Telegraful Roman, 1887 (Anul 35, nr. 1-135)

1887-11-26 / nr. 121

Nr. 121 Sibiiu. Joi 26 Novembre (8 Decembre) 1887. ABONAMENTUL: Pentru Sibliu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 H. 75 er. Pentru monarchie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Apare Marfia, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXXV INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de done ori 12 cr., — de trei or 15 cr. réndul cu litere garmond — și timbru de 80 cr. pentru fie­care publicare. SiUiții, în 25 Novembre, 1887. II. (O) Sunt motive psih­­ologice la mijloc, cari fac, ca tocmai cele mai oribile contraste se stere în cea mai imediată vecinătate, în de comun reacțiunile mari sunt cari plăsmuesc cele mai mari estreme. Căci este ln firea noțiunii de reacțiune, de a procede radical „față cu obiectul reacționat“. Dar acest „ra­dicalism“ este, care produce estremele. Cu un astfeliu de radicalism reacționarii­ avem de a face și acji în materia desvoltării societății ome­­nesci, a culturei. Dintr’un fond negru de veacuri de asupriri, sa ridicat printr’o înverșunată luptă de spadă și con­­demu marea ideă a „luminii,“ a culturei suverane și generale, cari sunt azi problema sfaturilor, ținta po­poarelor. Instrucție publică gratuită, învățământ obligat pentru tot omul, care are cele 5 sensuri, aceste sunt piedestalul pe care stă gravată devisa veacului no­stru : „lumina“ ! Lumină și intunerec! Iată estremele, cari ur­mară repede unul după altul. Dar și „lumina“ și ea își are umbrele sale. Și cu cât mai intensivă este cu atât mai negre sunt umbrele ei. Așa este în natură și fatalitatea a fă­cut se fie și în lumea intelectuală tot așa. O sănătoasă desvoltare este in acea societate, care poate să-și afecie întregul nou element inteli­gent eșit din școli, la postul care i se cuvine se 1­așeȘe astfeliu, ca massa brută să nu-i simtă povoara și ca societatea însăși se nu aibă elemente superflue, într’o astfeliu de societate zicem că există echi­librul social, fără de care nu poate fi vorba de pro­sperată. Și puține state sunt aȘi în Europa, care se pot făli cu acest echilibru intern. Impulzala spre studiile înalte, spre clasa inte­ligentă a luat acei dimensiuni atât de mari, încât echilibrul conturbat din 4­ în Și se aproprie de în­cetare. Statul și societatea nu mai pot se creie sub­­sistența cuvenită tuturor oamenilor de carte. Urma­rea este, că se formează un balast primejdios din acești indivizi, cari nu mai au ce perde. Socialismul și anarh­ismul, emigrările în massă la America sunt tot atâtea urmări a echilibrului so­cial conturbat. Socialism și anarh­ism, espatriarea de nevoie, iată umbrele negre ale „luminii“ ! Cum stăm noi românii în față cu această cala­­­­mitate generală azi în Europa? De socialism și anarh­ism mulțămită lui Dicu nu avem se ne plângem ; pe lângă toate necasurile multe ce le avem, darem de aceste am rămas scu­tiți. Și avem se mulțămim aceasta la două împre­­giurări: firii noastre celei bune, care se revoaltă de spiritul bolnav al socialismului și poate refugiului din România. 15,000 de români ardeleni și ungureni —. Vice dl Rudolf Bergner în onul său cel mai recent — se află ca emigranți în România liberă, cari mare parte ocupă funcțiuni, în care se laborează cu agerimea minții. 15,000 de români crescuți în mare parte din avutul nostru, crescuți din ostenelile noastre, din sudoarea feții noastre! 