra și scoate la lumina­­ jlilei. Trăim adecă în zilele noastre, și trebue se ne îngrijim noi de toate cele trebuincioase. Preste aceasta suntem oameni săraci, avisați la muncă grea, tot momentul ne este complitat. Prin urmare trebue căutată o cale pe care ușor — înțeleg fără mare jertfă materială și de timp — se putem pune puterile noastre în servitul causei na­ționale. Așa resenăm noi, și credem că suntem fideli interpretori ai sentimentului public din poporul nostru. Felicităm ideia, o felicităm din inimă, căci ea este salutară, și atragem asupra ei atențiunea pu­blicului. In zilele de iarnă preoții, învățătorii și cărtu­rarii noștri dela sate dispun de mai mult timp pentru îndeletnicire în cetit și scris. Se vor face nemuritori dacă ne vor da mână de ajutoriu spre a realisa scopul indicat de noi pe calea întreprinsă, pianistica română stă la disposiția fie­căruia. Prin informațiu și exacte mult putem folosi causei comune. Cu chipul acesta vom zidi templul culturei noastre și tot românul va putea zace cu satisfacție, și eu am contribuit la clădirea acestui edificiu măreț. Revista politică. Delegațiunile în comisiuni pertractează obiec­tele încrezute competenței lor. In numărul trecut am făcut amintire despre enunciațiunile ministrului de externe contele Kálnoky în comisiunea delega­­țiunilor austriace pentru afacerile externe. In cele următoare vom schița enuciațiunile ministrului. La începutul vorbirei s’a rugat ministrul să i se privească vorbirea de confidențială. Nnștiințele monarh­iei austro-ungare au fost îndreptate spre susținerea păcei. Noua ordine de lucruri­­ creată în Orient prin tractatul de la Berlin a fost suprema îngrijire a statelor europene, fiind condiționată de la aceasta pacea europeană. S-au luat deci mă­suri ca popoarele din aceste state se se desvoarte, și pacea să nu fie conturbată de nimenea. Rivali­tatea statelor mari în special cea dintre­­ Austro- Ungaria și Rusia s’a delăturat, și s’au restrins fie­care la ceea ce este posibil și pentru una și pentru alta. Ajunse odată la convingerea că masa actuală este de ajuns pentru desvoltarea statelor balcanice, care nu jignește interesele altora, Austro-Ungaria și Rusia cu interesele sale deodată promovează și in­teresele acestor state. Referințele noastre cu Germania sunt de tot intime, întocmai după cum au fost ele și pănă acuma. Aceste referințe pacinice garantează pacinica desvol­­tare, de la care depinde bunăstarea materială și in­telectuală a locuitorilor patriei. Din incidentul călătoriei țarului la granițele îm­părăției sale, el și-a exprimat dorința, că ar voi să se întâlnească cu monarh­ul nostru. Asemenea do­ FORȚA. Câteva obiceiuri și credințe de ale roma­nilor antici, păstrate în poporul nostru. Poporul român peste capul căruia au trecut atâte viscole și furtune în cursul veacurilor, ca să-și arate pietatea și recunoștința sa față de străbunii săi, au păstrat ca niște scumpe tesaure între altele și multe din datinile și moravurile acestora. Mai mulți bărbați de renume, călătorind prin țările române au aflat consonanță admirabilă între porturile și datinile româncei dela Carpați cu a fe­­meiei italiene de pe lângă poalele Apeninilor. Ba dânșii în fața Europei civilizate, în fața tuturor ini­micilor națiunii noastre au susținut-o ca pe una din dovezile cele mai eclatante a înrudirei noastre cu celelalte popoară din vița latină. Românul credincios datinilor sale și aderă cu inimă și suflet la dânsele. Acest adevăr e atât de evident, încât nu mai are lipsă de nici o dovadă. Ori și cine care a avut fericirea să petreacă în mijlocul acestui blând popor, nu odată a esperiat cât e de anevoioasă ba chiar imposibilă încercarea de a estimpa unele datini și moravuri. Cele mai multe din datinile poporului nostru sunt foarte atrăgătoare și de o însemnătate tradi­țională. Atât sunt de frapătoare încât au atras chiar și admirațiunea străinilor. Nu ne este însă scopul act de a constata în­trucât ele valorează ceva sau viceversă, aceasta în­trebare au fost desbătută și deslegată de oameni poate mai competenți. Scopul nostru e de a pune sub ochii cetitoriu­­lui câteva datini cari odinioară împodobiau viața ce­­tețâneasă a patriei lor și plebeilor romani, dar cari astășii servesc de podoabă colibei țăranului român. Fiindcă e vorba de obiceiurile bune, e de ob­servat ca acestea nu numai nu trebuesc stirpite ci din contră încuragiate și alimentate. E un adevăr recunoscut de toți, că datinile bune au fost cari au nutrit moralitatea în sinul poporu­lui nostru, cari prin urmare au contribuit mult la formarea caracterului blând. Aceste datini, cărora le atribuim o importanță atât de mare și nu fără cuvânt, în multe privințe sunt tot aceleași a­le strămoșilor noștri de la cari am moștenit aceea patrie scăldată de nenumerate ori în sânge românesc. Nu va fi, credem, fără de interes să vedem cam ce fel de datini și credințe antice romane, sau pă­strat de colonistul lui Traian în orientul Europei. Tradițiunea ne spune că pe timpul când și-a pus pe cap cununa de rege primul dintre regii Ro­mei, această cetate care se aventa la o putere ad­mirabilă nu avea cetățeni. Deci prima îngrijire a lui Romul a fost de a suplini acest gol adânc simțit­or și făcu iute și în grabă planul cum ar pu­tea să impopuleze Roma pe ori și ce căi. Planul reuși de minune căci era bine precal­­culat. Făcu deci din Roma un asil liber pentru toți și în curând se adunară din toate părțile cu mul­țimea căci după «fiiiala românească: „numai fac să fie, broaștele se adună.“ Așa fu și aci. Mulțime de oameni de toate categoriile năvă­liră în cetatea liberă, carea primind-o cu brațele de­schise , încălzira la finul seu făcând dintrânșii tot atâți giganți de cari începură a se înfrica popoarele din giur. Romul însă ca să-și vadă asigurată existența stă­tulețului seu avea lipsă și de sensul femeesc. Pentru a-și vede și aceasta dorință realizată re­curge la înșelăciune, invită deci pre Sabini și La­tini dimpreună cu fetele și nevestele lor la sărba­­rea consu­lților. Când spiritele erau mai agitate, când petrece­rea era mai animată la signalul dat de Romul, unul fiecare ia câte o femeie și fuge cu dânsa în Roma,

Next