Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-10-28 / nr. 119

486 In aceeaşi şedinţă, terminându-se discuţia începută pe tema abzicerii lui AppoDyi (prin renunţarea la cuvânt a tuturor oratorilor), dieta a luat la cunoştinţă abzicerea şi a votat lui AppoDyi mulţămită protocolară, care în şedinţa de Sâmbătă a ales president pe Perczel Dezső şi vicepresident (în locul lui Talian, ajuns ministru) pe Jakabffy Imre, fost comite al comitatului Caraş-Severin, care în anii din urmă secretar de stat în ministeriul de interne. Pentru şedinţa de azi şi urmatoarele e la ordinea zilei discutarea programului guvernial. Delegaţiunie, cum se vesteşte din Viena, vor fi convocate pe 15 Decembre. Esposeul ministrului de externe având să se pronunţe şi în cestiunea evenimentelor politice din anii din urmă, va fi foarte vast. Din același isvor se raporteaza, că ministrul de răsboiu de astadată va cere de la delegațiuni votarea cheltuelilor numai ale celor mai strict necesare trebuinţe. Indemnisare budgetara. In şedinţa de Sâmbătă ministrul de finanţe Lukács a presentat dietei proiect de lege despre o nouă indemnisare bugetară pe timpul pănă la 31 Decembre a. c. şi cu putere retroactivă pănă la 1 Maiu a. c. Proiectul a fost transpus comisiunii financiare a dietei, care ’ va lua la desbatere prealabilă mâne (10 Novembre), așa că încă în cursul săptămânii curente se poate fi luat la desbatere și în plenul dietei. Asentări. Noul ministru de honvetji Nyiri Sándor, teist până acum comandant al Ludoviceului din Budapesta, cum se raporteaza din Pojin, a dat vicecomitelui comitatului Pojon ordin, ca să pregatească toate cele de lipsă pentru ca asentările să se poate face în timpul din 23 Novembre până în 23 Decembre. Probabil că municipiile celelalte încă vor fi căpătat ordinul acesta, pe care ministrul l-a dat în speranţa, că în urma schimbării raporturilor politice dieta va vota cât de curând legea contingentului de recruţi. Şi datu-s'a pământului, ceea ce al pământului este. Pe timp senin, cum senin i-a fost sufletul, însoţit’ameri pănă la locul de repaus pe Zaharie Boiu, modelul preotului adevărat şi neîntrecutul orator bisericesc. Fatalitatea sorţii adus’a cu sine, ca în anii din urmă să nu mai răsune de pe buzele lui Z. Boiu graiul dulce al datoriei bisericeşti şi cuvintele înduioşătore, prin cari de atâtea ori făcutu-ne-a să plângem, alăturea cu cei mai de aproape ai lor, pe morţii cari avut’au onorul să fie patentaţi de asesorul Zaharie Boiu.Totuşi, pare că numai unde însă acesta operă nu numai că nu e începută, ci distrusă şi sdrobită din capul locului şi din temelie, şibia cu greu mai poate ajuta ceva. Fiica de Dumnezeu, după cuvintele sf. scripturi începutul înţelepciune!, respectul de sine şi de alţii, simţul de echitate şi mai pe sus de toate spiritul de disciplină şi sentimentul de datorinţă, sunt temelia de granit, pe care se întemează nobleţă şi tăria caracterului ales. Acesta temelie trebue aşrej.'*tă şi se poate aşei^a numai şi numai în casa părintăscâ, şi nu cu vorba, ci cu fapta, cu pilda vie. Dar’ tocmai exemplul, pilda bună lipseşte în multe case. Verba volant......... exempla trahant. 