Telegraful Roman, 1892 (Anul 40, nr. 1-138)

1892-09-26 / nr. 100

Nr. 100. ABONAMEN­­TUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl , 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Sâmbătă, 26 Septem­bre (8 Octobre) 1892. Apare Mari­ia, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 37 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XL INSERTIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de douő ori 12 cr., — de trei or 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Prenumerațiune nouă , la „TELEGRAFUL ROMÂN“ care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe pătrariul al patrulea al anului 1892, cu prețul cel mai moderat, ce se pate vede în fruntea fosei Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Fosta utalvány — Post- Anweisung.) Numele prenumerantului, al comunei, unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime se fie scrise bine, ca să se potă ceti. Se atrage atențiunea îa­ domni abonați, al căr­or abonament se sferșeșce cu ultima Septembre 1892, să-și înnoiască abonamentul, pentru­ cît altfel espeditura va fi silită a sista espectarea luiéi*). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire forte mare în espedițiune se face prin lipirea unei lății d« adresa dela abonamentul ultim. Sibiiu, 25 Septembre, 1892. Oposiția magiară prin rostul șefului ei ni-a mai dat o dovadă despre dragostea, ce o nutreșce față cu noi. Sunt adecă îndrăgostiți de minune magiarii în naționalitățile din Ungaria, încât le-ar băga de păr în sin. Ca se arete slăbiciunea guvernului ad­oculos — contele Apponyi, căci despre el vorbim — a aflat de bine a suleva în vorbirea dela Jászberény cesti­­unea naționalităților. De acesta se vede că nu pot dormi frații má­gián în liniște. Conșciința, că ne-au neindreptățit nu-i mustră, ci din contră îi face sĕ provoce pe guvern ca se ia măsuri și mai drastice. Sugrumarea păcei, încătușarea drepturilor de întruniri, tóte aceste de la naționalități ar trebui con­fiscate, ca nisce lucruri primejdiose pentru ideea de stat magiar. In Ungaria­­ trebue se fie tot omul magiar și se vorbescă limba magiară, căci altcum statul ma­giar nu este sigur de existența sa. Că naționalitățile vor fi nemulțămite cu atari măsuri, puțin îl generă pe nobilul conte, vorba e să se declare resboiul pe față, vorba e se se decre­teze odată nimicirea nostră pe terenul cultural, pe teren economic și apoi dar ne vom da legați. Procesul acesta de desvoltare în direcțiunea po­menită ar cere ce e drept jertfe de la magiari, dar ei cu puterea în mână, ei cu banii și cu baionetele la spate nu au se se târnă. Au se mârgă înainte pe calea ce li-se arată, au se întrebuințeze forța, căci cu binele se vede, că nu merge și nu o pot scote la cale. Va se Șică guvernul pănă acum n’a fost des­tul de îndrâsneț, nu a cutezat tocmai tot ce pre­tinde dl Apponyi, și de aici ’l denoteza de un gu­vern slab și păcătos, de un guvern, care nu are titlu la recunoscința națiunei magiare, căci de cele­lalte puțin le pasă chiar acum. Ei bine, noi nu am da sfat guvernului ca să urmeze povețelor contelui Apponyi. Nu pentru­ că dar am fi în stare să-i punem atâta resistență, ca să-i zădărnicim planul, căci póte așa de tare tot nu ne simțim, ci pe motive și resene de stat, care nu permit ca să te atingi de drepturi sante de drepturi inalienabile cum este drep­tul unui popor de a se alipi de limba și legea lui Și măsurile de pănă acum au provocat în rân­durile naționalităților nemulțămire și neîncredere și aceste s’ar potența în