Telegraful Roman, 1887 (Anul 35, nr. 1-135)
1887-01-15 / nr. 5
18 sau altui atentat, s’a adresat către guvernul federal din Svitera, să garanteze, că poate se căsătorească prin Svitera în deplină siguranță, la care întrebare însă n’a putut să capete alt răspuns, decât, că guvernul federal din Svitera va lua toate disposițiunile necesare pentru evitarea vreunui pericol. Delegațiunea bulgară a plecat spre Constantinopole. Poarta în timpul din urmă se ocupă energic cu regularea cestiunei bulgare pe cale pacinică, astfel în vederea esperințelor și resultatelor obținute de delegațiune pe la cabinetele cercetate pănă aci, ne pune în perspectivă, că delegațiunea bulgară încă va fi gata a face toate concesiunile posibile, ce nu ar altera independința și consciința națională a Bulgariei. Cestiunea principală, de la care despinde resolvirea pacinică a causei este pretensiunea Rusiei ca regența și Sobrania să fie recunoscute de nelegale, și dacă în dezlegarea acestei pretensiuni se va afla un modus vivendi, putem spera pace europeană. Ar fi destule puteri apte spre acest scop, dacă nu ar fi indiferentismul, atât de înrădăcinat în rășinăreni, nu de la natură, ci din răsbunarea, care o cere lupta de partide, spre cea mai mare daună a comunei. Cu toate, că scopul este frumos și salutarii, totuși sunt între noi si oameni de aceia, cari ar dori să zădăricească aceasta interprindere. Se credem însă, că nu le va succede, și că doară cu timpul decoarea și nevinovăția corului îi va atrage la sine. Să sperăm în fine că domnii: Ioan Cioran și Liviu Brote al cărora e — în parte — meritul înființărei corului vor atrage pe mai mulți; cardnele : E. Cioran, A. Goga și M. Cioran, vor atrage prin exemplul domniei lor mai multe dame în sinul corului nostru, încheia cu dorința ca aceasta încercare să se consolideze tot mai tare, ca astfel pentru Reșinari să se poată constata cu un pas mai mult spre cultură. Un membru al corului Corespondențe particulare ale „ Telegrafului roman. “ Resinari, în Ianuarie, 1887. Die Redactor! Ve rog cu tot respectul să bine-voiți a da loc următoarelor șire in coloanele prețuitului jurnal: „Telegraful Român.“ în ziua de sf. loan a avut și Rășinariul bucuria sa. Ideia de mult nutrită și frământată de inteligința din Rășinari pentru înființarea unui cor vocal bisericesc, s’a văzut în fine realisată. S’ar fi putut dealtcum realisa și mai înnainte, a lipsit însă bărbatul, care să poată fi în stare a conduce un astfel de cor. Nu este mirare, că tinerimea noastră de pănă acuma au pus prea puțin pând pe arta musicală, pentru că a lipsit bărbați, cari să rupă ghiața, să facă începutul, spre a desvolta gustul musical, de altfel înnăscut românului. Astăzi suntem fericiți a vede instituții mai la toate institutele de instrucțiune profesori cualificați anume pentru acest ram de cultură, vedem și musica vocală pusă în planul de învățământ ca studiu obligat, vedem în fine, ceea ce e mai îmbucurătoriu și resultate frumoase pe acest teren. O încercare s’a făcut și aici în Reșinari, prin înființarea unui cor vocal bisericesc, și resultatul a fost și este satisfăcătoriu atât pentru popor, cât și pentru dirigintele corului, pentru dl învățătorii! Toma Popovici, carele văsându-se în fruntea corului, care cu destulă esactitate întona răspunsurile liturgice, se simția măgulit și satisfăcut în infernul seu, mai mult ca om și care. Aceasta reușită sper, că va da și mai mult curagiu pentru contitinuare. Deși cu mari greutăți am ajuns până aci, căci eu cred, că nu este nimic mai greu decât a desvolta în cineva finețea tonurilor, ce se cer la un cor vocal, fără nici o cunostință de note, tact, etc. Cu toate acestea, sau mai bine (J's) corul vocal din Rășinari la prima sa producere a satisfăcut publicul ascultătoriu. S’ar crede poate, că corul vocal din Rășinari este cine scie cât de mare, nu, el e foarte modest, compus aproape numai din câte doi membrii la o voce, și aici trebue să-mi esprim durerea, că într’o comună mare — cum este Rășinariul — nu exsită însuflețire la o astfel de interprindere TELEGRAFUL ROMÂN. A Propășirea bisericei noastre Intr’o ședință a adunărei deputaților din 1866, nemuritoriul Heliade Rădulescu formulă testamentul seu politic social, în următoarele memorabile cuvinte: „Biserica și limba ne-au păstrat prin atâta veacuri de sguduiri politice, naționalitatea noastră. „Biserica era singurul așil al românilor, unde propaga românismul și de unde au eșit și cele mai mari tendințe ale românilor spre libertate.