2. Neîncrederea părinţilor şi chiar suspiţionări nedemne faţă de profesori; de aici apoi isolarea şi separarea conştient intenţionată a familiei faţă de şcollă, a părinţilor faţă de profesori. (Va urma). acuma, când nici cu trupul nu mai este între noi, începem cu adevărat să ne dăm seama despre ceea ce a fost Z. Boiu pentru oratoria bisericeasca a noastră şi pentru frumseţa şi sublimitatea serviciului divin al bisericei noastre. Valoarea activităţii didactice şi literare, şi în sfera de asesor referent a răposatului Z. Boiu, se reoglindeaza din scrierile lui, şi vor pută să i-o cunoscă şi generaţiunile urmatoare, —căci „scripta manent“. Ca preot slujitoriu însă, şi ca predicator, numai cei cari l’au văcjut servind la sfântul altariu şi l’au auijit vestind cuvântul, pot să aprecieze perderea îndurată, şi numai aceia pot să înţelagă: de ce fatalitatea, care făcuse să nu mai vedem la amvon pe Zaharie Boiu, ne-a atins aşa dureros pe toţi câţi îl cunoşteam, şi de ce, acum, în calea sa din urmă, însoţite de regretele tuturor. Acestor regrete, şi iubirii de care protopresbiterul asesor Z. Boiu s’a bucurat la preoţimea şi poporul nostru, cum şi în cercurile străine, s’a dat imposantă manifestaţiune eri, cu ocasiunea înmormântării. Ear’ ceea ce ni-a fost nouă Z. Boiu, ni-a spus’o în chip aşa de potrivit asesorul consistorial N. Ivan, în predica sa de eri, pe carea o dăm aci, în urmatorele: Dulce este somnul robului muncitor. Eclesiastul Solomon, c. 7. v. 11. Legile firei îşi fac cursul lor — şi omul în neputinţa sa nu le poate pune hotar, o maximă acesta, de la care nu se face abatere, nici cu împăraţii, nici cu săracii. Din contră. Sufletul omului sbuciumat de lupte grele, trupul slăbit, puterile istovite şi sleite, caută după vreme linişte şi odihnă, şi durere odihna adevărată o află numai în sinul pământului. E lucru prea firesc, că tributul legilor acestora a trebuit să -i dee şi confratele nostru, distinsul şi odinioara eminentul preot Zaharie Boiu, neîntrecutul orator bisericesc, al cărui glas pătrunzător şi dulce nu odată a stors când admiraţiunea noastră, când mare de lacrimi din ochii ascultătorilor şi a alinat dureri, cari păreau, că nu vor înceta decât odată cu intrarea în mormânt. Dacă mă cuget la farmecul cuvintelor lui convingătoare, la concepţiunea ideilor înalte de cari îi era stăpânită toată fiinţa, pe amvon şi pe catedră, în anii cei viguroşi ai vieţii sale, în anii, în cari el era podoba clerului, mândria noastră, fruntaş întră fruntaşi şi luptător în rândurile dintâiu, sufletul mi se umplea de durere venlându-l în anii din urmă în cele corporale debilitat, vătrând că el însuşi zicea cu eclesiastul Solomon: „Dulce este somnul robului muncitor“. Zaharie Boiu, adormitul acum în Domnul, a fost fiul vrednicului paroh şi protopopului nostru din Sighişora, şi s-a născut la anul 1834. In casa părinţilor i s’a dat creşterea, care a pus lasă hărniciilor lui, lasă forţei sale morale de a tinde spre perfecţiune, forţă care dă putere, dă viaţă, oţeleşte, întăreşte şi face din om un membru vrednic al societăţii. După terminarea cu succes distins a scăletor din oraşul seu natal, şcele din cari au eşit bărbaţi aleşi mai cu sema întră conpatrioţii noştri saşi şi-a ales cariera preoţască, carieră pntru care a avut vocaţiune extraordinară, daruri preţiose. Modul lui de gândire îl aflăm în versurile scrise în anii tinereţei: „Totdeuna lucrul teu 8e1 începi cu Dumnezeu; Unde-i El cu darul său Noi un lucru nu e greu“ versuri, cari ne înfăţişază pe tinărul creator în Dumnezeu, pe tinărul cu nădejdea în Dumnezeu, şi pe bărbatul care nu se poticneşte la cea mai mică pedecă ce i se pune ’n drum. Cu darurile acestea înarmat, s'a făcut învăţătoriu, pentru unii azi vorbă de ocară, pentru el post de onoare, pentru unii posiţie de positare, pentru el fuscelul cel dintâiu al scării pe care s’a ridicat pănă la înălţimea unde l’am văzut — în rang, în onoare, în bunăstare