Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-01-04 / nr. 1

e credinciosul popor românesc! Mulţămită veneratului Archipăstoriu, care prin spiritul seu, prin stăruinţa sa a ştiut conduce biserica cătră ajungerea acestei ţinte mântuitore! Mulţămită tuturor acelor bărbaţi români coreligionari, cari în acesta mare causă au dat concursul lor neobositului Archiereu! Salutare tuturor fraţilor de un sânge şi de una credinţă din sânta Metropolie! Acestea sunt urările noastre pentru Sf. Sărbători“. Tot sub conducerea bună a venerabilului domn Zacharia Boiu a stat ziariul nostru şi pe vremea când a putut fi anunţată publicului cetitoriu român reînfiinţarea episcopiei gr. pr. române din Caransebeş, urmată nu mult după restaurarea Metropoliei, precum şi numirea vrednicului protopresbiter al Braşovului Ioan Popasu de primul episcop român al acestei diecese. Redactor: Nicolae Cristea. Urmând o schimbare însemnată în politica monarchiei noastre, Zacharia Boiu s-a retras de la postul de redactor al „ Telegrafului Român“, a cărui conducere Andreiu Baron de Şaguna a încredinţat-o în luna Septembre 1865 lui Nicolae Cristea, profesor la seminariul Andreian din Sibiiu. Nicolae Cristea a purtat sarcina de redactor timp de 18 ani, ca nici unul dintre antecesorii, şi ca nici unul dintre urmaşii săi. Luptele cele mai grele în trecutul ziariului nostru a avut să le poarte Nicolae Cristea, şi el a întimpinat şi cele mai mari greutăţi, preste cari a trecut însă cu succes, confirmând întru toate bunele speranţe legate de el atunci, când a fost chitmat în fruntea foii. Atât de mulţămit era Şaguna cu modul său de gândire şi de scriere, încât prin testament a dispus, ca Nicolae Cristea să rămână în postul de redactor al „ Telegrafului* cât îi va plăce lui“. N’a putut fi respectată însă aceasta disposiţie a marelui Archipăstoriu, şi anume, nu din vina lui Nicolae Cristea, şi nici din vina acelora asupra cărora unii voiau să arunce vina, ci simplu numai din vina împrejurărilor critice, cari după o muncă rodnică şi neprihănită de 18 ani a acestui de Şîstu manuatoriu al condeiulu, cereau imperbm rsforagerea sa de la conducerea „ fetegrafului Roman“. Puţin după intrarea lui Nicolae Cristea în redacţiunea ziariului nostru, a urmat schimbarea desăvârşită a situaţiei politice, în urma votării de nou a uniunii Ardealului cu Ungaria din partea dietei ardelene din Cluj, şi în urma împăcării casei domnitare cu naţiunea magiară, din care împăcare a istorit sistemul dualist de guvernare, asistent şi astăzi. A urmat apoi încoronarea Regelui ungar, precedat de convocarea dietei ungare la Pesta, şi de numirea guvernului independent ungar, şi a urmat şi invitarea Ardealului, să-şi trimită representanţi la dieta din Pesta, tot evenimente cari ţineau lumea românăscă în agitaţie mare. Au întrat şi vreo câţiva Români, în frunte cu Ilie Măcelariu, Ioan Puşcarii, Iosif Hossu, Dr. Avram Jincu, Mateiu Pop Grideanul, şi alţii în dieta din Pesta, ca urmare a sfaturilor date de Şaguna, că Românii trebue să se acomodeze împrejurărilor date, şi acceptând situaţia nouă ce li s’a creat, să caute, ca pe cale legală să câştige aceea de ce mai au trebuinţă. Cum însă dieta de la anul 1868 nu legea despre perfecţionarea uniunii Ardealului cu Ungaria n’a ţinut contde nici una din dorinţele Românilor, fruntaşii români au aflat de bine să ■decreteze la 1869 pasivitatea politică a Românilor din Ardeal, şi să pună politica română pe terenul negaţiunii, pe terenul resistenţei pasive. „Telegraful Român“, condus de Nicolae Cristea, a purtat luptă energică în contra acestui curent, şi chiar şi în conferenţa de la Mercurea, în care a fost decretată