“ „SS înlăturați pănă la sacrificiu, orice propagandă s’ar face, spre desnaturarea principiilor frumoase ale bisericei noastre române, căci ele simt adevăratele principii de libertate și de independență. De acest pios comandament, lăsat publiciștilor români de părintele literaturii române, am fost însuflețiți, întreprindend d’acum un an în coloanele „Epocei“, o luptă neîndurată în potriva decăderei bisericei naționale, ce s’a însemnat cu înfricoșare în timpul din urmă, mai cu seamă prin simonia nerușinată, ce coprinsese eparhia de căpetenie a țerei. Boală, ce devenise cu atât mai înspăimântătoare, cu cât vrășmașul secular al „legei române,“ papismul, eșia cu îndrăsneală la iveală, și cuteza prin representantul seu din capitală, a lovi fățiș în așeiămintele sfintei noastre biserici naționale. Lupta fu îndărătnică, pe de o parte și pe de alta; dar noi avurăm fericirea a fi secundați de întreaga presă, fără osebire de culori politice și agenții propagandei papistașe, trebuiră se amuțească. Cu toată reserva relativă a guvernanților, vocea presei a pătruns pănă la cele mai înnalte sfere ale cârmei statului. Și am avut bucuria acestata, o recrudescență de simțeminte pentru credința strămoșască, care se manifestară cu strălucire la sfințirea „Arhhimandriei ortodocse“ dela Curtea de Argeș, când regele, aducând laudă bisericei naționale, voind să liniștească poporul de rezvrătirea propagandei papiste, întrebuința înnadins cuvântul de „pravoslavie română“ , locuțiune, ce a dispărut de mult din dicționariul literaturei laice și care, chiar în cea bisericească e înlocută cu româneasca „dreaptă credință.“ Dar pentru împregiurări, împodobirea omeliei regale cu acest cuvânt, era o puternică protestare contra propagandei papiste, care făcuse din „pravoslavia română“, o epigramă batjocoritoare contra bisericei noastre. * * între acestea, al Il-lea primat al României trepară la Domnul și greaua moștenire a tronului metropoliei Ungro- Vlahiei în starea, în care ajunse biserica, preocupă cu drept cuvânt, pe toți bunii români iubitori de neamul lor și de propășirea bisericei naționale. Toată suflarea ortodocsa ’și îndreptă cu rîvnă ochii sufletului cătră ierarhul român, desemnat, prin învățătura și dorul nepregetat pentru cele sfinte ale neamului românesc, a fi ca un stavilar neînvins împotriva propagandei papiste și braț puternic luminat, pentru înnalțarea bisericei naționale la mărirea, ce i se cuvine. Dar organele politice de la putere, în calculele lor strîmte, n au voit să asculte Vocea Poporului, ci, înlăturând printr’o silință vrednică de o causă mai bună, pe alesul opiniei publice, îndreptară sorții asupra fostului episcop al Dunării de jos Dată fiindu-ne nepăsarea religioasă, ce se întinde asupra societății noastre; decăderea datinelor strămoșesci, schimonosirea frumoasei limbe bătrâne, singura înțeleasă de poporul nostru, jalnica stare a clerului nostru mirean, care în propria sa țeară, se bucură de mai puține drepturi și libertăți ca clerul papistășesc, am crezut, că pietatea și integritatea, pe care n’am tăgăduit’o niciodată Preasfințitului Iosif Georgian, nu sunt îndestulătoare astăzi, pentru cârma bisericei naționale. Cunoscând încă, că fostul episcop al Dunării de jos, cu toate că, ca unul ce a avut meritul d’a fi tradus în românesc, celebra operă „Papalitatea schismatică“ de arhimandritul Vladimir Guettée (fost abate papisti), avea deplină cunoștință despre uneltirile propagandei papiste, n’a îndrăsnit a se alătura la representările duhovnicești ale unora din cei mai de căpetenie ierarhi ai României, împotriva tendințelor filo-papiste produse în biserică, prin introducerea costumului preoțesc ammânat cu cel papistășesc, fără învoirea sinodului și în disprețul prescripțiunilor canonului , al conciliului sfinților apostoli, care ordonă: „că nimic să facă metropoliții fără episcopi și episcopii fără metropoliți.“ Și multe alte călcări de lege, ce au făcut pe fostul episcop de Huși să esclame într’un moment de luciditate, că cârma bisericei naționale s’a încurcat într’atât în mrejele propagandei papiste, încât cu greu se va putea stîrpi răul. Adăugând la acestea regulamentul, prin care se înlănțuia suveranitatea episcopală, spre a se concentra toată puterea în mânile primatului, după tipul teocrației papale, regulament necanonic și neconstituțional, al căruia raportor „prea mlădios“ se făcuse fostul episcop al Dunării de jos eram cu prisos îndreptățiți a crede, că înnălțarea acestuia la tronul de metropolit-primat al României, departe de a fi folositoare propășirei bisericei naționale, ar fi o nouă isbândă a subversivei propagande papistașe. Convingere, pe care n’am stat la îndoială a o împărtăși cetitorilor noștri a douai după actul alegerei. * * Acum ne împlinim o plăcută datorie, constatând cu