Telegraful Roman, 1892 (Anul 40, nr. 1-138)
1892-11-28 / nr. 125
Ar. 125. ABONAMETUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 er. Pentru monarhie pe an 8 fl, 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Sâmbătă 28 Novembre (I0 Decembre), 1892. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 37 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anii XL INSERTIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr., rendul cu litere garmond — și timbru de 80 cr. pentru fiecare publicare. Cestiuni școlare. Dacă pănă de curând puțin ne am interesat, unde se cresce tinerimea nostră, în scalele nóstre naționale române, ori în cele ale străinilor, nu urmeză ca și pe veritoriu să urmăm așa. Compatrioții noștrii — magiarii, cu privire la crescerea tinerimei lor din cea mai fragedă etate pănă când trec la universitate, au o direcțiune bine marcată, căreia urmeza — am putea ice în mod fatalistic. Magiarii cu puține excepțiuni ’și cresc tinerimea în scalele proprii naționali, — de aci simțul național e atât de viu la poporul magiar — încât a devenit intolerant față de alte naționalități. Mai tot aceeași direcțiune urmază și sașii — cu deosebire numai, că crescerea acestora e cu mult mai solidă, și e mai bine condusă. De sine se nasce întrebarea, că are urmări și noi românii în crescerea nouei generațiuni după un plan anumit, și avem are o direcțiune bine normată? Rrespunsul nu pate fi decât negativ, t’recând unii dintre noi, pătrunși de adevărul, că numai în institute naționali tinerimea ’și póte câștiga o crescere soldtă națională și astfel ’și dau fii în scóle române, pre atunci alții și încă o parte bună, chiar în etatea cea mai fragedă și trimet pruncii în scóle străine cu deosebire magiare. Și e mare păcat a și da cineva pruncul, când are sĕ și câștige primele cunoștințe, când are să i se pună basa, pentru desvoltarea lui ulterioră, nu o scală cu limbă de propunere străină. Că mulți părinți comit acest păcat, ne putem convinge cercetând scalele magiare, ce sunt în multe locuri locuite în mare parte de români. Luăm d. e. Trăscaul. Aici o parte bunișoră dintre moții noștri fruntași, preoți, învățători etc. și duc pruncii, ca sé învețe limba ungurăscul, precum emigră turcii la Meca —locul sânt —. In Zarand sculele de stat din Baia de Criș, Brad, Bâița, am pută numi încă și alte locuri, gem de prunci români, atât băieți cât și fetițe. Și dacă cauți ce profesiune au părinții, ce și trimet pruncii în atab scóle cu limba de propunere numai magiari, vei afla cu durere, că sunt preoți, învățători, și chiar profesori, meseriași și fruntași din popor. Căci e scrut, că omenii săraci forte cu greu își dau pruncii la scală. Și care pote fi motivul că chiar dintre fruntașii nostrii, cum am zice, chiar lumina și sarea pămăntului alărgă la scóle străine — în primii ani de învățătură ai fiilor lor. Ni se spun multe motive, unul mai nebasat ca celalat. Săedem de acele motive. Primul este, avem lipsă de limba magiară, și în etatea fragedă o învață pruncul mai iute ca în etate mai înaintată. Unii aduc drept motiv, că sco'a confesională din sat e debilă, și învățătura nu face nici un sportu. Ei părinții ce au fete, se ascală, că nu au scolă de fetițe română în apropiere sau în foc. Alții în simplitatea lor merg pănă la orba afirmare, că nu poți trăi fără limba magiară — așa adecă a aucut dela solgăbirăul, când a fost la alegerea de jude și vețli domne fără limba magiară nu poți căpăta nici o pită — diregătorie. — — — — Motivul cel adevărat este ignoranța condamnabilă, de carea e condus un părinte, carele își sacrifică pruncul 3—4 ani, primii ani de șcală pentru aculzarea unei limbi străine. Mai există încă și motive indirecte. Instituțiunile nóstre de despărțămintele Asociațiunei, comitetele parochiale, apoi comitetul și sinodul presc încă nu s’au desvoltat întru atâta, încât să dea o direcțiune anumită în cestiunile nóstre școlari. Mai departe opiniunea publică română încă nu s’a desvoltat întru atâta, încât se potă face presiune morală