Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-10-14 / nr. 114

46fr ___________________________ sintetele eparchiale, din trei în trei ani să facă rapoarte separate despre starea mersului didactic al învăţământului în eparchiile lor în ce priveşte progresul, intensivitatea şi eventualele scăderi ce se opun progresului, relevând cu deosebire acele momente, cari sunt de natură a provoca vr’o disposiţiune din partea congresului, car’ consistoriul me­tropolitan resumând într'un raport special aceste momente, să facă congresului proiect de resoluţiune cu privire la momentele de sub întrebare. S’au luat la cunoştinţă rapoartele consis­­tearelor eparchiale despre resultatele obţinute în aplicarea modalităţilor referitoare la inspec­­ţiunea didactică a şeolielor. S’a decis a se pune provisor în aplicare cu începerea an. scol. 1904/5 planul de în­văţământ elaborat ca proiect de ancheta băr­baţilor de specialitate esmişi de consisterele eparchiale, cum şi planul pentru institutele pedagogice elaborat tot de anchetă, care a fost revăzut şi de Preasânţitul Sinod episcopesc, şi din punct de vedere bisericesc a fost aflat, neescepţionabil. S-au luat la cunoştinţă rapoartele consistoa­­relor eparchiale despre modalităţile catechisării elevilor noştri la institutele de învăţământ străine şi se invită consistoriul metropolitan ca pe baza normativului publicat în acest obiect de consistoriul archidiecesan (consta­tat find, că proiectul presentat de comisia şcolară în acestă cestiune în congresul din 1900 a fost o simplă copie după acest nor­mativ­ ascultând şi opinia consisterelor e­­parchiale, să presinte la proximul congres un proiect de normativ general pentru cate­­chisarea elevilor de la şcolele străine din Metropolis. După votarea b­ugetului congresual se aleg prin aclamaţiune membrii în delegaţiunea congresualâ pentru căuşele pendente întră metropolis română şi cea serbască. Presiden­tul delegaţiunii este I. P. S. S. Metropo­­litul loan Metianu, care vice-president P. S. S. episcopul Aradului Ioan Papp. Ca mem­bri se proclamă (trei din diecesa Aradu­lui, care trei din diecesa Caransebeşului) ur­mătorii domni: F. Musta, A. Hamsea, Dr. Iosif Gali, Zeno Mocsonyi, Ilie Trăda şi Petru Truţa. La ordinea zilei urmeaza alegerea unui asesor ord. din diecesa Aradului în senatul bisericesc, a unui asesor ord. mirean din die­cesa Caransebeşului în senatul şcolar, şi a asesorilor suplenţi 4 în senatul bis., 1 în sen. şcolar şi 1 în sen. epitropesc. Presenţi 71 votanţi. In comisia de scru­­tiniu se aleg dnii: F. Musta, P. Coama şi M. Velici. Resultatul votării a fost: pentru postul de asesor ordinar în senatul bis. a întrunit V. Mangra 38 voturi, car’ V. Beleş 31. In senatul şcolar asesor ord.: I. Budinţan 67 voturi. Suplenţi: în senatul bisericesc: Dr. I. Badescu 63, N. Roxin 43, R. Ciorogar 41, A Ghidiu 38, Dr. M. Cristea 26, Dr. T. Putici 23, V. Voina 22 şi Dr. I. Trailescu 6 voturi; in senatul şcolar: Ilie Trăilă 45, Dr. L. Leményi 24; în senatul epitropesc: M. Velici 43, M. Cirlea 24 voturi. Presidentul declară aleşi pe cei cu ma­joritate de voturi, reservându-şi dreptul că asupra alegerilor din senatul bisericesc se va pronunţa altă­ dată, Escelenţa Sa constatând că toate obiec­tele avisate la acâstă sesiune congresuală s’au resolvit, mulţămeşte mai întâiu lui Dzeu, apoi d­or deputaţi pentru interesul arătat faţă de căuşele congresului, şi implorându-le darul şi binecuvântarea lui Dzeu declară sesiunea ordinară actuală a congresului închisă. Luând cuvântul Ilustritatea Sa dl Ioan cav. de Puşcariu, în numele congresului mul­ţămeşte Escelenţei Sale pentru tactul şi în­ţelepciunea cu care a condus congresul, do­­rindu-i de la Dzeu încă mulţi ani, ca să poata conduce biserica noastra