Telegraful Roman, 1887 (Anul 35, nr. 1-135)
1887-09-26 / nr. 98
Nr. 98 ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 60 cr., 3 luni 1 Ü 75 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Sâmbătă 26 Septembre (8 Octobre) 1887. Anul XXXV Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole neflancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de done ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegraful Român“ care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe trimestrul Octobre-Decembre al anului 1887, cu prețul cel mai moderat, ce se poate vede în fruntea foaiei. Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Numele prenumerantului, al comunei, unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime să fie scrise bine, ca să se poată ceti. Se atrage atențiunea ca domni abonați, al căror abonament se sfârșește cu ultima Septembre 1887, se-și înnoiască abonamentul, pentru că altfel espeditura va fi silită a sista espectarea foaiei*). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire foarte mare în espectițiune se face prin lipirea unei fâșii de adresă dela abonamentul ultim. Sibiiu, în 25 Septembre în mijlocul valurilor politice, în cari de multe ori ne consumăm o parte bună din puterile noastre, puțin timp ne rămâne, ca din când în când să ne ocupăm și de mersul afacerilor noastre bisericesci. Este adevărat și nu o negăm, că parte mare din organele noastre bisericesci ’și dau mare silință sĕ repareze erorile trecutului, ba unele chiar jertfesc mult pe altariul binelui și prosperărei bisericei noastre. Când constatăm aceste cu bucurie, atunci nu fără mâhnire trebue să observăm ici coase negliginte neiertate, din partea unor bărbați puși în fruntea administrațiunei unor fracturi, a căror indiferentism și nepăsare oarbă ne pune pe gânduri. Am fost totdeuna cu fața deschisă și senină, am combătut zeul unde l’am aflat, am tăiat de multe ori în carne vie, ca se simță cei cu pricina, dar nimica nu a fost în stare se scoată pe unii oameni din oarba nelucrare la care se osândesc pe ei și osândesc o mulțime de organe inferioare spre ireparabila daună a trebilor noastre școlari și fundaționali. Fost’l timp în care nu ne-am înfiorat nici de aceea de ai demasca pe unii trântori cu numele, făcutu neam chiar și dușmani, având în vedere prosperarea binelui comun și punând pe acesta totdeuna mai pe sus de interesele personale. Nu mai putem vise observa reserva de până acum, datorința de fii ai bisericei ne impune sé resuscităm din nou căușele stagnărei afacerilor noastre bisericesci și să descoperim răul acolo unde el se găsesce, ori se vor supera unii din domni pe noi, ori nu. Cu la Octobre car ar trebui să se înceapă mersul regulat al scoalelor noastre, și acolo unde șeful tractului este la culmea chemărei sale, deja nu a întrelăsat nimica, chiar nimica, ca în acei a ai școala să fie deja pusă în posiție de a primi în zidurile sale pe mlădițele tinere române, și acolo ai adăposti și a le da hrana sufletească necesară pentru fiecare cetățean și indispensabilă pentru un român, care vrea se mai trăiască pe acest pământ udat cu sângele străbunilor sei. Ne am dat silința, ca să vedem de se urmează preste tot locul așa, și dureros neatinse când pe unele locuri, în ținuturi întregi nici pomană de învățători, de școală, de salar, de concurs harem, cu un cuvânt chiar nici un semn din care se putem conchide vr’un bine și vr’o fericire pentru noi și pentru scoalele noastre. Cu introducerea regulamentului disciplinar, credeam că ’și vor veni oamenii în fire, credeam că dacă nu din iubire