Telegraful Roman, 1889 (Anul 37, nr. 1-141)

1889-10-28 / nr. 117

472 Foile din România înregistrază, că țara e plină de spioni ruși, precum a fost pe timpul iconarilor. Acești spioni ar fi ofițeri din armata rusescă și stu­diază bine tote terenele. Ei umblă în haine țerănesci și cumpără case vechi de la țărani, pe cari le plă­tesc forte bine. Sub masca acesta agită și provocă tot deodată și nemulțămire în tereni. E vorbă în Francia de unirea tuturor republi­canilor spre a formă un singur partid puternic și acesta idee apare aprope realisată. Spre scopul acesta s’au întrunit toți deputații noi aleși și au hotărit a a nu se mai desbină și alătură la alte partide decât la majoritatea, ce o a avut cariera. Dacă se va suc­cede acesta, atunci se va realisă o idee, care a fost nutrită de mult, dar care n’a putut fi realisată din causa greutăților, ce se opuniau monarh­iștii. Cu un partid puternic în­lăuntru guvernul va impune și în afară și politica Franciei va fi apre­ciată cu totă gravitatea, ce trebue să i se dea. Acesta pare a și fi principalul motiv, care a contribuit ca lucrurile să se accelereze în timpul din urmă și să se realiseze formarea partidului. TELEGRAFUL ROMAN. Corespondențe particulare ale „Telegrafului Român“, Brașov, 23 Octobre 1889. In colonele „Te­legrafului Român“ s’a discutat cestiunea învățăto­rilor ambulanți, și după motivele aduse pro și con­tra este evident, că învățătorii ambulanți sunt în organismul nostru bisericesc școlariu o instituțiune, ce trebue să fie de tot escepțională, reclamată de impregiurări extreme. Pentru­ ca să fac mai evidentă nepracticabilita­­tea acestei instituțiuni să o demonstrez prin cașul concret. In­tractul Târnavei inferiore s’a publicat un concurs pentru un post de invățătoriu ambulant — Nr. 104 al „Tel. Rom.“ pentru comunele Botez, He­­ria și Fărău cu salariu anual de 625 fl., și anume în Bo­tez cu 225 fl., Heria cu 250 fl. și Fărău cu 150 fl. Concursul e cu termin de 15 zile. S’au mai pu­blicat atari concurse dar nu cu un așa salariu în tractul Dobrei, etc. Mi-am pus întrebarea, are să fie posibil vre-un progres, când învățătoriul va ave se colinde în 3 comune și să țină scala tot numai la a 3-a zili. Răspunsul nu pare să fie decât ne­gativ și era pentru­ ce. Anul școlariu pe sate ține de comun 8 luni. Să punem cazul, că în 1 Octobre a început prelegerile regulat și se finesc cu 31 Maiu în comunele mai jos amintite. In anul școlariu 1889/90 în cele 8 luni de școlă — 240 cjile — sunt serbători și Dumineci 50 <ji­le, pe lângă acestea adauge după normativ între semestre 5­0 jiile, 3 la Crăciun, 6 la Pasci, 3 la Ru­salii, 2 la Boboteza și vei ave 69 c jile de serii, cari subtrase din 240, rămân­­ jlile de scală 171. Din aceste 171 de vine * *n ca8U^ nostru concret numai câte 57­­ jlile de scolă în o comună din cele trei. Va so­­ jlică pentru 57­4*­e de scală Comuna Botez­are se plătescă 225 fi. Ei dară ce progres se va pute face? Dacă scala s’ar țină în continuu 57 (fii) atunci da, p’ar putea progresa; însă păcatul e, că elevul începătoriu va vede pe învăță­toriu tot a treia 4b și ceea­ ce i se va propune în­­ jlina primă tot va uita pănă în i­lina a treia. Progres nu se va pute face. Unde învățătoriul ambulant e numai la 2 co­mune, acolo se vin câte 85­­ jlcle de scală pentru o comună. Era dar un motiv destul de plausibil pentru­ ce să fim în contra posturilor de învățători ambulanți, pentru­ că numai progres nu vor aduce în scale. Unde rămân apoi considerațiunile pedagogice, după cari cel puțin odată în fie­care 