pasivitatea, redactorul Nicolae Cristea, Ioan Puşcariu, Iosif Hossu şi alţii, au luptat pentru acceptarea politicei lui Şaguna, care era intrarea şi pentru mai departe în dieta Ungariei. Majoritatea conferenţei însă, şi încă sdrobitorea majoritate, care însă nu era espresiunea adevăratei şi covîrşitărei opiniuni publice române de la noi, a fost pentru pasivitate, şi astfel pasivitatea a fost decretată ca linie de conduită pentru politica viitoare a Românilor din Ardeal. Ziariul nostru n’a încetat a duce şi mai departe luptă bărbătăscă pentru apărarea vederilor contrare, combătând pe păsivişti, căci acum Românii din Ardeal erau împărţiţi în două tabere: activişti şi păsivişti. Cu multă energie a luptat Nicolae Cristea şi la anul 1872, în preajma alegerilor dietale, pentru activitatea parlamentară a Românilor din Ardeal, dar, fără mult succes, pentru că curentul, mai mult forţat de cât de voe, era şi acuma pe partea pasiviştilor.A urmat apoi anul de nemărginită jale, când întemeietoriul ziariului nostru a închis ochii pe vecie, când marele nostru Andreiu a murit pentru a rămâne pururea viu în inimile tuturor Românilor; şi dureroasa ştire tot Nicolae Cristea a tebuit să o aducă la cunoştinţă publicului cetitoriu român, care la primirea dureroasei ştiri a rămas cu inima îngheţată. Sub a sa conducere stătea apoi „Telegraful Român“ şi când s’a făcut noua alegere de Metropolit, cea primă, neconfirmată (ales fiind Ioan Popasu) şi cea de a doua (alegându-se Miron Romanul), şi alegerile cele două de episcopi pentru diecesa Aradului, întâiu a lui Miron Romanul şi apoi a lui Ioan Meţianu, actualul archiepiscop şi metropolit al nostru. Şi tot Nicolae Cristea a avut să înregistreze în colonele ziariului nostru şi frumoasele lupte parlamentare, purtate în dieta ţerii din partea deputaţilor Partenie Cosma, Nicolae Strevoiu, George Pop de Băseşti, şi alţii, care în casa magnaţilor din partea metropoliţilor Miron Romanul şi lancea, şi la episcojluf1^Mildor Mihályi şi loan Metianu, — în contra-kg) de magiarisare a şcolelor poporale, ca ceva mai târziu uriaşa luptă a metropolitului Miron, purtată în casa magnaţilor în contra magiarisări şcollelor medii. Deşi activist din convingere, pentru că după cum foarte corect spunea, pentru noi pasivitatea nu e alta de cât amorţire, lâncezală politică, egală cu moartea politică, la anul 1881, când s’a ţinut prima conferenţă naţională, organisată astfel, ca la ea să poata lua parte representanţi ai întregului popor român din patria aceasta, Nicolae Cristea a observat în coloanele ziariului acestuia cea mai mare reservă faţă cu condusele votate, pentru a da dovadă despre necesitatea solidarităţii politice între Români, deşi în comisiunea pregatitoare de 30, din care făcea parte, a pledat cu cea mai mare căldură pentru abandonarea pasivităţii, arătând în mod cât se poate de evident scăderile ei politice, cum şi foloasele ce pot resulta pentru poporul român din o energică activitate politică. La anul 1883 redactorul Nicolae Cristea scrie un articol aspru contra prim-ministrului de pe atunci, Coloman Tisza, atotputernic şi extrem de sever faţă cu cei ce nu i se închinau, în urma cărui articol s’a cerut imediata decapitare a redactorului, ceea ce a şi urmat, pentru a se evita alte neplăceri şi mai mari, pe cari marele şi tarele Tisza putea să le aducă bisericei noastre. Opiniunea publică română a fost însă pe partea lui Cristea, şi satisfacţia pe care i-a dat-o a fost aranjarea unui splendid conduct de facle, în sara după eşirea sa din redacţia „Telegrafului Român11. Ca probă de stil, reprodic unele pasaje tocmai din articolul, cara a făcut necesară retragerea lui Nicolai Cristea din fruntea foii noastre. Era intitulat „Răsplată?