cătră neamul nostru, cel puțin din respect cătră legea votată de congresul nostru național bisericesc vor pune o mână pe inimă, ceealaltă pepeană, vor scrie, vor alerga din sat în sat, se vor convinge, că reu stăm și convinși odată, nu vor mai sta cu mânile în sin. Imputăm solgăbirăilor când administrează un cerc neregulat, aruncăm cu petri asupra lor, dar am fost cu mare reserve față de antestătătorii tructelor noastre bisericesci, când și numai o umbră de activitate au arătat, — dar acum când vedem, că nici legea, nici inima lor nu-i îndeamnă la lucru și la observarea normelor prescrise, trebue să ne ridicăm vocea. Așa cum e, nu e bine și nu eertat să mai rămânem, dacă voim să nu devenim singuri complici la stârpirea neamului nostru și la rămânerea lui inderept în cele culturale. Legi avem și după ele trebue să judecăm pe fie cine, cine trăeșce din sudoarea poporului, iar pe cei ce s’au îmbogățit și numai au lipsă de biserică, îi rugăm să facă bine să ne lase în pace, să se ducă ca să ne căutăm de oameni cu inimă și cu suflet pentru progresul nostru. Protopresbiteri, cari se dea numai tiduri de cununii, nu ne mai trebue, dar ne trebue oameni, cărora le place să se jertfească și cari își făc cestiune de ambițiune din înflorirea școalelor și preste tot a progresărei tractului încredințat conducerei și inspecțiunei lor. Bătrânețele la unii, neesperința la alții, trândăvia la mulți sunt causa de stagnează scoalele noastre și să periclitează una după alta, până alții cuprind terenul de sub picioarele noastre. Cu mânile în sin s’au după brîul cel roșu nu se pun la cale trebi, nu se clădesc scoale, nu se organisează salarii și cu un cuvânt nu se fac isprăvi pentru care să ne fericească următorii, ci aceste sunt menite mai mult să ne aducă blăstăm pe capul nostru al celor ce ar trebui să lucrăm. La doi domni nu mai poate servi nimenea a fi, și prea mulți sunt de cari numai rangul și onoarea i ține la postul lor, pe când cugetul și inima le este la viile lor, la fânațele lor, la semănăturile lor, la vitele lor și la alte trebșoare mărunte, ca după lisa proverbului din picături multe să se adune lac mare — bani albi pe jile negre. Ori voeșce cineva să se dedice cu trup și cu suflet afacerilor bisericesci — și atunci nu-i va lipsi nici stima nici iubirea din partea, atât a fiilor săi sufletesci cât și autorităților sale, ori nu, și atunci, să nu se supere dacă dispreț și urgie să grămădesc pe capul lui fie el chiar și cărunt. Odată trebue să fim în clar cu oamenii și cu organele noastre, odată trebue să st im cine lucră și muncesce, și cine trăeșce numai așa ca din bun senin de pe spatele poporului, fără să presteze pentru el, pentru binele lui, lucru de o zală ruptă, și dacă vom fi în clar nu mai avem cuvânt de a nu îmbrățișa cu toată căldura inimei noastre pe cei dintâiu, dar nimic nu ne va împedeca de a zice celor din urmă „dați de pace.“ Cu deosebire cești din urma sunt, cari așteaptă totul de la centru, cari ridică hulă asupra organelor superioare, ca să acopere neghiobia lor, nedarnicia lor, și am putea zice păcatele lor, cari ca un iad negru le stau înaintea ochilor fără de ale treimi consciința și a să lăpăda de firea lor, ca să pună mâna pe lucru. Este aspru verdictul nostru, el însă se referesce din norocire la puțini și pe acei puțini voim să-i treejim din somn. Sunt unii, cari doar nici nu vor ceti rândurile noastre, pentru că așa le e gustul să nu le cetească dar nici unul din ei nu poate fi, care să scape de verdictul opiniunei publice și acela nu va fi favorabil numelui și persoanei lor în vecii vecilor. Vadă deci ce vor face, dar mai rugăm să se spue pe lucru, iar celor de sus le zlicem să-i țină în strictă eredență și să nu mai lase mult țița vacei pe gura vițelului. FOIȚA. 