Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-01-28 / nr. 10

Nr. 101 Sibiiu, Marţi 28 laimariu (10 Februariu) 1908 Anul LI. ELEGMFUL ROMAIT. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lun 3 C. SOfii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de doue ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rondul cu litere garmond Pentru agitaţie. Sibiiu, 9 Februariu n. Săptămâna trecută a fost săptămâna proceselor politice. In Murăş-Oşorheiu, în Cluj, Seghedin şi Nitra au fost traşi la răspundere Saşi, Români, Sârbi şi Slovaci pentru agitaţie in contra naţionalităţii magiare, şi toţi au fost aflaţi vinovaţi şi împărtăşiţi de grea osândă. Seria proceselor politice nu e terminată însă cu condamnările din săptămâna trecută. Mai au să urmeze în curând şi altele, în caii acusaţii earăşi sunt: Saşi, Români, Sârbi şi Slovaci, ear’ delictul pentru care vin traşi la răspundere earăşi e agitaţie în contra naţionalităţii magiare. Pentru că la noi procesele politice pe tema aceasta se fac. Pentru agitaţie. Acesta e faptul pe care vrem să -l analisăm. Nici-odată n’am avut atâtea procese politice câte avem în zilele de astăzi. Şi nici-odată pedepsele n’au fost atât de aspre, cum sunt astăzi. Ce însemnază lucrul acesta ? Că printră naţionalităţile nemagiare din patrie esistâ o vie mişcare, pe care representatioii puterii de stat o ţin primejdio sa, de aceea caută să o suprime încă în germene, înainte de a lua dimensiuni prea mari. Se trece însă cu vederea, că dacă esistă mişcare printre naţionalităţile nevragiare, esistă fiindcă trebue să esiste şi motiv de mişcare, esistă nemulţumirea generală din care se naşte aceasta mişcare. Lucru corect ar fi deci, să se delăture motivul, să se delăture nemulţumirea, şi atunci mişcarea ar înceta de la sine. Pe calea apucată însă resultatul dorit nu se va ajunge, mişcarea nu se va putea sufoca, ci din contră, ea îşi lărgeşte cercurile, căci numărul celor nemulţămiţi creşte mereu. Nu aprobăm limbagiul violent şi provocătoriu al unora dintre gazetarii nemagiari, cari dinadins caută să ajungă în conflict cu procurorul şi cu legea, în buna credinţă, că prin acesta fac serviciu causei pe care o apără. O causă drepta e din destul apărată prin însăşi sfinţenia ei, şi nu vorbele aspre au să o ducă la învingere, ci dreptatea întrupată în ea. Dar’ nu putem aplauda nici sentinţele de condamnare şi pedepsele grele ce se croesc cu mare mar inimositate pentru orice cuvânt mai aspru, reu aplicat şi poate că şi reau înţeles. Pentru că prin sentinţe judecătoreşti nu se aplaneză diverginţele politice, nu se împacă şi liniştesc spiritele, ci raporturile se inăspresc şi mai tare între cei ce în bună înţelegere şi în frăţietate au să trăiască împreună, punându-şi puterile toţi în serviciul statului din care fac parte. Cu politica de persecutare, — care cu tot dreptul poate fi considerată din partea acelora pe cari îi atinge, ca politică de resbunare și de nimicire, — n’a făcut treaba mare nici un stat și nici un guvern ; nu se va face deci treaba mare nici în țara noastră, în care de altcum toate pretensiunile şi toate aspiraţiunile naţionalităţilor nemagiare sunt ţinute între cele mai stricte margini ale legalităţii, pentru că nici una din ele nu cere mai mult de cât aceea ce ’i dă şi aceea ce ’i permite legea. Cei în drept să nu se uite deci la laudele și la bucuria presei șoviniste, care jubileazá totdeuna când se termină câte un proces politic, intentat naționalităților, cu condamnarea celor trași la bara judecatoreascá, ci gândesc- se la perderea morală pe care o are statul, totdeuna când străinătatea e silită să iee act despre urmărirea şi condamnarea, pe motive politice, a cetăţenilor nemagiari din statul ungar, odinioara vestit de liberal şi de tolerant cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Grandescu-se mai departe la aceea, că pe cetăţenii nemagiari nu numai supunerea şi datorinţa ar trebui să ’i lege de instituţiunile statului, ci şi iubirea şi alipirea cătră ele. Ear’ iubirea