Telegraful Roman, 1886 (Anul 34, nr. 1-137)

1886-12-04 / nr. 129

Nr. 129 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarh­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Joi 4/16 Decembre 1886. TELEGRAFUL Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXXIV. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr pentru fie­care publicare. Din causa serbători­i Ic Sâmbătă, „St. ierarch Nicolae“ Sumerul pro­est iu va apăre Marți în d­­ecembre. Nr 4141. B. Cerculariu cäträ toate oficiile protopresbiterale din arch­idiecesa, înnaltul ministeriu regiu ung. de culte și in­strucțiune publică prin hârtia din 2 August a. c. Nr. 26447 aduce la cunoscința consistoriului archi­­diecesan, că adeseori preoții noștri în matricule și în corespondențe oficiale întrebuințează nume de locuri (comune) schimonosite, de unde apoi urmează multe confusiuni, de aceea poftesce, ca atât la estra­­sele din matriculă cât și în corespondențe oficiale să se întrebuințeze numai numirile oficiale și cu­noscute în­deobște. In urmarea acesteia se dispune, ca preoțimea archidiecesană, în estrasele matriculare și în cores­pondențe oficiale, să se ferească de schimonosirea numelor obicinuite la popor și să folosească totdea­una numai numirea oficială și îndeobște cunoscută a comunei în limba noastră bisericească, iar dacă actul ori documentul e menit a veni la mâna au­torităților publice, civile sau militare, între paren­­te să se se pună și numirea comunei în limba ofici­ală a statului, adecă în cea maghiară. Oficiile protopre8biterale au a publica acest cerculariu oficiilor paroc­iale din fracturile respec­tive spre solie și acomodare. Sibiiu, din ședința consistoriului archidiecesan, ca senat bisericesc, ținută la 18 Novembre, 1886. Miron Romanul m. p., archiepiscop. Nicanor Frazeș m. p., secretariu. Sibiiu, 3 Decembre. Cu cât studiem mai amănunțit starea lucruri­lor dela noi, și ne silim a trage conclusiuni după resultatul celor din present, cu atâta trebue să fim mai intrigiați de soartea noastră ca biserică și na­țiune. Lucrările se desvoaltă în direcțiune tot mai rea, și după convingerile noastre ,și au tras seama cu calculi greșiți, cei ce afirmă, că noi mai putem aștepta, deci să nu facem nimica, ci să lăsăm toate în numele Domnului, căci ceea ce va fi să treacă pe­ste capul nostru, va trece în placul ei, fie cu voia, fie preste voia noastră. Spre cea mai mare desamăgire vedem, că noi în loc de a ne organisa, și a ne închiega puternic, în loc de a ne înțelege, și a ne împărți locurile și agendele, ca fie­care să fie la locul seu și cu agen­dele sale, la toate ocasiunile căutăm punctele de despărțire, ca cu atâta mai bine să ne putem de­sbina, din susceptibilități și vanități personale pro­vocăm scisiuni, ne caluminăm reciproc, tragem în tină pre oamenii, cari după posițiunea lor ne pot face mari servicii, și ni se preseată scena uimitoare cu un gladiator, care stă singur la câmpul de luptă, iar ceialalți parte răniți, parte desgustați s’au re­tras pănă la timpuri mai bune. Și la noi câmpul de luptă este calumniarea tuturor oamenilor de bine, iar gladiatorul se pare a fi cel mai dedat de a calumnia, acela, care prin o lungă practică,­­și-a câștigat și o rutină oare­care în această meserie. Aceasta este numai o parte a medaliei. Pute­rea statului lucră necontenit pentru slăbirea noastră, și animositățile, cari provoacă certele dintre noi, ș i sunt foarte bine­venite. Pas de pas puterea statului câștigă teren la noi românii, și acest teren mai vădit este la noi greco orientalii, cari suntem loviți mai pe față, și cari din bătaia lui Dumnezieu, ne fălim în fața