15,000 de români înstrăinați de țeara lor, despărțiți de frații și părinții lor de din­coace, pentru de a-și afla subsistența cuvenită, care aci li s’a denegat ori din principiu, ori din necesi­tate ! Un volum întreg de am scrie, n’am pute să ilu­străm mai bine miseria dela noi, decât prin aceste cifre. Ele sunt o dovadă grozavă pentru echilibrul social sdruncinat. Nu mai încape nici o îndoială că șovinismul ma­ghiar poartă vina în prima linie, pentru care ne per­dem din an în an mai multe puteri tinere, căci solut este, că noi românii la ori­ce funcțiune suntem preferați. Nu ne remâne deci, decât se vedem înșine de îndreptarea răului. Căci răul poate deveni cât mai curând mai mare. Pănă când va mai fi în stare România de a primi pe tinerii noștri inteligenți și de a le asigura existența în cadrele statului român? E lucru evident că timpul nu mai poate fi de­parte, când țeara românească va zice: non possumus. Unul dintre cei mai iluștri bărbați de stat ai Ro­mâniei s’a plâns chiar acum anul, că posiția guver­nului român devine din Și în Și mai anevoioasă față cu țeara și cu sutele de tineri emigranți ardeleni, cari strigă după pâno. Dar când România nu va mai pute da adăpost superfluului de inteligență dela noi, atunci răul care acum este latent are se devină foarte acut. Quid tunc? Revista politică, sensaționale și mai îngrijitoare. Singură cestiunea cu falsificarea actelor privitoare la politica cance­­lariului Bismarck față de Bulgaria, după natura ei poate se insufle oare­cari îngrijiri. Casa orleanistă, care a fost acuzată de izvorul acelor falsificări s’a grăbit a trimite ziarului „Köln. Zeitung“ o decla­­rațiune prin care respinge ori­ce învinuiri aruncate asupra ei. Ca răspuns la acea declarațiune „Köln. Zeitung“ zice, că respectiva casă nu a fost nici­când acuzată, că vre­un membru de al ei ar fi falsificat per­sonal acele documente. Sunt însă destui oameni ne­­consuli în lumea aceasta, cari vânând după scopuri particulare, ajung a produce astfel de falsificări. Că s’a făcut întrebuințare de astfel de falsificări, pen­­tru ca în interesul membrilor casei orleaniste și a partidei resboinice europene țarul se ajungă la de­cisuri sinistre pentru pacea Europei, aceasta este faptă. In curând se va termina cercetarea institu­ită în causa aceasta, și atunci se va produce lumină în toată cestiunea. Prințul Ferdinand al Bulgariei după cum sună o telegramă trimeasă din Sofia Sia­­r­ului „Vosniche Ztg.“ declină de la sine ori­ce acasă de a fi participat la falsificare. Ar fi un nou sens se zice in telegramă, dacă s’ar acusa prințul Ferdi­nand de complice al orleaniștilor, cari în unire cu Rusia sunt cei mai mari inimici ai Bulgariei. Deși numele lui e compromis în epistolele falsificate, el nu stă în nici o legătură cu acei ce l-au compromis. în legătură cu acestea „Tageblatt“ anunță, că Herbert Bismarck, fiul cancelariului, a și plecat la Petersburg pentru de a cerceta­ cu deamânuntul fal­sificările produse în corespondența diplomatică. Z­ia­­rele cele mai multe doresc publicarea grabnică a falsificărilor. Concentrarea de trupe ruseșci la fruntăriile ga­­lițiane se urmează și acum cu multă sîrguință. După seriile ce le primesce „Magdeburger Ztg.“ din tim­pul din urmă, în orașele de pe lângă graniță se pre­gătesc cuartire în toată forma, pentru soldații, cari sosesc în mare num­ăr de pe la Moscva, Kiev și O­­renburg. Garnizoanele se înmulțesc, fortărețele se întăresc, șanțuri se fac, armături sosesc, și dacă în­trebi ce are sâ se întâmple prin astfel de măsuri amenințătoare, se răspunde­ nimic! Nedumerirea aceasta se vede că o are și „Kreuz Zeitung“, care zice, că la granița ruso-galițiană este adunat mult material explosibil și mijloacele de resboiu sunt con­centrate astfel, ca și cum răsboiul ar fi gata de is­­bucnit. Nimic nu înregistrează presa cu mai multă sa­­tisfacțiune în present, ca finitul crisei presidențiale din Paris, învălmășeala în care ajunsese republica­nii săi, cari o rugau să-l remunereze ca se nu­mai vie ba din contră, ea nu­­ vătăma, dar adeseori i mărturisia mai multă încredere decât la toți cei­­­lalți medici. El își avea apartamentul în casa sa chiar, mânca la masă cu d-na Turgeneff, îl plătia de patru ori mai mult decât alții; la Moscva el eșia fără permi­siunea ei, ce mai avea el de dorit? Acesta era singurul răspuns, ce-l obțineau Ivan și Nicolae­ Por­firie nu deveni om decât numai după moartea d nei J­urgeneff; numit medic al guvernului în provincie, el muri de tiner la Spasskoe cu toate îngrijirile cele mari ale lui Ivan Turgeneff. Femeia, ce îngrijia, această „Aggie“ sau Agata, d-na Giveau ce iubia atât de mult copilul deveni numai in etate de 20 de ani femeia de casă a Barbarei Petrofina. Se afla pe toate domeniile un fel de aristrocrație printre servitori, oarecari situații, care îi apropiau de persoana stăpânului erau considerate ca privile­giate și în general transmise de la părinți la copii. Secretarul și intendantul André Ivanovitsch Polya­­koff primise instrucțiunea în același timp cu cei doi fii ai casei, ca și doctorul Porfirio. El vorbea franțuzește și nemțesce, cunoscea bine limba sa natală atât de grea și compune ver­­suri plăcute. Toate afacerile importante ale familie. FOITA. Mama lui Ivan Turgeneff. (Urmare.) Această mică neînțelegere nu scădea nimic din tandreța lor reciprocă. Doamna Turgeneff era mân­dră de iubirea fiiului seu. Devenind bătrână nu se mai putea urca pe trepte, într’o seară când ea să duse la un concert al lui Liszt se întâmplă că nu i se aduse fotoliul ei portativ. Ochii sei scânteiau de mănie, servitorii tremurau. Ivan o lua de braț și o duse pănă la locul său , oare­cine se duse și o complimenta de această iubire fiească și ea fu așa de fericită încât uita de a mai pedepsi. Ea nu era însă totdeauna așa, astfel logofătul Simon Harilovitsch, frumos și brav băiat de 30 de ani câștigase cu tot dreptul protecția ei. Ea crezu odată, că el nu se poartă bine și începu a-l asupri. Simon nu o băga în seamă; ea se supăra. El tre­buia să-i aducă când se odih­nia o carafă frumoasă plină cu apa cea mai curata. Apa nu mai era după gustul ei, prea rece, prea caldă, ba prea filtrată etc. Simon ducea regulat carafa sub protecst d’a schimba apa. Odată însă d-na Barbara ducând păharul la buze se întoarse cătră Simon . Ce-i asta? Ștse ea. Punctele negre de pe orizonul politic au dis­părut, și presa e scutită cel puțin pentru un timp­­ oare­care a mai înregistra scrii, care de care mai nici un răspuns. Ce-i asta te întreb, și în același timp i aruncă păhax­ ul în obrazul servitoriului! El deveni palid, dar duse carafa fără a zice nimic și se întoarse după un moment. D-na Tur­geneff bea jumătate din păhar. — Ah! în fine iată asta-i apă, cum se cade! Atunci Simon palid, cu buzele tremurânde fă­­cându-și cruce Și se plecându se înaintea unei icoane. D-zeu fie-mi martor! am dat aceeași apă fără s’o fi schimbat. In urmă întorcându-se cătră stăpâna sa o privi drept în față. Copilul present la scena aceasta se simția de tot atins. După o tăcere de câteva secunde Barbara se ridică, strigă: își i­și părăsi camera fără de a mai fini cu plânsul. In ziua următoare Simon mătura prin curte, o pele de capră înlocuia britanta sa livrea; el ajunsese în rândul servitorilor. Printre aceia, pe cari îi prefera în special Ivan Turgeneff era Porfirio, doctorul. Pe timpul petre­­cerei sale în Berlin, Porfirio regăsese pe lângă el și relațiile cele mai amicale se stabiliră între junele stăpân și acela, ce se numia valetul seu. Pentru toată familia era un medic, un savant, un om mult stimat, chemat din toate părțile pentru consultare; pentru Barbara singură el era un sclav, un lucru. Ea nici­odată nu ceda celor ce ziceau --------------------------------------------­

Next