fericire, ca întâii pași ai Î. P. 8. S. Iosif, noul metropolit-primat, în cârmuirea bisericească, fiind a împrăștia îngrijirea dreptcredincioșilor pentru propășirea bisericei, poruncind părăsirea noului costum al preoților mireni, metropolitul-primat a întrat în legalitatea canonică, reservând sf. sinod cestiunea , căutând cu sîrguințâ comuniunea sufletească cu frații săi episcopi și solicitând luminile ierarhilor noștri celor mai capabili, făcu se reintre scaunul metropolitului-primat în adevărata tradițiune apostolică, și fără a atinge câtuși de puțin toleranța legiuită, sciu din primele zine a se scutura cu curtenire și demnitate, de intimitatea bănuitoare, ce i-o oferia Cu stăruință representantul papismului în țeară. Apoi exprimându-și cu tărie voința, pe care a și pus-o în lucrare de a stîrpi rușinosul abus al simoniei în administrația eparhiei, a adus cea dintâi alinare suferințelor mult încercatului cler mirean al diecesei metropolitane. * Sunt o mulțime de invențiuni pe terenul mecianic și matematic, cari i se atribue lui, dar cari în urma prea marei sale modestii, imitate de alții, au luat numele acestora, și trec de ale lor, ca des, invențiile lui pe terenul logaritmelor și pendula ca regulatorul mechanismului la oroloage. Automații aflători în aceasta odaie sunt construiți în legătură cu oroloage. Unul des, reprezintă o corabie de răsboiu cu întregul echipament al ei. Mechanismul transpune în mișcare nu numai corabia întreagă, dar și figurile de pe bord; un alt automat are forma unui turn de un stil arhitector foarte ales, în care se află o mpimă, care face fel de fel de grimare, doi harapi cari trag clopotele, doi bărbați, cari își petrec la vin și altele; altul ear pune în mișcare o broască țestoasă, pe care șede Neptun călare; încăperea a treia în forma unui coridor cuprinde colecția de obiecte de cristal de munte și topaz afumat, lucrate în formă de pocale, vase, sticle, ulcioare, farfurii, pahare, castroane, și alte obiecte de masă și de decorațiune. Piesele acestea sunt admirabile cu deosebire ca obiecte de artă în materie de poleire, composiție, format, tirade și emailuri pline de farmec. Multe sunt provensate cu Jeci și sute de petri scumpe de colorile cele mai bizare. Amintesc numai una. Un mosaic de Florența, care reprezintă scena biblică: Christos și Samarineanca. Figurile Domnului Christos și ale Samarinencii sunt compuse din petrii scumpe de diferite colori, puțul dintr’un singur smaragd, ulciorul muerii dintr’o bucată de ametist; în fund se află un tablou mosaic, arătând un țînut muntos cu o zidire ca o cetate. Cadrele arhitectonice ale grupului sunt de cristal, iar ornamentația grandioasă dimprejur de aur. E lucrat în veacul al XVI. Ultimul dulap din această încăpere cuprinde bijuterii din veacul al XVI și XVII, precum: medalioane, reliefuri, buste, șipușoare diferite, figuri de animale, lucrate toate parte din aur curat, parte din câte o piatră gigantică de onyx, topaz, ametist, opal, hiacint, etc. Cele 8 dulapuri mari din odaia a patra sunt reservate pentru vase, cu deosebire pocale, de aur, argint și petrii scumpe din veacurile XV, XVI și XVII. De admirat este la piesele aceste perfecțiunea măiestriei aurarilor, cu care sunt esecutate minunatele pocale, potire și vase de acum 3—4 sute de ani. Și colecția de față ne și dă o deslușire exactă asupra cetăților, în cari aurăria a ajuns pe acele timpuri la un grad foarte înnalt de perfecțiune. Căci dacă privim cu atențiune aceste obiecte artistice, ne vom convinge din insigniile și ștampilele, ce aproape fiecare dintre ele le poartă, că cel puțin câte 8 din 10 piese sunt producte de Nürnberga și Augsburg. Aurarii de Nürnberga și Augsburg erau prin secolii XV și XVI cei mai renumiți în Europa, astfeliu, că dacă un domnitoriu voia să-și comande un lucru de valoare și ca materie și ca esecuțiune, n’avea decât se se adreseze marilor măiestri Nürnbergeri ori Augsburgiani. Voi scria în cele următoare câteva exemplare dintre cele mai interesante ale colecțiunei. Sub anul 2 aflăm un pocal de argint suflat cu aur. Pocalul are forma unui potir și e provăiut cu un coperiș, care împreună cu talpa pocalului sunt ornate cu mărgăritare. Deasupra mărgăritarelelor sunt ornamente turnate din argint suflat cu aur. Piciorul pocalului și primjătoarea coperișului sunt asemenea decorate. Vârful capacului îl formează un băiat aripat, ținând în dreapta un scut, în stânga un șoim. Pocalul este lucrat de măestrii din Nürnberga, Krenberger și Kreuzfelder în veacul al XII. Cu ocasiunea dineului de încoronare din Buda (1867) Majestatea Sa împărăteasa și regina Elisabeta s’a servit de pocalul acesta. (Va urma.)