drept-credincioasa. Cu acestea s’a încheiat sesiunea congresuală la ora 1 din zi. F01Ş0RĂ Din file vechi. (Urm­are). Când să întru în casă aud un gemet şi apoi cuvintele: „Mamă, vin’, aştâptă-mă, nu te duce încă, vin’ mamă dragă, să te mai în­­brăţişez odată, să-ţi mulţămesc încă odată“. Iute deschid uşa, neastâmpărăt, de ceea ce s’a fi întâmplat cu prietinul. El şedea pe pat, cu capul sprijinit de o bucovna ce sta deschisă pe masă, învilit în paltonul înve­chit. Mă apropiu de el; dormia; îl mişc puţin şi -l strig pe nume. Ca muşcat de viperă sare sus, şi zărindu-mă, mă îmbrăţişază, ochii i­ se înmuiară în lacrimi. Ne aşezăm împreună pe dunga patului, şi după oare­care hesitare îl rog să-mi spună ce i­ s’a întâmplat de a strigat atât de des­perat şi jalnic; la rugarea aceasta un zimbet melancolic îi flutură pe buze şi în ochii lui adânci şi frumoşi era atâta durere. „Da, să-ţi spun. Asară am rămas mai mult ca de obi­cei, de am cetit“. Nu ştiu pe la câte va fi fost, dar­ co­coşii cântau prin împrejurime. Ochii mi­ se în­ţepeniră, nu mai vedeam, şi de­odată nici nu mai simţiam nimic. Astăzi frigul mă trezi des de diminaţă, neguri dese, negre, înveluiau ţinuturile; în chiliă era întunerec, în­cât a trebuit să aprind opaiţul; dar’ iute s’a stins lipsindu-i sucul vieţii. Măsurat’am odaia în lung şi în lat pănă ce soarele a mai rărit puţin întunerecul. Pu­team ceti. Dar­ acum mă copleși somnul, ochii îmi dase în gene. Avui un oib trist, că maica ar fi bolnavă, pe pat de moarte; o vedeam cum întindea în gol mânile fără vlagă, ca să mă prindă să mă stringă în brațe. — O audiam cum mă chiăma în graiul ei dulce: „Vino, puiul mamei, pănă mai e vreme, vino să te mai văd odată, să-mi fi la pat când îmi voiu da sufletul !“ Plângeam, mă boceam, mă sbăteam prin somn „ca peștele pe mal“. — Da, te înțeleg, înainte de a fi ador­mit ți-a stat gândul la tată și mamă, ți-e dor de casă. El sta gânditor, nu vorbia nimica. Mă încercam să -1 mângăiu, să -1 în­­bărbătezi să-și uite visul, ce e o făptură a somnului. I-am povestit întâmplarea cu fanto­­mele perverse ce olălăiau în curtea spre care resare fereastra chiliei mele, și că un leac de dragoste nu au, celor ce a o propovedui li­ se cuvine. „Și tocmai lipsa aceasta de dragoste te face a te gândi atâta la cei­ ce te aveau atât de drag, cari întru atâta te iubiau. Lipsa aceasta îţi îndrepta gândirea spre cei bătrâni, cu dragostea şi dogorul dorului la inimă, şi apoi imaginaţiunea, ca de obiceiu se puter­­niceşte şi vrând-nevrând eşti dus pe aripile ei, în locul plăcut, lângă mamă şi tată“ ... Dar’ în chilia fratelui nu mai era modru de stat, era prea frig. — In aerul rece îţi vedeai suflarea; păreţii roşcoviţi erau pre­­tutindenea îndrumaţi. Ne hotărîm să eşim afară la stradă, dar­ fără nici o ţintă, ci nu­mai ca să mai, facem puţină mişcare, a ne mai, încălzi oasele rebegite. — Mergem, mer­gem, frigul ne împintena. De­odată îată-ne în fața bibliotecei. „Aici e casa noastră, aici e cald, să mergem înăuntru“, zise prietinul. Intrăm­ sala bibliotecei deșartă, însă călduță ca sinul mamei. Atâta armonie, atâta farmec era în sala aceasta caldă, tăcută însă ca li­niştea mormântului. Tăcerea ce ne impresora, tresărită ici-colea de pâlpăitul viciu şi fer­mecător al flăcărilor din cămin, era pătrunsă numai de gândurile şi dorurile inimilor noastre. (Va urma). Păunaş. TEELGRAFUL ROMAN Esposiţia de pictură a dini Octavian Iamigelschi. Ia legătură cu numeroasele notiţe date în ziariul nostru despre esposiţia de pictură aranjată de dl Octavian Smigelschi la „Gesell­schaftshaus“, şi în legătură cu apreciarea fa­vorabilă ce profesorul Dörschlag făcuse aces­teia, din care un estras am dat în numărul de joi, în cele urmatoare dăm părerea unui alt specialist, a dlui