şi mulţămire. Dacă fericitul în Domnul ar fi fost ridicat prin oare-care protecţie, îndată după terminarea studiilor teologice la vr’un post bine dotat, cum se îmbulzesc a fi — mulţi chiămaţi şi nechiămaţi — tinărul Zaharie Boiu şi-ar fi găsit mulţămirea în cele materiale — dar’ s’ar fi întroenit şi râvna de a continua studiile la universitate cu un stipendiu, modest cum era pe atunci — nu s’ar fi manifestat cu tăria şi cu puterea cu care s’a manifestat în el. Poporul român ar fi avut cu un bărbat de valoare mai puţin, mersul nostru cultural s’ar fi opăcit, nu ar fi făcut paşii cari i-a făcut, avându-1 pe el profesor la institutul nostru pedagogic şi teologic. In străinătate i s’a deschis un cerc de vederi largi, la şcolele înalte germane a supt din isvoarele nesecate ale culturei germane, şi astfel pregătit s’a întors oar’ la catedră ca cunoştinţele lui frumoase să le împartă cu elevii sei, cari mai târciiu au devenit şi ei dascăli şi preoţi, tot atâţi apostoli şi muncitori în agrul înţelenit al poporului nostru abia trezit din lanţurile sclaviei seculare. Şi numai momentul acesta din viaţa acestui prea demn fiu al bisericei noastre e de ajuns, ca în viaţa noastra bisericească, să mai lăsăm pentru oameni trepe de urcat, să nu -i ridicăm deodată prea sus, unde mulţi ameţesc şi cad spre paguba lor şi a celor ce le-au ajutat la suişul grăbit. Zaharie Boiu, a fost dascăl, a fost apoi student universitar, a fost profesor, a fost preot, şi hărniciile lui în aceste posturi, l’au ridicat pănă la cea mai înaltă treapta bisericeasca ce se poate da preoţilor de mir, hărnicia lui i-a făcut loc întră membrii academiei române, hărnicia lui loc în toate corporaţiunile bisericeşti, hărnicia lui l’a făcut redactor la „ Telegraful Român“ , şi autor al multor cărţi folositoare şi de valoare nepăţuită, redactor al revistei literare „ Transilvania“. Intră hărniciile lui numărăm la locul prim, şi fără îndoială la locul de cinste cărticica „Abecedariul“, carte prin care cu metoda uşoră de a învăţa scris cetitul, a scos Bucovia din şcolele române, şi de n’ar fi mai făcut nimic pentru binele obştesc, singur acest abecedar, cu care a deschis ochii la zeci de mii români, trebue să-i asigure stima şi respectul în ochii tuturor Românilor, pănă şi în ochii duşmanilor, de cari nici el n'a fost cruţat în viaţâ. Dar’ Zaharie Boiu nu s’a oprit la abecedariul pentru tinerimea şcolară, el a lucrat cărţi de cetire pentru tinerime, a scris cuvântări pentru preoţime ca să aibă modele în praza lor pastorală, cuvântări premiate de însăşi Academia Română, cuvântări, cari fac onoare autorului, căci în ele este depusă camera cea mai preţiosă a vastelor lui cunoştinţa pe terenul bisericesc. Când s’a hotărît marele „Andrem“, ca să împartă puterea cu consilierii sei, Zaharie Boiu a fost unul din cei dintâiu care a fost chiămat să lucre alăturea cu Şaguna, pentru că marele archiereu cunoştea calităţile lui morale şi intelectuale, cunoştea zelul lui, dragostea lui cătră biserică, alipirea lui cătră sfintele aşezăminte bisericeşti şi mai pe sus de toată hărnicia lui. Cine din noi, nu a săltat de bucurie, când la adunările generale ale „Asociaţiunii“, ţinute în diferitele centre ale Ardealului a văitat pe Zaharie Boiu, urcând amvonul, ca de acolo cu neîntrecutul lui dar oratoric să propoveduiască în poporul nostru cu cuvinte alese, cum numai lui îi era dată a le rosti puterea şi tăria virtuţilor creştineşti, cari înalţă şi ridică pe om înaintea lui Dzeu! Pe cari dintră noi nu l’a podidit lacrimele când ne găseam