1 Escursiune la o cetate și la o peșteră. (încheere.) După ce prânzirăm bine, o luarăm mai departe. Ca se nu rămân de minciună față de unii adunători de numiri topografice, trebue se înșir aci și numirile văilor pe cari și pe lângă cari am trecut la reîntoarcere până la valea Stângului. Noi am prânzit la dreapta rîului, ce ese de sub deal și se numesce Valea mare. De acolo ne am pogorît în vale în fața unui plaiu numit Plaiul dracului. Mergând ceva mai la vale din dreapta se scurge Valea Cioclovinei. De aci în jos nu mai este altă vale laterală mai însemnată pănă departe în jos, unde vine din stânga o vale tot așa de mare și lungă, ca și Valea mare. Aceasta poartă numele de Vânătoriul. Aceasta și schimbă direcțiunea Văii mari. Mai în jos din dreapta vine valea Roșiei, preste care am trecut în ziua precedentă, și care curge printre Țifla și Peatra roșie. De aci încolo nu mai este altă vale pănă la valea Stângului. Mai în jos de valea Roșiei se formează o luncă mică. Aci este o greblă mare, în care se opresc stânginii ce vin pe apă din sus. Scoțându-se stânginii din greblă după ce se uscă, se așează în „bocșe“, j — vetre de ars cărbuni — și se prefac în cărbuni, cari apoi se transportau mai nainte la Calan, iar acum la Humădoara. Căratul cărbunilor formează un isvor de venit pentru locuitorii din comunele apropiate, iar tăerea stânginilor mai ales pentru iuncănenți (cei din Luncani.) Se mai amintesc o episodă din calea noastră cătră casă. După ce ne-am despărțit de Tănase, care a rămas acasă, am rămas numai trei: eu, Niculiță și Toma. — Am spus mai nainte, că ne luaserăm fiecare câte ceva din peșteră. Niculiță avea între altele un stalactit minunat de culoare albă, la vârf ascuțit ca un sloiu, eară spre masă lat ca de o palmă. Pe acesta îl vârîse în busunar, dar fiind că busunarul era mic și „plăcinta“ — cum a numit un parabeu stalactitul — era mare, sta de jumătate afară din busunar. Ajungând afară de hotarul Luncanilor, aci se află la gura a 2 văi mari, a preuteselor și a buiacului, o colonie de țigani „băieși“. Lunca întreagă aci e acoperită cu petri aduse și împrăștiate de apă. Un paradeu în costumul lui Adam, ne eși înainte și salută pe Niculiță : — Dumnezeu se te alciuiască, domnișorule! Se ’ți dea Dumnezeu cămașă — îi răspunse Niculiță. — Dă’mi și mie o țîră de plăcintă d’ahaia, domnișorule ! — Dar nu ai petri destule p’aci; — răspunse Niculiță — de ce mai ceri și de la mine? — Ahaia nu-i peatră, alduiască-te! —Vino de veli! Convingendu-se paradeul, că domnișorul are „plăcintă de peatră“, se duse pe aci încolo, eară noi ne continuarăm drumul cătră casă, vorbind despre cele văzute în escursiunea aceasta și făcând planuri pentru alte escursiuni. Multe osteneli am avut în escursiunea noastră, dar acelea nu sunt nimic pe lângă plăcerile sufletesci, ce le-am simțit admirând natura în toată grandiositatea ei’; ele sunt nimic față cu bogăția spirituală, ce am primit’o din intuirea nemijlocită a văilor, dealurilor, stâncilor, cetăței, peșterei, pădurei etc. etc. Eu din parte-mi recomand cu căldură tuturor caii numai pot, să facă astfel de escursiuni, căci prin ele și numai prin ele își poate omul câștiga adevărate cunoștințe despre patria sa, despre popoarele, ce o locuesc, și despre caracterul, ocupațiunea și gradul de cultură, la care au ajuns; numai astfel vom cunoasce cine suntem, cum stăm și ce putem Septembre, 1887. 7. Popovici.