“ şi apăruse în numărul 116 (anul 1883) al „Telegr. Voman“, drept răsunet la întâmplările din Segedin, unde M. S. Monarchii venise pentru a lua în privire reconstruirea acestui oraş, nimicit cu câţiva ani mai nainte prin valurile furioase ale Tisei esundate, car’ deputaţiunea bisericii noastre mersese acolo, pentru a aduce Monarchului omagiul cel mai supus. Răspunsul Monarchului, compus de prim-ministrul Tisza, era de aşa, în cât inimile tuturor Românier s’au umplut de întristare. Aceste seitimente de generală nemulţămire au ost depuse deci în articolul „Resplată”, prin care reproducem următdrele şire : „Domnul ministru, precupit de şovinismul seu magiar, se vede, n’a redectat la nimic, de cât la folosirea ocasiuiei de a şi răsbuna asupra Românilor, cari nu’l salută cu . Ave, lista, monturi de salut! şi nu se magiariséza. Aceasta este o mime sufietăscă, nedămnă de un bărbat de stat şi de un pretins guvernator al unui stat Întemeiat de întemeietorii lui pe basa mai fiilor naţionalităţi. Este o micime de suflet pentru că numai acesta este în stare să ignoze faptele împlinite şi să se nutrăscă cu vori, pentru de a înfăţişa o poporaţiune conâmrabilă, cum este cea română, în ochii patri şi în ochii lumii, ca una ce nu-şi iubeşti ptria şi n’are respect de legi. Dacă domnul noistru era numai ceva mai gânditor, el rebia se-şi aducă aminte, de înseşi faptele dictaturilor din chestiune, şi să evite un laps atât de jignitor în sentimentele patriotic loiae ale unui popor ca al Românilor. Românii, în hiperzelul lor, a ocoli chiar şi cea mai mică umbră de prepus în privinţa loialităţii şi patriotismul s’au simţit îndemnaţi a alerga din fundul Transilva-niei la emporiul de altiutiunii declaratde magiari, cu o mândrie nesocotită, de fort înaintat al magiarisării, pentru a cărui reconstruire au concurs şi Românii, conduşi de acel patriotism „unic adevărat", de a imita pe monarchul lor şi de a da concursul lor concetăţenilor, chiar de naţionalitate asupritoare, când vin a pune corona patriotismului lor într'un cas local şi concret. Şi cu toate acestea ei fie taxaţi de neloiali şi de nesupuşi legilor !u . . . . In tonul acesta e ţinut întregul articol, cu tote că e adresat ministrului Tisza, a fost esplicat aşa, că sună la adresa Monarchului; de aceea în proximul număr (117) al „ Telegrafului Român“ au fost publicate în fruntea foii următoarele trei declaraţiuni: „Noul 16 Tip. Urmând inspiraţiunii acelor simţăminte loiale, cami totdeuna mi au fost prima şi principala datorinţă civică a le nutri faţă de Maiestatea Sa prea graţiosul nostru rege domnitoriu, îmi esprim adânc simţită mea regretare asupra articolului acestui ziariu apărut în numărul lui de eri sub titlul „Resplată ?“, pe care redacţiunea într’un moment nefericit al impresiunilor produse de împrejurările actuale a fost destul de nesocotită a ’i da publicităţii într’o redactare necorectă. Sper totodată că urmele acestei lunecări le vor netezi acelea multiplice dovezi ale respectului nemărginit, ale fidelităţii şi alipirii cătra înaltul tron, cari de altmintre au fost şi vor fi şi în viitoriu la locul de frunte în colonele acestui ziariu. Sibiiu, 7/19 Octobre 1883. Miron Romanul m. p. Archiepiscop şi Metropolit“. Declaraţiunea a doua era a lui Cristea, de următoriul cuprins: „Cătră p. t. cetitori! După ce am percurs optsprezece ani cărarea cea spinosă de publicist, ca redactor al acestei foi, mă văd silit de diverse împrejurări a mă retrage de la acest fel de activitate. Aducând acesta la cunoştinţa p. t. public cetitoriu, îi mulţămesc totodată, din inimă, pentru sprijinul ce mi-l’a dat în decursul