Ştefan Groh, profesor la şcola de industrie artistică din Budapesta, care zilele trecute petrecând în Sibiiu şi cercetând esposiţia dlui Smigelschi, a publi­cat asupra ei în „Sieb. D. Tageblatt“ din loc urmatoarea dare de samă. Smigelschi se presintă prin esposiţia sa, ce umple şalele de la „Gesellschaftshaus“, cu un material din care ne putem forma pă­rerea despre individualitatea şi forţa lui de muncă. El întră târziu, ca om matur, în pu­blicitate, după ce a treia parte a timpului de muncă din viaţa sa l-a dedicat studiului. De aici se esplică, că pe când pe alţii îi urmăreşte reclama pas de pas în desvoltarea lor, el trebue să se lupte ca artist consumat cu dificultăţile primului debut. Şi dificultăţile se potenţază prin faptul, că ceea ce ne pre­sintă Smigelschi nu este arta obicinuită insi­nuantă, ce o găsim pe toate potecile, care nu ne lasă impresii mai profunde şi pe care o uităm tot aşa de repede, ci este un ciclu de creaţiuni, pentru executarea cărora se cere reculegere sen­să şi cunoştinţe de stil. Smigelschi a păşit pe o cale pe care nimeni n’a călcat înaintea lui. El a căutat să releveze metoda pentru arta sa aşa, ca ea să rămână sinceră şi în acelaşi timp na­ţională. Entusiasmul ce l’a însufleţit din ti­nereţe faţă de venerabilele biserici româneşti l’a îndemnat mai târziu la studiul monumen­telor classice ale stilului bizantin, şi tot ce l’a fermecat în Ravenna, Veneţia etc., a con­topit în individualitatea sa. Din operele sale putem ceti principiile mari fundamentale ale stilului bizantin, conform căruia în decoraţiune părţile trebue să subordoneze întregului. De aici vine că pe când în planul de decoraţiune al catedralei din Blasiu întregul ne surprinde cu bogăţia colorilor şi cu admirabila distri­buţie a masselor, expunerile picturale în li­niştea şi sublimitatea lor formează un întreg armonic cu decoraţiunea. Figurile se presintă contrar figurilor de sfinţi ale artei baroc, de obiceiu emoţionate cu patimă şi şi mai des teatrale, — prin sublimul divin desbrăcat de ori­ce patimă omenesc­. Am greşi foarte mult, dacă am considera drept slăbiciune a picto­rului discreţiunea în composiţie şi severitatea stilistică. Tablourile au chevaler (Staffeler) ale lui Smigelschi ne arată prea evident, de câtă siguranţă a desemnurilor dispune, chiar şi când îşi presintă figurile în emoţiune puter­nică, violentă, şi că liniştea aparentă, pen­tru ochii noştri deprinşi cu arta renaissan­ce­, cu desăvîrşire nouă, nu este altceva de­cât discreţia inerentă stilului. Asta, fireşte, este causa, că cel­ ce calcă pe cărarea cu de­săvârşire neumblată, nu este primit numai de­cât cu osanale, şi vor fi mulţi chiar prin­­tre conaţionalii sei, cari nu vor aprecia după merit individualitatea bine pronunţată a lui Smigelschi, şi numai încetul cu încetul va trebui el însuşi să-şi formeze un public pri­cepător. Doar’ cultul artei bizantine este ceva nou de tot. In Anglia au început să imiteze acest stil. Nici în Ungaria, nici în Germa­nia însă nu cunosc vr’un artist, care să fie meşter în acest stil. Cu toate că arta bizantină, cultivată în biserica greceasca din timpuri străvechi, în străinătate este cu totul străină, ar fi de dorit, ca artistul să-şi presinte la­­lucrările şi unor cercuri mai largi (în strai­­nătate). Căci după cum se întâmplă de ordi­nar la noi, şi ln­caşul de faţă este verosimil că străinătatea mai curând îl va aprecia aşa cum merită, dare conaţionalii sei numai după aceea vor ajunge la conştiinţa, că ce artist eminent, şi naţional în toate fibrele sale, posed ei în Smigelschi­­ — şi satisfăcută de urgenţă de cătră Inaltprea­­sfinţia Voastra, venim dar’ prea Inaltpreasfin­­ţite Stăpâne, cum a venit unul dintre cei zece leproşi cădend în genunchi înaintea Mân­tuitorului