Telegraful Roman, 1890 (Anul 38, nr. 6-110)
1890-07-24 / nr. 78
Nr. 78 ABONAMENTUL: Pentru Sibliu pe an 7 fl., 6 luni S fl. 60 cr., 8 luni 1 Ö. 75 cr Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 8 luni 2 fl. Pentru streinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 8 luni 8 fl. Sibiiu, Marți 24 Tulin (5 August) 1890.Anul XXXVIII TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiepesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sünt a se adresa la Redaciunea ,,Telegrafulu Român“, strada Măcelarilor Nr. 20. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de done ori 12 cr., — de trei ou 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 80 cr pentru fiecare publicare. Nr. 4552 Școl. CONCURS. Cu începutul anului scolariu 1890/91 sunt de a se conferi din fondurile archidiecesane 15 stipendii (4 din fundațiunea Moga, 11 din fundațiunea Francisc-Iosefină) pentru elevii din despărțământul pedagogic al seminariului archidiecesan de aici, tote câte de 60 fl.; apoi din fondul seminarial (fundațiunea Ecaterina Raț) un stipendiu de 30 fl pentru un elev sărac de la institutul seminarial archidiece san pedagogico-teologic de aici. Concurenții au să și presenteze suplicele la consistoriul archidiecesan inclusiv pănă la 15 August a. c. stil. vechiu, instruite cu documentele următore: a) atestat dela oficiul parochial din comuna, la care aparțin, despre aceea, că sunt români grecoorientali; b) testimoniu scolastic despre progresul făcut in studii în anul din urmă; c) atestat de la primăria comunală despre posițiunea socială a părinților, și despre starea lor materială, și d) eventual alte atestate recomandătore. Sibiiu, din ședința senatului școlar, ținută la 12 Iuliu, 1890. Consistoriul archidiecesan. Sibiiu, 23 Iuliu. Augusta casă domnitare a avut la 31 a curen tei (1* de serbătore, și filele de sărbātore ale casei habsburgice sunt căile de sărbātore pentru zeci de milione de locuitori ai marei monarhii, guvernată de blândul sceptru al gloriosului nostru domnitoriu Francisc Iosif I. Decând cu catastrofa de la Maierling, nu a depus haina de doliu și în inima ei cea nobilă nu o va depune în veci. Regele nostru, de când a pus în cripta capuținilor din Viena pe unicul său fiu, carele era chemat de la în moștenire aceea, ce părinții și moșii cu dragi ar fi lăsat, a avut da le grele,i regina cu inimă de mamă a căutat să aline durerile soțului, fără ca insilele acele grele să fie în stare a măduși durerea de mamă pentru perderea fiului. Era o politică tradițională a casei habsburgice exprimaată în cuvintele „Bella gerant alii, tu felix Austria nube“, și dela acesta politică de astădată s’a făcut abatere. Nu s’a căutat după tron, care incă pute fi spinos, nu după coronă, care pute apăsă greu pe un cap nobil, nu s’a căutat nimica, decât o inimă candidă, un suflet nobil, și un bărbat demn de fiica cea mai tineră, de odrasla cea mai scumpă a casei de Habsburg. Și tocmai căci politica la acesta căsătorie nu a jucat nici un rol, tocmai că a fost lăsată arhiducesa Valeria ca ea să-și alegă după bun placul ei consortele vieții, tocmai de aceea sărbătorile de la Ischlincă au avut un caracter mai mult familiar. Membrii înaltei case domnitore s’au presentat în corpore, ca să fie de față la binecuvântarea ce o dă capul incoronat fiicei sale, în viața cea nouă ce și o alege din liberă voie, dignitorii streini, curțile dinastiilor celorlalte au trebuit se lipsescă, și lipsind aceste au lipsit pompa din afară, și ea a fost înlocuită prin simțămintele de alipire cătră casa habsburgică ale tuturor poporelor. Rar este o dinastie în Europa cea bătrână, care se potă să se rafime cu atâta siguritate pe credința popórelor ca dinastia