asupra celor slabi de înger, ca se nu-și dea prunci la scolă — la scóle streine magiare Să examinăm motivele, celor ce alărgă cu pruncii lor pre la scóle streine în primii ani de scală E o părere forte greșită, că pruncul învață în etatea fragedă mai curând o limbă străină, în scolă cu limba de propunere d. e. magiară Esperința de tóte caisele — <zeci de cașuri a’și pută aduce înainte, unde pruncii, cari au stat 3—5 ani la scală cu limba de propunere magiară, nu au fost în stare a susține o coversare în cercul cunoscințelor lor Și ore pentru ca ? Pentru că în 3 ani dintâiu sărmanii prunci bovisară, nu pricep absolut nimic, ci învață numai ca papagalii fără a-și putea da sămă de nimic. Prin anul al 4 lea încep a înțelege câte ceva și numai. Este tot atâta a-ți trimite pruncul în scală cu limba de propunere magiară sau turcă. Tot așa greu a te întimpină cu învățarea uneia ca și a celeialalte. Mai vine la mijloc și împregiurarea, că facultățile spirituale ale elevului în loc de a se desvolta, se terepesc prin invățarea de rost a unor lucruri, ce nu le înțeleg. Da e adevăr, că o limbă se învață iute ca prunc, însă acesta numai prin conversare neforțată, dar nu cu cartea în mână, învățând a scrie litere și cifre. Este apoi cu totul altceva scula ce se aduce că, precum în familii bonele sau guvernantele învață limbi străine pe eleve — tot așa și în scolă. Diferința e mare. In scolă un învățătoriu, are o durată scurtă, are câte 40 — 60 elevi de instruit. O guvernantă 1 — 4 eleve. Și afară de aceea o guvernantă, eventual un învățătoriu privat are în apropierea sa în continu elevul sau eleva. Să vedem câteva din motivele pedagogice. E un principiu vechiu în scală. Să purcepi de la cunoscut la necunoscut. In scalele cu limba de propunere magiară nu se ține și nu se póte țină cont de acesta — în ce privesc spre elevii români. Un alt principiu este: Una greutate de odată. Și elevul român, carele pentru prima dată e nenorocit a întră în scală are mai multe greutăți deodată. Prima loco nu pricepe limba de propunere, și apoi greutățile împreunate cu cetitul și scrisul. Nu a existat un pedagog de renume, carele să nu combată instruirea în limbi streine , la intrarea pruncului în scală. In asta privință părerea pedagogilor e unisonă. Primele cunoscințe se i se predea elevului în limba maternă. Acesta e o macsimă, la carea se închină și magiarii, când e vorbă se-și lățăscă limba prezent a altor popore. Și apoi are ce fac magiarii și sașii, își trimet ei pruncii începători în scóle străine? Nu! Ar trebui deci se le urmăm și noi lor în asta privință. Cine numai ’și iubesce limba și neamul seu românesc, nu comite păcatul de a’și trimite prima dată pruncul în șcală străină, are numai între inteligință și fruntașii români să se afle unii găgăuți, cari voesc a-și acoperi păcatul? Ore să nu aibă nici atâta cunoscință unii dintre preoții și învățătorii, cari își dau pruncii la scóle străine, că dau un rău exemplu, că comit un păcat neiertat față de proprii lor fii, și față de poporul, din a cărui sudare trăiesc. Ni se zice și durere în multe locuri e faptă, că scala confesională e slabă, și de aceea să cifice, că și trimete Dan și Bran, pruncul la scala streină! Dacă acesta orice un fruntaș nescriitoriu de carte, e ignoranța la mijloc, când însă ne vorbesce așa preotul Simeon ori învățătoriul Ștefan, trebue să te umpli de indignare. Dacă scala în comună e slabă atunci are nu portă loco prim preotul vina în mare parte ? E dureros a face constatarea, că preotul X. și Z. ’și bat peptul tăcând, sub preot bătrân de 30 de ani — și când colo scóla dânsului ca vai de ea, or învățătoriul rabdă la feme, și apoi dacă scula din sat e slabă, ore di părintele, ori domnul învățătoriu se nu aibă atâta timp ca mai bine să se ocupe de instruirea pruncilor lor, decât se-i FOIȚA. Noptea strigoilor. — Novela de Zsehokke. — Sosirea acasă. (Urmare). E adevărat, că înainte de ce făcusem cunostință cu Fanny, fusesem deja amorisat. A existat pentru mine odată și o fuliă, pe carea mi-a