şi atragerea acesta trebue să vină de la sine, provocată nu de asprimea legilor, ci de bunătăţile instituţiunilor înseşi, estinse în măsură egală asupra tuturor. FOIŞORA O escursiune la schit de G. Babeş, paroch. (Fine). După cină ne-am dat la odihnă în odăile din faţă, anume destinate spre acest scop. Un priciu lung, provertat cu o saltea de pae lungă cât priciul, un cuptor, o masă şi un scaun era tot mendiarul. Un călugăr m-a presentat pe o scândură mămăligă caldă, conform obiceiului, dar’ cum a venit aşa s’a şi dus, spre a o presenta şi altor oispeţi şi apoi ei înşişi s- o mănânce cu cepa şi usturoiu. Un alt călugăr ni-a adus un urcior cu apă şi un pahar, ni-a înfundat cuptoriul de lemne, car’ pentru restul nopţii ne-a lăsat în grija a câtorva sutimi de pureci călugăreşti. Osteniţi cum eram, ne-am culcat şi am dormit duşi. Un sunet metalic, ritmic, cadenţat şi fermecător de plăcut ne face se ne deşteptăm buimăciţi, neştiind unde ne aflăm. Era taca, ce chiăma pe călugări la rugăciunea de mezul nopţii şi pe care paraclisieriul o ştia bate cu o adevărata artă. Ne-am ridicat cu toţii, făcându-ne semnul crucii şi .. ne-am întors pe ceealaltă parte. Dimineţa ne-am sculat, am scoborît la Ialomiţă şi ne-am spălat bine cu apă rece ca ghiaţa, ne-am îmbrăcat, am luat dejunul, şi fiindcă se cam înoraşe, ne-am pregătit de plecare, luându-ne rămas bun de la călugări şi mulţămindu-le pentru ospitalitate. Numai pe călugărul care ne-a condus în peşteră nu l-am văzut. Ceialalţi ni-au spus, că a plecat des de diminaţă, nu se ştie unde. Pe la 10 ore am sosit îndărăt la „Strungă*. Călugărul sosise înaintea nostră. Sta în vârful unei piramide de ciment, ce hotărniceşte ţările, şi blagoslovia cu mânile bolovanii din ambele ţari. L’am invitat la masa împrejurul căreia ne aşezasem şi noi. Aci am observat că călugărul nostru uitase evlavia şi cucernicia în chilia de la schit. Am visitat apoi casarma soldaţilor puşi aici sub ascultarea unui sergent. — Ce sistem de puşti aveţi în armata română ? întreb pe sergent, arătând în acelaşi timp spre o puşcă ce atârna la căpătâiul patului unui soldat. Sergentul desprinde arma din cuiu mi-o dă în mână şi-mi răspunde: Joi, 30 Ianuarie v, se întruneşte sinodul eparchial extraordinar al diecesei Aradului, pentru a face alegere nouă de episcop. Din acest incident „ Gazeta Transilvaniei“ scrie în numărul de eri un prim-articol, în care constatând imprejurările critice în cari ne aflăm noi, Românii de astăzi, recunoşte greutatea cu care are să lupte sinodul din Arad, de la care se aştepta să aleage pe acela „care ca archipăstor chiămat şi obligat va fi, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, să conduci diocesa spre binele şi prosperarea bisericei şi a şcotei române11 şi îşi esprimă părerea şi dorinţa, ca aceia asupra căruia va cade alegerea, să aibă următoarele frumoase însuşiri: ...„Credincioşii diecesei au lipsă de un arebiereu, care să le premergă cu esemple şi cu virtuţi nobile şi frumoase, să fie drept şi cu blândeţi faţă de toţi şi sincer propovăduitor al păcii şi al bunei înţelegeri întru ei; sufletul său să fie stăpânit, nu de pofte deşerte, de fală şi mărire, ci de adevărată iubire şi bunăvoire cătră fiii sei credincioşi, fără cea mai mică deosebire. Armata permanentă are astăzi alt sistem, noi ăştia cu schimbul, mai întrebuinţăm încă sistemul vechiu. Astea toate sunt puşti de cad s’au servit soldaţii noştri în răsboiul din 1867. Am contemplat arma ungatoare ce o aveam în mână, timp îndelungat, ca pe o religaie. Prin minte mi-au trecut toate peripeţiile răsboiului, atât de exact şi precis descrise de colonel Văcârescu în opul seu: „Luptele Românilor pentru independenţă 1877—78* şi de poetul Coşbuc în: „Povestea unei coroane de oţel“ şi „Răsboiul nostru pentru neatârnare“, întorcând puşca şi p’o parte şi p’alta, mă cugetam la stăpânul ei d’odinioara, ore s’a mai întors ei teafăr din resboiu, ori alţii i-au descleştat îngheţatele-i mâni de pe iubita lui armă, pe care soldatul român, mort numai