lu­­mei cu desbinarea dintre noi, făcând virtute din această nefericire a noastră, și cari în nesocotita orbie am început a învenina și inima generațiunei tinere din institutele noastre bisericesci, și aceasta înveninare a și pășit pe față cu primul simpton al înveninărei și al stricăciunei, în zadar se va pune cel mai guraliv om să vor­bească sau cel mai mare zavistnic să calomnieze, aruncând cu tină din incidentul ajutoriului nostru de stat, care a ajuns la soartea de a fi­, în fața rea­lității fie cine va trebui să recunoască, că peregri­narea preoțimei noastre pe la ministru pe calea pre­­turei, pe calea perceptoratelor nu va fi fost dispusă cu considerare la consolidarea bisericei noastre, apoi cel puțin utopie este a mai susțină astăzi, că bise­rica noastră poate pus miniștrilor din încurge la monarh­ul peste ca­Budapesta. Cine mai vorbesce astăzii astfeliu, acela nu -și trage seama cu cursul lucrurilor dela noi. Ținuta puterei publice este și mai dușmănoasă față cu școala noastră. Pentru susținerea lor nimica, dar nimica nu se face din partea statului. Pentru ruinarea lor se face totul, și nu odată a trebuit se ne indignăm păn’ în adâncul inimei noastre, vărsând protecstele, sub cari se atacă esistența lor, scoalelor­­ noastre, cari și ele sunt așed­ăminte culturale. Cetitorii noștri vor crede, că le spunem povest­e norând unele întâmplări din vieața miserielor noa­stre școlare, în satul cutare spre pildă, avem noi o școală frumoasă Aproape în vecinătatea ei un fiu al lui Israil după 15 ani dela axistența școalei noa­stre deschide o cărc­ună. Inspectorul de școale pro­voacă spre pildă pe solgăbirău, ca el îndată și fără amânare să închidă școala, care este lângă crișmă, sau dacă voesce, să facă vice-versa. Cine­va eși în­­vingătoriu din acest conflict, este ușor de priceput. De acestea coșuri cu sutele am putea e nora. Sub asemenea auspicii nu vom putea da înnainte. Și dacă mai considerăm și proverbiala sărăcie și ne­­sciință a poporului nostru, atunci ne perdem și ul­tima rafsă de speranță în viitoriu. Lucrările se desvoaltă în direcțiunea tot mai nefavorabilă pentru noi. Revista politică. Deputațiunea bulgară este în drum cătră Ber­lin, în petrecerea sa la Viena deputațiunea­­ și-a câștigat convingerea, că între Rusia și Bulgaria există un mare abis. Ministrul resident, rus din Viena a co­municat deputațiunei decisiunea Rusiei. Nici țarul, nici ministrul de externe al Rusiei, Giers, nu va primi pe deputațiunea în audiență. Ministrul rus cu această ocaziune a făcut o declarație, din care rezultă, că Rusia în cele din urmă nu se va deslipi de Eu­ropa la deslegarea definitivă a cestiunei bulgare, în discnsiunea urmată după ce a comunicat depu­tațiunei, că n’are ce căuta la Petropole, principele Lobanov a s zis: „Bine, voi sunteți copii, cari au ajuns majorenitatea, și simt, că pot trăi și fără îngrijire părintească. Fie și așa aduceți-ve însă aminte, că noi suntem legați de contractul de la Berlin, și tre­bue să lucrăm în consonanță cu acela.“ Din această enunciațiune­­ fiarele din Viena au dedus, că Rusia în cele din urmă totuși va fi cu considerare la in­teresele cele mari, legate de pacea europeană. Deputațiunea a cerut audiență și la ministrul president, contele Taaffe, de la care a primit răspun­sul, că fiiind ea primită din partea ministrului de externe, dânsul privesce visita ca făcută și ministru­lui de interne, deoarece, ar trebui să repete tot ce-a declarat contele Kálnoky. După această întâm­plare cu greu va fi primită deputațiunea de minis­trul president unguresc, căci și el ar trebui se­ repeteze cele afirmate de ministrul de externe, care