Telegraful Roman, 1889 (Anul 37, nr. 1-141)

1889-07-22 / nr. 79

Nr. 79 Sibiiu, Sâmbătă 22 lulin. (3 August) 1889. Anul XXXVI TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 50 er., 3 luni 1 fl. 76 er Pentru monarc­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 8 luni 2 Ü. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 8 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiepesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele simt a se adresa la Redacțiunea ,,Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 20. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de doua ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rondul cu litere garmond — și timbru de 80 cr pentru fie­care publicare. Nr. 4756 Scol. CONCURS. Au devenit vacante pentru anul viitoriu sco­­lariu 1889/90 și se vor conferi pe calea concursului 14 stipendii câte de 60 fl., destinate din fondurile archidiecesane pentru elevii din despărțământul pe­dagogic al seminariului archidiecesan de aici. Concurenții au să și presenteze suplicele la con­sistoriul archidiecesan inclusiv până in 19 August st. v. a. c. instruite cu documentele următore: a) testat de la oficiul parochial din comuna la­­care apar­țin despre aceea, că sunt români greco orientali; b) testimoniu scolastic despre progresul făcut în studii în anul din urmă; TM c) atestat de la primăria comunală despre posi­­țiunea socială a părinților și despre starea lor ma­terială ; și d) eventual alte atestate recomandatore. Sibiiu, din ședința consistoriului archidiecesan ca senat scolariu, ținută la 13 Iuliu, 1889. Consistoriul archidiecesan. Sibiiu, 21 iuliu. Este fără îndoală un semn rău la noi in Ungaria, că omenii nu-și dau silință ca să-și câștige pânza de tóte filele în sudarea feței lor, ci încep pe căi pie­­zișe a face combinațiuni mai ușore, pentru de a juca­­ pe marele și pe omul de lume. Vor fi fost în tote timpurile soiu de aceștia de omeni, vor fi în tote țările mișei și de fraudanți, la noi însă numărul lor cresce pe fii ce merge. Apariția acesta tristă este comentată în feliu și chip de Ziaristică, fie­care la rândul seu, după cum îi vine la socotela, noi ca omeni, cari aparținem bisericei, suntem datori a o esamina din punctul nostru de vedere mult mai cu deamănuntul. Ni se pare none, că s’a cam slăbit cordele acele tari, cari erau o virtute pentru omeni. Religiunea, acesta scânteia divină, începe a pot de mult din puterea ei, este tot mai slabă și drept re­zultat al acestei slăbiri de fraudările, delapidările de bani publici și crimele cele mai teribile, sunt cea mai eclatantă dovadă. Se vorbesce, că administrația se va premeni demni de câtră guvern cu omeni, ca și când acești omeni nu ar putea fi și ei așa de păcătoși ca și cei aleși de câtră clicele comitatense, dacă nu se va căuta ca întregă societate să se pună pe baie mai sanetase și mai morale. Cum e azi, vedem, că nu e bine, și noi de multe ori am pus cuțitul în rană ca să o tăiem, încât el s’ar ivi și in organismul nostru bisericesc. Dar noi suntem în fine cei mai puțini, cari nu­mărăm între rândurile nóstre ómeni de atari caii brn, contingentul cel mare îl dau fără îndoală aceia, cari au fost dedați să trăéscă bine și fără nici un lucru. Se ivesc și la noi existențe dubii, vin și la noi cazuri, că omenii ar voi numai să trăiască bine și fără de muncă, și dacă ei nu sunt totuși stricați de tot, îi reține numai simțul de rușine de a căda pe povârnișul cel păcătos. Nu odată însă am accentuat, că la noi nu a cuprins teren demoralizarea cât teren a cuprins și cuprinde indiferentismul pentru afacerile publice. Poporul nu scie, sau nu vrea să controleze afa­cerile, pentru că e de credință, că omenii cu inteli­­gință le fac cum sciu ei, că e bine. De credința acesta a poporului se folosesc apoi mulți ómeni ca să facă abus și speculă. S’au pus omenii, cari au interese speciale și particulare ca să agiteze contra instituirii