ziua, când guvernul ar mai întinde córda. Și în urma urmelor nu magiarii sunt chemați a asimila pe români și a face din ei, ceea­ ce ei nu vor să fie. Chiar când ar fi un popor de o cultură supe­­rioră poporul magiar, chiar când am fi noi mai dis­puși a ne lăsa să fim magiarisați, nici atunci nu se va putea face prin forță. In popor s’a desvoltat prea puternic simțul de naționalitate și mic cu mare ar da alarmul și alar­mul ar afla răsunet in Europa, și cu deosebire ar afla resunet la poporele, cari nu au nici un interes, ca aici în țara nostră se fie toți omenii magiari. In congresul de pace s’a ventilat cestiunea ace­­sta și pe magiari, trebue se-i genere, nefavorabila opiniune ce și-a făcut lumea despre ei. Trebue se-i supere, când în întragă Europa, nu mai au alt aliat decât elementul evreesc și presa ji­dană, care coruptibilă cum este, s’a pus în serviciul causei magiarilor, ca cu atât mai ușor se-și potă face evreii trebile în țară. Aceste pene venale, aceste suflete negre în ce­­sul de neisbândă se vor pitula și ascunde și magiarii vor răm­âne rușinați, vor rămâne mânuiți și dis­creditați. De aceea măsurile propuse de contele Apponyi ar pute fi numai spre detrimentul, ca se nu zicem spre perirea magiarilor. Și noi ori­cât de înăspriți am fi cu magiarii, atât de dușmani și de răuvoitori tot nu le suntem, ca să nu-i advertisăm de a apuca pe căile, ce li se propune contele Apponyi. Pomele­le sunt prea amare, și înghițite odată le va învenina sângele și așa des­tul de înfierbântat, producând un caos în capetele lor, care cu greu va pute fi lim­pezit. Povernișul, pe care voeste să împingă contele Apponyi este prea periculos, abisul ce voesc să-l crească între magiari și naționalități este prea mare și nu am da nimenui sfatul ca se contribue și mai mult la înăsprirea raporturilor, cari și așa sunt des­tul de ascuțite. Dacă însă guvernul totuși ar fi sedus să-i facă pe voiă, cerce și va vede clușca periculosă în care a intrat și va vede noul stadiu, în are au atras lu­crurile fără de a fi fost nevoe ca să se producă atâta amărăciune din bun senin. Rămână magiarii ceea­ ce sunt, lăsate de utopii și încetul cu încetul vor dispărea neînțelegerile, pe când cu măsuri drepte încă ușor putem ajunge la cuțit, și ori care ar fi cel tăiat, patria folos­i nu póte avea. Și magiarii ca patrioți, credem, că nu pot lu­cra în detrimentul patriei, care este a nostră ca și a lor. Episcopatul român de Macedonia. Sibiiu 25 Septembre, 1892. (br.) De tot rari au fost sultanii, cari ca și M­o­­hamed II, se respecteze consciința religiosă a supușilor sei. Fie din motive politice, fie din forța convin­­gerei, dar istoria ne povestesce, că acel mare cu­­ceritoriu și răsboinic înfocat, după ce întra cu triumf în capitala Bizanțiului, în Constantinopol și observă, că creștinii se ascund de fața turcilor, necutezând a-și esercia cultul lor religios, a dat poruncă să se adune sinod și creștini să-și alega păstoriu sufletesc. Fericitul patriarh­ Ghenadie s’a învrednicit de visita în persană a înaltului sultan și din mâ­­nile acestuia a primit cârja archieresca și tóte drepturile și privilegiile, cu care erau învetiți înainte patriarh­ii Constantino­pol­ului. Și tot acel mare cuceritoriu a poftit cu multă cinste pe patriarh­ în biserica creștină, în lăcașul lui Dumnezeu, rugându 1 să-i tălmăcască dogmele creștine. Mângâierea creștinilor, după desastrele suferite, a fost mare Sub tirănia turcescă, care își întinse FOIȚA. ANi escursiune. — Narațiune originală — (Indicere.) Eram de 12 