în jurul coşciugului iubiţilor răposaţi ? Cine dintră noi nu ştie, că el a fost cel ce aproape la toate solemnităţile, cu glasul său pătrunzător a ţinut discursurile cele memorabile în memoria fericitului Şaguna, Gozsdu şi a altor bărbaţi vrednici ai naţiunei noastre. Şi până aproape în anii din urmă ai vieţii, când o întâmplare nenorocoasă era să pună capăt vieţii lui devotate bisericei şi naţiunii sale, unica mulţămire o a găsit în muncă, în cercul familiar, în poveţuirile fiilor sei spre cele bune, şi în atenţiunea ce o ştia da iubitei sale soţii, de la începutul fericitei lor căsătorii de acum 41 ani, pănă la ultima lui resuflare. Model ca soţ, model ca tată, şi devotat coleg, cu cuvenitul respect cătră Capul bisericei sale, muncitoriu cinstit, nota caracteristică a vieţii sale. Puţini vor fi dintre cei de faţă, cari ştiu cum meritul principal, că mecenatul „Andronic“ a lăsat întrega averea sa pentru meseriaşii români ortodoxi, este meritul al acum răposatului paroch Zaharie Boiu, este resultatul activităţii lui pastorale ca primul paroch român al Sibiilui. Prin purtarea lui, afabilă cu toţi, prin serviciile dumnezeeşti înălţătore de inimi îndeplinite de el cu neîntrecută maestrie şi îngrijire, cu presentarea lui demna înaintea parochienilor sei inteligenţi de aici, a asigurat pe seama tuturor Românilor, din Ardeal o fundaţiune mare, din care avem să creştem meseriaşi români, acea clasă de oameni, fără care un popor nu poate avea titlu de a crede că se afirmă. Sufletul fericitului Demetriu Andronic şi inima nobilă a celui ce l-a inspirat, au contemplat creşterea unei clase noue de sved ce ne lipsea cu desăvirşire, creşterea în spirit naţional, românesc şi creştinesc, creşterea de meseriaşi români cari să caute biserica, meseriaşi cari să se perfecţioneze în ramul lor de măestrie, cari să lucreze, şi să se roge, să agoniseasc mult şi să cheltuiască puţin să nu se amestece în familiile lor cu limbi străine, ci să se ridice prin puterea lor, prin destoinicia lor, prin punctuositatea lor, prin soliditatea lor, prestând lucru bun, curat şi fără greş, ca să se arete demni de ajutoriul ce li se întinde an de an, şi fără care mulţi ar umbla goli şi flămânzi, sau s’ar prăpădi în miseria oraşelor fără să ajungă la liman. Zaharie Boiu, — a eluptat pentru parochul român din Sibiu cetate, — pentru şcoala noastra confesională dotaţiuni corespunzătoare şi şi-a asigurat pentru toate timpurile loc de frunte, loc de onoare în analele parochiei Sibiiucetate, — şi dacă cineva ’şi va lua ostenălă să scrie istoria bisericei din Sibiiu-cetate, pagina cea mai frumoasa este reservată pentru el, pentru primul paroch care o a organisat întărit şi consolidat în toate direcţiunile. Fondul pentru facerea unui turn la modesta capelă din cetate — el l’a întemeiat — şi acel fond ajuns la suma de 15.000 coroane. Representanţa legală a bisericei l’a dat acum în favorul zidirei Catedralei, în favorul acelei zidiri, care să înalţă maiestos spre bucuria noastră, zidire, care el durere n’a avut parte să o vadă terminată şi dată destinaţiunii sale. Zaharie Boiu a fost unul din întemeietorii societăţii Transilvania, şi membru în direcţiunea acelui institut până la moartea sa. Am scos numai o schiţă palidă din viaţa lui, am arătat în liniamente generale cine a fost răposatul în Domnul, şi de ce s’a întrunit floarea românismului, ca să-i dee onoarea din urmă păn’ lagrupa Involuntar ni se impune întrebarea, cum să face că în timpul din urmă bărbaţii de adevărată valoare, bărbaţi de talent, TEELGRAFUL ROMAN