unui în­­vățătoriu definitiv, până nu le vine lor la socoteli, să pun și încurcă trebile cu ocuparea unei paroh­ii, pănă nu cred de ajuns timpul ca să și validiteze interesele lor familiare și locale, fac și direr nu în interesul publicului, fără în interesul lor propriu, și după ce și au ajuns cutare scop, poporul se trezesce, că e sedus, că e tras pe sferă, dar e târziu. Lucruri de aceste la centru nu pot fi cunoscute, pentru­ că nici nu se pote pretinde ca să cunoscă cineva tote referințele din singuraticele paroh­ii, și tocmai de aceea se recere ca paroh­ii și cu deo­sebire protopresbiterii noștri să fie omeni de încre­dere ei să nu cunoscă nici un alt interes decât legea și esecutarea ei, așa cum o reclamă interesele poporului și ale bisericei preste tot. Lucră așa, — lumea vede în ei pe omenii de bine, pe omenii neinteresați, pe omenii ce sciu aduce vorbele cu faptele în consonanță; lucră altcum, fac rău poporului și și­lor ’și sucumbă vaZa și autori­tatea oficiului ce 1 ocupă pe zeci de ani. Biserica însă este și trebue să fie cu răbdare, ea numai în­cașuri grave și estreme face ui de dreptul ei. Nu atât omenii cei isteți au făcut treburi bune, ci de multe ori au făcut și fac cei de omenie, cei de caracter firm, aceștia fac mai adeseori trebi durabile și­­ cinstite, trebi de cari se bucură generațiunile viitore și din al căror fructe sute și mii se îndulcesc și adăpostesc nota. Trăim în timpuri, în cari materialismul dorit- Să cercăm să premenim rândurile cu omeni, cari pun mai pre­sus omenia și onerea decât banii, și vom da înainte, vom face servicii frumose și nepe­­ritare maicei nóstre biserici și mult cercatului nos­tru popor. Revista politică. Epistolele canonice a metropolitului sârbesc Michail și a arh­iereului nostru, cari noi le am pu­blicat în unul din anii precedenți în foiletonul foei nóstre, au provocat in cercurile politice mare și ne­așteptată sensațiune. Tóte foile monarh­iei nóstre, fără deosebire de colorit politic, și tóte foile principale străine, înre­­gistrază aceste epistole în întreg cuprinsul lor, fără a lăsă o fotă din ele, și dându-le astfel cu o mare importanță politică. Nici n’avem să ne mirăm de acest fenomen și efect puternic. Influența și autoritatea metropolitului Mihhail în Serbia­­ au dovedit evenimentele, ce s’au succedat de la reintorcerea sa în mijlocul poporului, din sinul căreia a fost alungat cu sila ,­er alipirea și loialitatea poporului nostru față de arh­iereii sei o a dovedit trecutul și o dovedesce presentul. Lângă acesta se mai adaugă tactul fin politic și înscusința diplomatică, ce o desvoltă cu deosebire actualul nos­tru arh­iereu, totdeuna, când interesele patriei, și îm­­pregiurările au cerut, ca să se pronunțe, lucruri, cari au fost apreciate chiar de vrășmașii înaltprea­­sânției sale. Comentările, ce le aduce presa acestor epistole întăresc afirmațiunile nóstre. Metropolitul Michail ca cel mai intim și mai fidel pretin al ex-reginei Natalia nu pate să lase pe o amică, carea l’a aju­tat la reintorcere și carea tocmai așa se bucură de grația țarului, ca și dânsul, nu o pate lăsă căzută din mărimea ei de domnitare, umblând pe drumuri. In fața acestor lucruri, scriea Ziariului „Times“, că e împuternicit de metropolitul a declara, că dân­sul nu se va mai ocupă cu divorțul regelui și cu regina Natalia, este prematură și de tot problema­tică. Ea se întunecă și prin declarările, ce le face organul „Daily News“, al cărui corespondent repro­duce cuvintele metropolitului, care le a zis, că Milan e un om de caracter nestabil, are însă o inimă bună și tocmai acesta împregiurare va contribui ca el să - și recunoscă greșala și se se spasesca, împăcân­­du-se cu regina. Acesta o cere interesul țărei și o FOITA. 1 Copilul de suflet. — Sclîîță din viața unui criminalist de N. Ivan .