4' trebue să se ocupe învățătoriul cu fie­care elev. Comunicațiunea preste erna e grea. Invățăto­­riul va fi un peregrin de categoria lui Eremia ere­mitul. Stropația ce va ave să o facă respectivul în­­vățătoriu în fie­care <jn va fi atât de obositore, încât nu va ave plăcere să se mai ocupe și cu studiul. Mi se va răspunde insă: ce ai să faci? Nu se ca­pătă învățători nici cum. Atunci la tot cașul e mai consult­a însărcina pre parodiul local cu postul de­ invățătoriu provisoriu și la tot cașul va face mai mare progres decât un invățătoriu ambulant. Aceste neajunsuri și alte multe, ce a-și pute­aduce, trebue să ne deschidă ochii, și să nu ne luăm refugiu nici la un cas la învățătorii ambulanți. Sunt cel mai binevenit prilegiu, pentru contrarii noștri spre a ne închide sculele nostre confesionale. Ei bine. Dar cum să ajutăm causa, fiind-că nu se capătă învățători cualificați ? Bată unele espediente și anume: a) Unde nici­decum nu se capătă un individ cualificat, să se aplice provisoriu în cașul estrem pa­rohhul local, căruia să i­ se impună ex offo postul de invățătoriu. b) Sunt o mulțime de tineri cu trei patru oi. gimnasiale, cari în lipsă de mijloce, au părăsit scala, aceștia încă s’ar pute aplică provisoriu. c) . Sunt unii tineri absoluți de 4 clase gimna­siali, cari competeza la seminariul Andreian, dar ne­având putință a solvi facla, nu pot să studieze, pen­­tru ce să nu se ajute acești tineri, aplicându i ca în­vățători provizori ? astfeliu se procede in diecesa Aradului. d) . Când se aplică învățători din necesitate s’ar pute să se ia o părticică din salariu, cu care să se înființeze fondul scolariu spre a ne fi de aju­toriu pe veritoriu, și să mărim salariul învățătoriului. e) . Ar fi timpul ca în acele tracte, unde e mare lipsă de învățători. Binoclul presc, prin repartițiune pe comune să formeze stipendii din cari se cresc, anume învățători pentru tractul respectiv, să ne aju­tăm noi inșine. Cel mai sărac tract ar pute face cel puțin un stipendiu anual de 60 fl. v. a. Aliquis. Cultul divin în biserica veche creștinescă. (Urmare.) După aceste se cântau psalmii, cari formând o parte principală a cultului drileesc aveau menițiunea de a escita inimile omenesei spre încântări dileesci și ceresci. Acesta s’a usuat deja din vechime, în pruncia bisericei creștinesci, precum vorbesce despre acesta pe larg ap. Pavel așa, că chiar Pliniu (ep. 97) în raportul seu despre creștinii către împăratul Traian Ilice: „acésta au fost partea principală a cultului lor dijleesc, că se adunau de dimineță, cântând la­olaltă cântări sacre spre onorea lui Disleu și a lui Christos“. Aceste cântări erau s­au efluse nemijlocit din evlavia lor în­flăcărată, cari ca atari să țineau ca inspirațiuni duleeșci, ori că erau cântări mai nainte compuse, cari sau erau scose din scriptură, ori erau invențiunile lor proprii (Tertullian, ap.­­ 39). Căci era atunci în us de a compune aprópe fie­care creștin cărturariu o cântare în onorea Domnului Christos și de a o cânta aceea în adunările publice, de cari (cântări) aflăm nenumărate în ritualele nóstre cântându-se și atunci I și acum în butul opiirei lor prin canonul 59 al sinodului Nu culege fructul, pănă ce nu este deplin copt. * Așteptarea se cuvine înțeleptului, — economul șteptă recolta. Când voesci tu a sămâna, — dacă nu pe tim­pul sămenatului? Ferice de cel ce se dedă a fi leal în cele mai mici afaceri, care în tote se arată bun, binevoitoriu și inteligent și a cărui scop este a se înobiliza prin tóte pe sine însuși.