o dă? Câte titre de nizami va fi sfărîmat păţii ei, şi câte suflete de başbozuci vor fi trimis în raiul lui Mohamed gloinţele eşite din lunga ei țavă? Când i-am dat pușca înapoi, sergetul zimbea uitându-se la mine. El — istețul — înțelesese în ce parte mă purtase gindul. O câță desa ne încunjură. Teama, să nu ne apuce vr’o vreme p’aici, ne-a făcut se ne pregătim repede de plecare. Având să scoborîm, am preferit se mergem pe jos, care omul nostru a legat caii pe unul de cada celuilalt, şi aşa i-a înşirat pe potecă, suinduse el pe cel dintâiu. Călugărul dispăruse, fără să-şi iee ziua bună. Am ajuns în „Guţani”. Fiind aci ultima staţie şi fiind şi ora 1 p. m., am tăbărît pe ultimele provisiuni cu un apetit de lup. Tocmai când ne aşezasem la masă, iacă şi călugărul ese din cârciumă şi vine la noi pe două cărări şi nepoftit se asaflă la masă, ca la el acasă. După un popas de 2 ore, am plecat la vale. Călugărul iarăşi o ştersese fără nici o vorbă. Credeam că ameţit de beutură zace tolănit sub vr’un brad. Am sosit în Simon. Când colo, ce să vede? Călugărul nostru cu cişmele pe spinare, tăcea mătănii la o salcie plecată, car’ dincolo de gard nişte babe cu mânile la gură şi nişte ochi pânditori şi şireţi, urmăriau mişcările călugărului, care ’şi tot câta zadarnic equilibrul perdut. Mult ne-am tot mirat noi, cum a putut el ajunge până aici. Când am trecut pe Osănila grea! Vineri după amiazi s’a terminat la curtea cu juraţi din Cluj pertraetuos proceselor Tribunei. Erau incriminaţi unsprezece articoli, pentru cari la judele de instrucţie luase răspunderea „responsabilul“ G. Mohan. La pertractare însă , învăţat de cine ştie ce „înţelept“, a cercat se decline responsabilitatea, ceea ce însă nu i-a succes. Declarat din partea juraţilor vinovat de agitare naţionalistă în toţi unsprezece articolii, tribunalul i-a dictat apoi osândă cincisprezece luni închisoare de stat şi unsprezece mii de corone amendă în bani, cari se vor lua din cauţiunea Tribunei. (Cauţiunea e numai zece mii de coroane). Totodată în vederea proceselor ce mai sunt în curgere, G. Mohan a fost deţinut imediat. Alegerea de la Arad. Biserica are lipsă de un cârmaciu înţelept, devotat cu trup şi suflet raisiunei sale sfinte şi plin de abnegare, de lăpădare de sine pentru binele şi fericirea obştei. Poporul are lipsă de un Archiereu, care să nu uite nici un minut, că a eşit din sinul lui, că turma, ce i-a fost dat de la prevedinţă a-o conduce, este românesc, şi că pe lângă cultivarea sentimentului ei religios, el mai are datorinţa a îngriji şi de cultivarea sentimentului ei naţional, pe lângă lege e dator a-o învăţa să ţină cu tărie şi credinţă neînfrântă şi la limba şi naţionalitatea sa, fără de care nu poate progresa şi nu se poate ferici în patria sa. Nu este dar’ uşoră problema viitoriului sinod electoral, avându-se în vedere mai ales cele ce s’au petrecut în diecesa Aradului de vr’o patru ani încoce.. Căci „ Gazeta Transilvaniei"1 găseşte greutatea în frământările şi luptele deslănţuite între cele două partide esistente în diecesă. Dar, greutatea va putea fi învinsă, dacă cei de bună credinţă şi-ar întinde manile şi „ridicându-se preste orice preocupaţiuni personale şi de interes de partid, având în vedere numai şi numai interesele cele mari ale bisericii şi ale neamului, vor săvârşi alegerea de episcop în bună înţelegere şi cu tóta demnitatea, ce o reclamă mai ales împrejurările de azi“. De sine înţeles, că ne alăturăm din tóta inima la părerile şi dorinţele confraţilor din Braşov. In interesul binepriceput al întregei noastre biserici dorim şi noi să vedem odată calmate spiritele şi învinse patimile în diecesa Aradului, şi să vedem săvârşindu-se alegerea de noi întră împrejurări înâlţătore de inimi, când, sub o înaltă inspiraţiune, cum zice „ Gazeta Transilvaniei“, sinodul electoral de la Arad să afle calea cea adevărată pe care să fie scoasa biruitoare iubirea asupra răsbunării. De altcum, în meritul chestiei ne-am spus şi noi de mult cuvântul, tot în înțelesul acesta.