atâta este austriac, cât și unguresc, și când vorbesc, vorbesce în numele ambelor jumătăți ale imperiului. FOIȚA. Frund­ă - muză bun viteaz. — Poveste. — (Urmare.) Atât așa, mâne așa, când pleca Frunză-muza bun viteaz la vânătoare, mumă-sa se drăgostia cu smeul, iar când venia, smeul se ascundea, și feciorul ei nici­odată nu-’l putea vede, căci avea dinnaintea ușei un pom, care, când pleca Frunzjă­ muză bun viteaz se usca, iar când venia ear inversa și în­frunta. Ear lui, nici prin gând nu-­i trecea așa ceva, ba cel mai mult, își uitase cu totului tot de smeu. Astfel cu de viață însă nu puteau ei duce. Să fie tot cu frica în sîn, că ba acum, ba acum, vine și ne vede, ș’apoi e vai de capul nostru. Deci într’o t tce smeul drăguții sale: — Ascultă draga mea! o astfel de dragoste nu vom putea duce mult, căci sei tu vorba: „că atâta merge ulciorul la fântână păn’ ce odată tot îi vine ciuca,“ așa dară trebue să vedem să ne scăpăm de de el oare­cum și cum — poftim­­ și pupăză peste colac, nu le era destul cu dragostea lor, ci acum să-’l și omoare­ — că de nu te vei trezi într’o bună dimineață cu el în spate, și atunci apoi ne cântă gospodi pomului la amândoi. — Bine, dară cum se ne scăpăm de el, că iei bine, cât e de tare și de voinic. O se ’ți spun eu cum: Tu să te faci rău bol­navă și să-’i spui, când te va întreba, că tu numai cu apă vie dintre munții, cari se bat în capete vei scăpa de moarte, cu altceva însă nu. De acolo sciu, că nu se va mai întoarce. — Bine, așa o să fac. Și fu­când acestea, se pune în pat și se face bolnavă de moarte. Pomul de dinnaintea ușii învertesce, și Frun fiă­­muză bun viteaz, ostenit ca vai de capul lui, când întră în casă dă de mumă-sa bolnavă, îndată o în­­tr’eabă, că ce poftesce, că el pentru ea și prin foc merge, numai să nu o vadă, zăcând în pat bolnavă. Mumă sa îi fu­ce: — O se moriu dragul mamii, o simțesc, de nu voiu bea apă vie dintre munții, cari se bat în capete. D’ar fi soiut Frunf să-muză bun viteaz atunci gândul mumă-sa, cum nu i-ar fi sucit gâtul ca la un puiu de vrabie? degeaba, căci nu i-l’a sucit. — Vedeți dragii moșului, așa e lumea aceasta, n’ar fi fost pomană de ea, că multe fapte rele și ticăloase se mai pot săvârși pe acest pământ, de, binele se răsplătesc cu rău. Ce să facă acum Frunf să-muză bun viteaz, că de munții aceia el nici nu mai aufu­se păn’ acum, necum, să mai scie unde sunt, lungă N’avea ce face. Deci se pregătesce el de cale și primejdioasă, își cal într’o traistă d’ale mâncărei, o ploscă cu vin și cu un „Doamne ajută“ să ia la drum, ca un bun creștin, ce era, cu gândul, la Ofieu. în drumul seu, se opresce la pina­ fiinelor, drăguța lui, ca de obiceiu­ măi pina­­ finelor, vărsându-’l așa supărat, cum nu-’l văfsuse încă, îl întreabă, că ce e cu el de e așa trist, ori doară i-s’a întâmplat ceva ? El îi răspunse: — Eată, draga mea, cum se nu fiu supărat, când mama mea e bolnavă de moarte, și acum me duc să’i aduc apă vie dela munții, cari se bat în capete, și fiău eu nu sciu, unde sunt aceia. Drăguța lui dădu din cap tristă, ș’apoi îi­­ fise: — Spune-’mi drept Frunfiă-muză bun viteaz, om­­intai tu pe toți 12 smei, ori nu, că de nu ’i fi omo­­rît pe toți mumă-ta te pune bine, te trimite înna­inte de vreme la blidul cu plăcintele. Frunfiă-muză bun viteaz, îi trage o palmă, de care nu mai mâncase încă ț­ina-fiinelor, drept răs­­spuns, la întrebarea ei, fu­cându-’i: — Cum îmi poți tu grăi așa ceva despre ma­­mă-mea, care nu scie, cum să-’mi împlinească voia, ca să nu me supere, nici cu cea mai mică vorbă ? Cât despre smei îți mai spun încă odată, că pe toți 12 iam trimis pe cea lume.

Next