înstrăinat-o superbitatea părinților mei și a aruncat-o în brațele unui nobil polon. Amorul nostru a fost pentru ambii amorul prim — aprope nebun ! In era primă ne jurasem amor pe morte și viață — sărutări și lacrimi ne erau martori la jurământul nostru. Dar se scie ce se întâmplă în astfel de coșuri! Ea deveni soția unui starost și eu vâțlui pe Fanny. Amorul meu față de Fanny fu mai sânt și mai matur, Julia a fost odată deitatea fantasiei mele, éi Fanny era și e adorata inimei mele. Când intrarăm in somnorasele strade ale orășelului meu bătu orologiul din turnuna. Me coborii la poștă, lăsai servitoriul cu băgagia acolo, fiindcă însumi voiam să me reîntorc, la cas, că ași afla pe toți de acasă dormind. Luai calea câtră suburbiu, în a cărui capăt stetea casa mea încunjurată de nuci înalți In depărtare îmi străluciau ferestrile casei mele în lumina cea feerică a lunei Visită neplăcută. Și toți dormiau ! — O Fanny, Fanny, să fi fost deștepta, m’ai fi scutit de multă spaimă și amărăciune. Dormiau cu toții: soție, copii, servitorii,— nicăiri o scânteie de lumină ! Inconjurai casa și de zece ori—tóte încuiate! Nu voiam să trezesc pe nime, mai bine voiam se amânara plăcută a revederei pe diminață. Spre cea mai mare a mea norocire aflai deschis noul și frumosul meu pavilon din grădină. Intrai! Pe măsuță se afla încă o corfițâ cu lucrul de mână a soției mele, jețurile mici ale copiilor, tobe, biciuri și călușei de lemn — tóte aceste le observamu la lumina lunei, ce umplea pavilonul. Sigur, că după amezi au petrecut aci! Și oh!cum mă simțiam de bine în mijlocul jucăriilor acestora, gândiam că me aflu în însuși mijlocul iubiților mei. Me resturnai pe sofa, cu hotărîrea, de a rémâne aci preste nópte. Noptea era lină și mirosul din pomii înflorinți și din straturile de flori străbătea in odaie. Acelui, care n’a dormit timp de 40 de ore, i-se pare ori și ce pat mele. Așa și mie — adormi îndată mnse abia ațipisem, și ecu me treții scârțăitura ușei. Me ridicai — și înaintea mea stetea un om, despre care cugetam că e un hoț, privindu-i ínse mai deaprope recunoscut într’ânsul pe prietinul meu cu jocul cel roșu. „De unde vii?“ îl întrebai. „Dela Fraga! Preste o jumătate de ora prea mai departe, dar fiindcă ți-am promis, voiam să te cercetez cu o cale și pe d-ta. Mi-a spus servitoriul, că numai acum ai sosit și gândeam, că o sé fiți încă deștepți cu toții. Au nu vei voi să dormi aci preste nopte și sa-ți atragi în zac dii acesta un morb?“ Ești cu el din grădină, dar îmi tremura trupul întreg, așa me spălțase aparițiunea acesta curiosa. Rîdeam — nu-i vorbă — rîdeam în mine de frica mea superstițosă și totuși nu me puteam scăpa de ea. Așa este omul din fire! Trăsurile misantropice din fața prietinului meu din Praga erau acum, la lumina lunei, cu mult mai înfiorătore și ochii lui cu mult mai scânteitori. „M’ai înspăimântat, ca o fantomă“ — Ilisei tremurând către el. „Cum ai venit d-ta să me cauți în pavilon? Se pare, că ești un atot scriitor!“ îmi zimbi malițios și ^ise: „Cunosci-me acum și ce voesc dela d-ta!“ „Te asigurez, că nu te cunosc mai bine ca în Praga. Dar de glumă totuși îți voi povesti, cemi păreai că ești în Praga—dacă nu mi-o iei în nume de rău. Cugetam, că dacă nu esti un fel de vrăjitor, atunci desigur ești un diavol“ El se rînji și-mi respunse: „Ei, și dacă ași fi din întâmplare cel din urmă, ai întră cu mine în relațiuni?“ „Ar trebui să-mi oferi mult, păn ce m’ași învoi. Căci crede-me die diavole — permite-mi se te numesc astfel — eu stim deplin fericit! „De oferit, nici că ți-aș oferi ceva“. Acesta se făcea în timpurile cele vechi, când mai credeau omenii în necuratul, și se păziau de el, — atunci trebuia să capituleze omul. Astăzi însa, când nu mai crede nimeni diavol, și când fiesce carele voesce să lucreze numai și numai cu rațiunea, astăzi țlic, sunt muritorii prea ieftini. „Cu mine e altfel! Deși țin lucrul cu „ucigă-i crucea“ de o poveste, totuși produce o părticică de rațiune în mine mai multă virtute, decât o mare de credință în diavol“. 1