nostră. In Zile de grea cercare, ne aflăm cu toții in jurul tronului, in «jile de veselie toți dăm laudă lui D-zeu, că a învrednicit pe bunul nostru monarh de jile senine și plăcute în viață. Forte grave cuvinte, a exprimat Majestatea Sa la actul cununiei și aceste cuvinte ne inspiră un feliu de îngrijiri seriose, cu deosebire noue românilor, căci dela înălțimea tronului mai avem multe, forte multe de așteptat: „Acesta e cea din urmă bucurie a mea“, sunt gravele cuvinte ce arată inima sdrobită a tatălui, ce și-a perdut rafimul bătrânețelor, ce a perdut cea mai scumpă flore din buchetul ce-i dăruise lumei și poparelor din marea monarhie. Dorim din inimă, ca Majestatea Sa să aibă incă nenumerate file de bucurie. Dorim ca firul vieții să i se lungască de cătră provedința divină pănă ce ne va vedé pe noi, pe popórele monarchiei, pe toți fericiți, pe toți mulțămiți, pe toți dând laudă lui Dieu, că am trăit în filele unui monarh, care a făcut atâta bine vecului, în care a trăit, încât acel bine va deveni ca o poveste legendară spusă de părinți la copii, și de copii la nepoți, pănă ce va trăi suflare de om pe acest pământ. Biserica nostră și-a făcut și ea datorința la rândul ei, și nu ca din obiceiu, ci din adevărate simțeminte ce le nutresce pentru augusta casă domnitare. Noi nu avem tunuri, și astfel nici nu putem serba cu mare pompă filele de veselie ale casei domnitore, dar le serbăm in liniste, cu inimile sus cătră ceriu, cu consciința curată, că suntem cei mai credincioși fii ai casei habsburgice. Așa am serbat noi 4ua de 31 Iuliu, așa vom serba totdeuna, decâte ori casa domnitare va avea file de bucurie. „Memoresse sollet, poporus romanus“, și ca descendenți ai acelui mare popor, suntem în deplină cunoscință de bunătățile, de cari am fost părtași sub domnia blândului nostru monarh, se impreția progresul cultural economic și național, și tote aceste sunt rezultatele unei domniri drepte și umane ale bunului monarh, căruia noi îi dorim ca Dijeu să-i lungască firul vieții, să aibă multe file vesele și semne, și să cârmuască poparele tot cu atâta simț de dreptate, cum dela Dejeu a fost rânduit să o facă până acuma. Despre legitimitatea cametei. Camăta se numia la greci To%og fruct, sau parte, or la romani ușura, usagiu. Se pote conchide din aceste nume, că cel vechi a simțit-o fără să-și potă da bine sema de puterea productivă a capitalelor. Cu tote acestea anticitatea, care recunoscea fără dificultate legitimitatea atendiilor, chiriilor etc. a contestat legitimitatea împrumutului cu camătă și l a considerat de o faptă rea din partea imprumutătoriului. Acestă opiniune introdusă de biserica catolică, apoi părăsită de ea în timpul din urmă, subsistă încă in lume și chiar in timpul de față. „Imprumutătoriul —fie ea anticitatea — n’are dreptul de a lua camătă, fiind-că banul, care-l împrumută este steril din natura sa și nu produce nimic, etc.“ Să observăm, că niciodată nu s’a contestat legitimitatea chiriei primite pentru folosirea unei bijuterii, unui diamant, unei mobile, cari în realitate nu produc absolut nimic. Este un nesimțitoriu, risipitoriu sau van acela, care plăteșce acésta chirie, dar nici odată nu s’afis, că acela care o primeșce comite o ilegalitate, și mai cu semn nici când nu s’a pretins a se ficsa prețul, cu care să se închirieze un obiect ce posede cineva. Ceea ce s’afis despre natura capitalelor și despre monetă ajunge spre a dovedi erorea celor vechi în causa carnetelor. In faptă, atunci când un împrumut s’a făcut sub formă de bani, nu sunt banii moneta ce a servit ca obiect, ci un capital, o valore accesibilă de a se transformă în vreun obiect material, ce-i va judecă de convenabil împrumutatul ca instrument de