* fletul.Dorul de perfecțiune nobilizată neîncetat su * Fapte isvorîte din iubire curată nu le regretă inima nici­odată.* Inbunătățesce mereu infernul, — și apoi se va ameliora și esteriorul­* nelui.Rămâi liniștit și cumpătat și în gustarea li­* Caută adevărul mai întâiu, fă apoi adevărul splăcut; împlinesc­-ți întâiu datoria, apoi caută re­paos și recreare, fă întâiu lucrul cel mai greu. — și apoi ce-i ușor îți va pare întru nimic. * Dacă nu poți face lucruri mari, fă cele mici bine și vei fi recompensat.* Fii fidel față cu tine însuți, așa vei putea fi fi­del și cătră amicul zeu.* Iubirea de ordine conduce la severa iubire a dreptății, iubirea dreptății conduce pe o mie de căți la adevăr. Ordine, dreptate, adevăr, voi din cel bun faceți pe cel mai bun. * Cine se cunosce pe sine este sever față de sine, blând cu cel slab și nu judecă bucuros pe cel rău. * Bunătatea inimei învinge adesea și pe cei mai neîmpăcați inamici. Fii bun de inimă și nu te teme apoi de cei răi.* Cel ce nu voeste să progreseze, nu se ia în serios pe sine însuși.* Ceea ce lumea nu ți-a dat, lumea nu ți-o póte lua. * Același păhar, ce l’ai băut nu 1 mai beai. ___________ (Va urmă.) local din Laodicea. Acest sinod prin canonul 17 a ordinat „Nu se cuvine a se cită în biserică psalmi neîntrerupt unul după altul, ca se nu se răcesca evlavia creștinilor, ci după un interval“, pentru­ că — după interpretarea lui Balsamon și Aristen — poporul se nu se disguste de un cult d^resc îndelungat prin cetiri atât de vaste, de unde a urmat obi­ceiul de a cânta alternativ, așa că o partidă răspundea ce­­leialalte partide, care obiceiu — după Teodorei ist. bis. II. c. 25. — a fost introdus mai întâiu de Flavian și Diodor în biserica din Antiochia pe timpul lui Constanti cel mare, dar din Șaguna, ist. bis. I. c. 105 după Pliniu cartea X­ep. 77 se vi­de, că acela a existat deja cu două vecuri înainte. Tot în înțelesul cest din urmă țlice și istoricul bis. Socrate (născ. 380), că Ignatie (purtătoriul de Dileu), care a murit sub Traian, l’ar fi introdus după o visiune a sa, în care ss­­ângeri cântau s. Treimi cântări și psalmi în mod alternativ în urma căreia îndată a introdus el obiceiul acesta în bise­rica sa, de unde apoi s’a estins la tote bisericile. „Când cetitoriul —­­zice Iustin Martirul, apolog. 2.— era gata cu cetitul, atunci conducâtoriul (pontificantele) adu­nării ținea o predică în forma unei învățături și admonițiuni, ca să urmeze lucrurilor mărețe, cari le ajujiră ei acuma“. Căci într’adevăr predicile n’au fost atunci altceva decât parte interpretări a unor pasaje din s.­­criptură cetite în adunare, parte admonițiuni cătră popor, ca să urmeze cu cuviință în­vățăturilor cuprinse în acelea. De aceea de comun să și făceau acele predici asupra capu­lilor, cari s’au cetit mai pe urmă, fiind-că aceste totdeuna erau poporului mai viu în memorie și așa se putea mai cu efect tracta. Precum aducea ocasiunea cu sine, erau predicile acuși mai multe, acuși mai puține Uneori la o singură adunare erau doue si trei, din cari cea dintâia o ținea presbiterul, după care urma a epis­­copilor, precum acesta espres se afirmă în constituțiunile apostolescr N­. c. 57 prin următorele cuvinte : „Atunci (adecă după cetirea s­­evangelii) trebue presbiterii să admonieze poporul și anume pe rănd unul după altul, nu toți deodată; după ei avea se începá episcopii, dacă afla acesta cel mai mare de bine“. Așa se purtau ei nu numai înainte de ame­zi, ci și după am­ezi (cel puțin în Dumineci și sărbători), când se ținea cultul public dijleesc. Chrisostim (om. 16) vorbind despre servițiul Dulcesc de după amezi laudă pe aceia, cari după am­ezi merg la biserică, și de cari de multe ori erau mai mulți ca înainte de am­erji „In loc — 4*ce 01 — ca după amezi să dormá, ascultau mai bucuros explicarea legilor bi­­sericesci. In loc ca să facă neguțătorii sau să lucre și să vor­­bescă lucruri frivole, mai bine conveniau cu frații, petrecân­­du-se unii cu alții cu citate din profeți etc.