ani, părinții mei muriră în scurt timp unul după altul și eu deveni orfan, dar orfan în înțelesul adevărat al cuvântului, fără părinți și fără prietini. După ce înmormântară și pe mamă mea, veni un domn la noi; casa nostră era pustie, căci afară de mine și de o bunică bătrână nu mai locuia nime acolo. Domnul acela era unchiul meu din orașul X, un domn de tot sever, el mé lua atât pe mine, cât și pe bunica în trăsură, visittul pocni din biciul lung și trăsura se mișca înainte. Linuța era în portiță, când trecurăm pe la ei, eu îi făcui cu mâna un semn de adio, la care-mi respinse numai prin un zimbet . . compătimitor! îmi luai adio de la sat! óre pentru totdeuna ? Nu! Căci deși nu lăsai nimic atrăgător îndérétu-mi, totuși m’am mai reîntors odată la lagănul copilăriei mele, însă durere­ numai ca să me conving mai firm, că lumea e plină de desamăgiri și ca să pot admite părerea unui poet german, că martea e fericire, însă mai mare fericire e, dacă omul nu se nasce de fel. Ce l’a silit pe poet se se esprime astfel, aceea me silesce și pe mine să consimt cu vorbele poetu­lui E amorul, — da amor îi zic omenii, pe când în­gerii îi zic bucurie cerescă, or cei din infern, durere infernală... Iasă să spun, cum am venit în satul meu natal! Ami vară a fost anul, adecă după ce trecură 8 ani de la plecarea mea, făcui escursiuni, și-mi plesni prin minte se-mi cercetez și satul natal. Sosi în sat și descăleca­i la ospătăria cea veche din mijlocul satului, apoi îmi începui preumblarea prin locul nașterei mele. Omenii schimbați se uitau la mine cu ochi streini și nu mă mai cunosceau, căci eram mai mare și eram îmbrăcat — nemțesc”. Da, puțini ar fi fost de aceia, cari au descoperit în mine pe fiul lui badea Lazăr de lângă popa Mitrea. Dar acolo era încă casa părintelui Mitrea, în­­cungiurată de sălcâmi, la drepta ei era casa nostră cu perul cel mare la ferastră cu fântâna și cu cum­păna cea lungă’n curte, éi la stânga ei era biseri­cuța, din a cărei coperiș de șindile tot mai zimbra sărăcia și în care și eu cântam, ca copil din tóte puterile, când sosiam la „fie în numele Domnului!“ Tóte erau încă nestrămutate, ca odinioră! Insă unde va fi persona aceea, de care me in­teresam odinioră atât de mult — me întrebai — unde va fi Linuța? înainte de a fi întrebat, că mai trăeșce bătrânul Mitrea și fiică sa, me duseră piciorele instinctiv la portița casei paroh­iale. Nu mai era timp de desitat, portița cârțăi în țâțîni și preste o clipă eu me aflai față în față cu o ființă femească, care sămena mult cu fetița din pădure, ce ducea smeură în corfiță. „Am on óre a vorbi cu d-șora Mitrea?“ o între­bai eu, mai mult ca sigur, că am gîcit. „Da! eu sum Elena, fiica preotului local!“ îmi respunse ea, în­­tr’un ton, care mi spunea că nu me cunosce. Dar ea era, Elena, Linuța cea mică de odinioră. „Eu sum Ilii, fostul d-tale prietin și vecin“, — me reco­­mandai eu și îi întinsei mâna, în care puse și ea pe a ei cu plăcere. Ambii intrarăm apoi în casă, unde dupa­ ce i am comunicat biografia mea de la despăr­țire, începând­­ ea mi spuse, că și ea a cercetat șcala din orașul N. pănă ce a împlinit al 16 lea an și de atunci portă economia și acasă. Apoi începurăm a povești despre copilăria nos­tră, despre timpul, care­­ petrecurăm la­olaltă, vor­birăm despre tóte, afară de cașul acela trist, care a fost sămânat discordia între noi — și nici nu e bine a vorbi la prima întâlnire despre lucruri triste. Da ea era încă tot Linuța cea bună cu ochii cei mari și negri, cu un ce secret, fermecător în S­I (

Next