muncă, pământ etc. In tot cazul niciodată un capital împrumutat n’a rămas destinat a rămâne sub forma efectiv sterilă de numărat. După opiniunea împrumutătoriului, care voescea și conservă averea și în interesul societății, acest FOIȚA. Oglinda plugarilor după Fritz Möhrlin prelucrată de s. c. XVII. Spicuitori. (Urmare.) Am ajuns pănă întru atâta, ’și 4'ce Calistrat să fiu pirat din partea vecinului meu la antistia comunală, și să fiu pedepsit pentru dreptul meu, atunci nici eu nu-i de lemn, ’mi sciu și eu căută dreptul, dară nu e judele cel mai mare, mai sunt ei și alții, și plin de mânie în ciua următore ’și ia tóte scrisorile și contractele ce le are în ladă și placă la oraș, căci unii dintre prietini l’au incuragiat in propusul lui, ba unul, care a avut un proces și l-a câștigat, i-a spus tute potecele, pe cari se umble ca să nu porda procesul. Ajuns in oraș să duce sferă la un advocat, în tinda advocatului așteptau o mulțime de omeni, și Calistrat avu timp se se cugete la pricina lui cu Leonte pănă îi veni rândul. In un târijiu ’1 chema advocatul și pe el in casă, spunându-i Calistrat din fir în păr năcașul, face advocatul nesce însemnări pe un petec de hârtie, apoi ’1 intreba, că are parale ca să se potă judecă pănă la sfârșit. Calistrat zice: d’apoi sciu eu bine, că nu va dură atâta procesul, și scia și aceea, că nu va costă un corn de țară; advocatul încă se ia după el și zice, că mult nu va costa, căci el nu are nărav se tragă pelea de pe omeni, cum fac alți advocați, și după ce a golit șerpariul pe masa advocatului, pleca acasă cu mângăerea, că va câștigă procesul. Lucrul nu se potolesce așa ușor, precum ’si închipuise Calistrat, căci Leonte încă nu s’a lăsat de rușine, el incă și a luat un advocat și încă unul mai cercetat ca a lui Calistrat, și acum s’a început procesul cum se cade Tóte contr’actele, tóte scrisorile date advocatului au fost răsfoite și nu se afla nimica sigur, cu privire la cărarea cu pricina, ba a mai chemat încă o mulțime de martori, cari în loc de a limpezi lucrul, ei tare ’i incurcară, și lucrul care i s’a părut la început lui Calistrat așa de simplu, acum așa e de încurcat, de un sciuceu când se va descurcă. Bietul Calistrat avît acum de a călcă drumul pănă la advocat, ca se i dea informațiuni. Când omenii lucrau din răsputeri la fân sau secerau, el pleca la oraș unde aștepta mai 4>«a întrega prin birturi, sau în curtea advocatului pănă ce avu acesta poftă de al ascultă, căci ce îl intereseza pe un advocat fânul sau seceratul plugariului. El chema pe Calistrat la termin, dacă se întâmplă de lipsesce vre-un martor sau advocat, atunci nu póte isprăvi nimic, și a călcat drumul acela lung pe rându și o jiua întragă vn zădar. Aceea o ved ea destul de bine,și zice Calistrat în sine, că domnii nu stau de lucrul meu, căci așa ceva se póte isprăvi în o jumătate de 4', dară trebue sĕ vede fiecare că eu am drept, și cheltuelile, vai ce cheltueli! numai acele sciu bine că le va plăti Leonte, care perde procesul. In fine au fost amândoi chemați la o pertractare înaintea judecătorilor și se-i fi venut cum se uitau unul la altul, ca cânii, de undeau și domnii de ei. Amândoi advocații începură a se certă, pot zice, acum avea unul drept, acum celalalt, nu sclai ce se alegi din gura lor, ba la urmă așa a încurcat lucrul, de nu se ia nime, că cine are drept. Mai tare ca toți se necăjiră bieții omeni cu pricina, căci aceștia văzură, că advocații, cari erau mai nainte să se iee de păr, acum merg amândoi povestind în un birt, unde se omenesc cu bere, de pe spatele țăranilor. Aceștia încă sunt nisce câni, muscă numai pealții, cr ei intre ei nu se muscă nici odată, 4’ce Leonte, ei ne iau mai mult în vis, decât se gate-