“ Dar fie fost ținute predici cât de multe, în­totde­una era popor de ajuns, care cu grămada alerga la acelea ca la nisce ospețe și intrăminte spirituale. „Noi convenim —L­­ulice Tertullian ap. c. 39. — ca se aud­im s. scriptură așa precum ni se propune, pentru­ ca prin acesta să fim la timp ori admoniați ori pedepsiți. Căci prin astfeliu de adunări sfinte într’adevăr numai ne întărim în credința nóstra, în­dreptăm speranța nóstra, sigilăm încrederea nóstrá și ne îmbărbătăm spre mai bună ascultare de mandatele sfinte.“ Nazianzanul (or. 22) ne spune așișderea despre numărul cel mare de popor, de tote sectele și rangurile, cari veniau în biserica sa din Constantinopol: „că erau sărăci și bogați, nobili și nenobili, învățați și neînvățați, regenți și supuși, sol­dați și cetățeni, carii toți cu o inimă se adunau plini de dorință, de a învăță și a cunosce lucrurile de l­esci“. Tot acesta ne spune și Chrisostom (om. 56) despre bi­serica din Antiochia, că-și lăsau tóte lucrurile pe pace acasă, mergând la biserică spre a ascultă cuvântul­­ leesc. El­­lice, că face unui oraș o puere mai mare, când are locuitori ev­­lavioși și religioși, decât când are suburbii vaste și cetă­țeni cu căsi pompose și odăi pline de lues. Și în alt loc (om. 4 asupra Isaiei) țlice el, că cea mai mare mângăere a aflat el în oficiul seu atunci, când a ved­ut mulțimea adu­nată cu bucurie și cu evlavie în biserică ... acesta — dice mai departe — a fost causa, că orașul lor (Antiochia) așa de tare a prosperat, magistratul așa de distins și oficiul prima­riului așa de respectat. Bisericile de aci erau îndesuite pe popor însetat după cuvântul lui D­ieu; ba orașul acesta pen­tru râvna sa religiósa este a se preferi față de Roma însăși. După cetirea s­­evangelii și respective după predică, se începea rugăciunea asupra cateh­umenilor, penitenților (celor ce se pocăesc) și demonizaților, după­ cum pretindea starea și împregiurările lor, îndată­ ce se săvârșia rugăciu­nea asupra fie­căruia dintre aceștia, eșiau în ordine din bi­serică afară așa precum cerea starea lor , mai nainte cate­­h­umenii, apoi penitenții, precum acesta a fost prescris prin canonul 19 a sinodului local din Laodicea. Deci îndată­ ce s’a ajuns cu serviciul bijleesc aci, eșiau aceia, cari se aflau sub botez și sub disciplina penitenții, adecă cărora nu le era permis a se apropiă de masa Domnului — strigând dia­conul cu glas înalt, cei cătră luminare eșiți­ sau pe cara se­­ b­cea în biserica latină: fte, misa est! în considerarea acesta se numia serviciul d(icesc de la început pănă la acest loc: missa catechumenorum, misa catehhumenilor, or ceea ce se ținea după acesta missa fidelium, misa credincioșilor, fi­ind­că la acesta participau numai credincioșii. De aceea și devine acestă numire așa de des la scriitorii vechi biseri­­cesci, deși firesc e că cu timpul încetând disciplina cateh­u­menilor, numirea acesta, care s’a edat părții dintâiu a servi­­țiului divin, a dispărut cu totul, numindu-se serviciul întreg liturgie. Dar revenind la cele mai de nainte . .. după ce eșiră cateh­umenii, atunci se începea­s. euh­aristie a Domnu-

Next