carierei de redactor şi-l rog, ca acesta aducere la cunoştință şi mulțămită se o considere şi primăscă de rămas bun, zis de subscrisul în momentul în care ca redactor trebue să mă despart de dînsul. Sibiiu, 7/19 Octobre 1883. Nicolae Cristea*. Redactor: Mateiu Voilean. A treia declaraţiune a fost următoarea, dată de noul redactor al foi, Mateiu Voilean, astăzi asesor consistorial, care a primit conducerea foii în mod provisoriu: „Cătră onoratul public cetitoriu ! Surprins pe neaşteptate de încrederea onorifică, cu care onorabila comisiune administrativă a tipografiei archidiecesane, mi-a încredinţat în mod provisoriu, şi chiar în momentele din urmă, conducerea redacţiunii „ Telegrafului Român“, trebue să cer din capul locului scusele onoratului public cetitoriu dacă eu la moment nu stim în stare de a-i presenta un fel de programă detaiată, după care în misiunea mea cea de tot greu voiu căuta să satisfac în proporţiunea debitelor mele puteri justele pretensiuni ale publicului nostru. Am însă în vedere trecutul de 31 de ani al „Telegrafului Român" şi acesta e de ajuns, ca să ’mi reguleze programa pentru viitoriu. In trecutul acesta văd, că fata nostră „Telegraful Român" totdeuna, chiar şi întră cele mai critice împrejurări, a luptat cu resoluţiune şi devotament pentru interesele bisericeşti şi naţionale ale poporului român din patria nostră, şi în activitatea sa jurnalistică a cultivat cu totadinsul simţul datorinţelor cetăţeneşti cătră preaînaltul tron, adevărata iubire de patrie şi severinţă cătră legi. Aceasta misiune a fiei noastre mă voiu sili să se împlinăscă şi în viitoriu, şi să producă resultate mulţămitore pentru patrie, naţiune şi biserică. Sarcina grea la care m’am angajat mi se va uşura, dacă onoraţii corespondenţi ai „Telegrafului Român“ vor binevoi a da foii noastre şi de acum înainte sucursul lor, şi dacă ne vom concentra toate puterile într’aceea, ca organul nostru, prin zel şi moderaţiune, prin energie şi tact, să facă celea mai bune servicii căuşelor noastre comune. Sibiiu, 8/20 Octobre * . Voilean-redactor provisoriu al „Telegrafului Român". In conformitate cu principiile aci depuse „Telegraful Român* condus de dl Mateiu Voilean, a continuat a apăra interesele bisericeşti şi ale poporului, cu moderaţiune şi calmitate, până la finea anului 1886, când provisariatul dlui Voilean a încetat, luându-i locul, ca redactor al foii noastre, dl Dr. Remus Roşea, astăzi protosincel, şi director al seminariului nostru archidiecesan din Sibiiu. In ultimul număr al „ Telegr. Român“ din anul 1886 dl Voibean îşi ia rămas bun de la publicul cetitoriu, spunând că e chiămat de biserică la un oficiu „care este incompatibil cu sarcina de redactor la acest stimabil ziariu Redactor: Dr. Remus Roşea. La început ca redactor provisoriu, care în urmă ca redactor definitiv al „Telegr. Român“, Dr. Remus Roşea“ a condus ziariul nostru până în Septembre 1890. A avut „telegr. Rom.“ grea situaţie în aceşti ani, pentru că curentul cel nou, creat de oamenii grupaţi în jurul „Tribunei“, lovea mereu (pentru a se putea ridica la suprafaţă) în capul bisericii noastre, în metropolis y-jj|f^ şi în oamenii din apropierea sa, a căror apărare „telegr. Român“ trebuia să o facă. Deşi provocat necontenit, de regulă fără motiv, ziariul nostru nu şi-a perdut cumpătul nici în acele zile grele pentru redactorul seu, care a ştiut se porte discuţia cu adversarii între marginile cele mai stricte ale bunei cuviinţe, cu calmitate şi moderaţiune. Drept probă de stil din aceste zile trecute ale ziariului nostru dăm următoarele părţi finale ale unui articol de Anul nou, publicat în numărul prim al anului 1889. TELEGRAMUL ROMAN