­ ­Urmare.) In casa comitatului Hun­edorei era adunată ce­­siunea asemzătore, și fiind­că reclamațiunea, ce făcuse morariul Câmpean pentru eliberarea lui Chiorean fu respinsă, din cauză că Câmpean era bărbat în vârstă de 40 de ani, om țapân și bine hrănit, cum sunt cei mai mulți omeni cu stare și fără copii, așa Chiorean trebuia la rândul seu, sâ între și el în rând cu feciorii la surte. Sórtea-i ca mortea, dar pentru Chiorean era lucru hotărit, că îndată­ ce întră în asentare va fi inrolat în armată, pentru că fecior mai sănătos, mai bine făcut și rotunefit ca Chiorean nu intrase în ziua aceea în Deva, deși feciorii din Valea Hațegului și din ținutul Orăștiei nu sunt cei din urmă în Ardal. înrolarea a urmat la regimentul al 64-lea, jură­mântul fu depus pentru patrie și împărat — și Chio­­rean s’a reîntors la mora mărului mai vesel și mai mai fălos ca și cum plecase la Deva. Numai Saveta părea că nu era mulțămită, nu­mai pe ea o rodea un ce ascuns și de acesta nu voia să-și de­sâm­ă nici Câmpean nici Chiorean. Era prima Octobre. Chiorean își schimbase por­tul lui cel românesc, cămașa lui cea albă ca zăpada și cusută cu mare îngrijire de mâni­le Savetei, și pălăria cea împodobită de pene, cu veștmintele cele milităresci în una din căsărmile Oreștiei. După de­prinderi de câte­va zile în arme, un tren separat porneșce în­spre Arad-Timișora și de acolo o ia în­spre Bosnia încărcat cu tineri români, parte mare feciori de plugari, tot băețandri, la cari abia le re­­sare mustața, ca se facă cunoscință cu bosniacii, cu turcii cei nemiloși și se cuceresc, pentru împă­ratul țară nouă, pământ nou. Mulți din ei erau veseli, unii posomoriți, dupa­ cum le era firea și îm­pregiurările, numai Chiorean era sburdalnic ca nici­odată. „Nu ți e de bună“ ii ziceau tovarășii lui de drum, dar el nici că-i băga în sârnă. A-și vrea sa morții in bătaie, a-și vrea se nu­me mai întorc acasă erau cuvintele lui Chiorean. Nimenea nu putea pă­trunde în secretele inimei lui, nimenea nu înțelegea dorința lui de a găsi martea pe câmpul de luptă, mai cu sâmă că toți sciau, că nici barem o cruce de lemn nu i-ar împodobi mormântul în aceste țâri sălbatece. Dar altmintrea e scris în cartea ursitei. Omul tot ce doresc e nu află, și Chiorean, care doria mortea nu o afla, deși unde era plaie de glonte pe Chiorean­u 1 vedeai, unde era periclul cel mai amenință­­toriu el acolo se îmbulzia. Stors­a admirația tovareșilor sei stors a stima superiorilor sei, împodobitu-și-a pep­iul, cu 2 medalii, una „bene merenti“ și una „medalia de resbel“, și avansat-o și la rangul de sergent in timp scurt, dar tóte aceste pe el nu-1 mulțămiau, el era nelinișcit, ca nu a căpătat nici o plesură și și mai neliniscit, că se termina răsboiul și el trebue să se intorcá acasă, unde nu-1 aștepta tată și mamă, frați și surori, ci numai străini. Mulți tovareși de ai lui, cari se feriau de glonte erau d­uși la pământ de ele, mulți din cei ce se temeau de morte , au aflat pe câmpul de onore, numai el, care l’a căutat tot cu deadinsul, el a rămas tăfăr, și după servit de 3 ani de 700 s’a reîntors el acasă, întreg și sănătos, ceva mai rumen la față, cu mustața mai grasă, dar cu mult mai îngrijat ca și când plecase în Bosnia. Pentru ce? Nici el nu scia. In Livezeni se schimbase multe de tate. Satul nu­­ mai află, așa după cum l’a părăsit Chiorean îna­inte cu 3 ani. Unicul om, ce i se părea, că a rămas tot bărbatul pe care el îl cunoscea de la „mora mă­rului“, era primăriul Codrescu, om statornic la vorbă și chip­uit la fapte. Cu pas sigur și milităresc trecu el pragul casei lui Codrescu și deși pe Aglaia nu o vena mai de aprope mai nici­odată, inima îi bătea mai tare, sufletul lui era cuprins de nișce sentimente, de cari nu-și pute da sema. Cu o căutătură de băr­bat, seriosă și împunătore întră în casa primăriului și ochii lui cei deprinși a vede și distinge bine, se întâlniră iute cu ai Aglaiei. Ce contrast între aceste două ființe. El bărbat robust, oțelit în stra­­pare, și cu nisce spate late de voinic cum rareori

Next