mulţămindu-i cu lacrămi din tota inima pentru că l-a tămăduit, asemenea aceluia fiind şi noi înpresuraţi de întunerecul rătăcirei şi orbiţi şi înstrăinaţi de patrie şi de sfânta nóstrá religie, ne-am rugat cu lacrămi tată­lui ceresc să nu ne lase părăsiţi, ci să se mi­­lostivéscă spre noi, ni-a venit ideia să ne rugăm şi la Inaltpreasfinţia Voastrá şi rugân­­du-ne noi, cum se ruga un fiu părintelui său, pentru ca să-l scoatá din perdere, car’ Inalt­­preasfinţia Vostra V’aţi milostivit nu ca un părinte, ci chiar ca Mântuitoriul nostru Iisus Christos, cătră orbul cel din naştere care se ruga să-i dăruiască vedere, noi având ochi trupeşti, dar’ nu ne folosia fiind­că eram în acâstă străinătate, şi nu avea cine ne conduce la limanul odihnei, scăpându-ne din delirul rătăcirei. Ear’ Inaltpreasfinţia Vostra primind plângerea noastra, cu cea mai mare grăbire şi fără întârziere ne aţi trimis nouă pe bine­­grăitorul cuvintelor Mântuitoriului pe prea cinstitul părinte Archimandrit Evghenie Un­gurean­u pentru a ne mângăia pe noi oile cele rătăcite; cinstitul părinte a venit la noi în ziua de 27 Martie a. c., l-am­ primit cu multă bucurie sufleteasc, de­şi nu suntem mulţi la număr, totul însă, cu printeasca îngrijire a Inaltpreasfinţiei Voastre, vom face a se înde­plini toate cu bine, I. P. S. Stăpâne! Ore cine este Icono­­mul cel credincios şi înţelept, pe carele va pune Domnul preste slugile sale, ca să dee în vreme măsura de grâu; acestea sunt cu­vintele Domnului pe care le închipueşte pe pastoriul cel adevărat, carele într’aceeaşi dată se cuvine a fi credincios cătră stăpânul şi înţelept cătră Iconomul sufletelor, în ce chip să vedem pe prea Înaltul Preasfinţia Vostru, Sfinţite Stăpâne, b­ună vie al acestor cuvinte, că îndată ce de Dumnezească pronie, pe prea sfântul scaun al sfintei metropolii, ca pe un mai înalt sfeşnic v’au înălţat, ca de acolo pe toţi cu lumina faptelor bune să-i luminaţi păzind sfânta noastra credinţă ceea adevărată cătră stăpânul, nu încetaţi a întrebu­nţa toate chipurile de Iconomie cele ce pot a folosi turma cea cuvântatoare, căci carele altui aicea acum a veciut soarele cu atâta rîvnă aprinsă, pentru podoba bisericei, cu atâta grije nea­dormită pentru mântuirea sufletelor, cu atâta silinţă fără preget pentru progresul naţiunii, lauda nemului creş­inesc şi folosul patriei, precum Vă arătaţi Înaltpreasfinţia Vostră, cel iute de a pricepe cele bune şi mai iute de a le săvârşi, cel dulce la cuvînt şi mai dulce la obiceiu, pentru care şi ca magnetul pe fier pe toţi îi trageţi spre dragoste şi sfială, care nici pentru dragoste slăbesc sfiala, nici pen­tru sfială tâmpesc dragostea, ci ca un părinte de obşte cu adevărat şi stăpân toţi cu sfială te iubesc, dar’ ceea­ ce acum aţi făcut toţi stau uimiţi, că în acest pământ sec şi fără de apă în limba nostră zicem, că până acum eram însetaţi, dară acum ne-aţi îsvorît apă vie şi spre viaţă vecinică sal­otare. Un scârţăit răneşte liniştea; uşa din­spre drepta se deschide şi bibliotecariul apare în sală. Un om înalt, modest îmbrăcat, cu faţa cam palidă, şi barba argintie. Ochii lui vorbiau de atâta dragoste şi bunătate de inimă. După ce -i spunem dorinţa noastră, cu multă prevenire ne conduce prin odăile pline de dulapuri, înteţite de bucovne vechi şi noue. Ne dă voie să scormonim prin chriso­­vele vechi, printre vraişte — hârţige groase, tractate vechi despre ştiinţele oculte, magie şi astrologie. Scormonind aşa printre manu­scrisele vechi, pline de colb, iată dau şi de niscai file cu litere arabice. Semnele acestea de mult mi-au fost atras atenţiunea. Biblio­tecariul ne spune că manuscrisul acesta e şi tradus, în limba greca şi nemţescă, şi îndată ni­ le aduce pe amândouă pe lângă un „Sy­­naxarium“ în limba germană tradus de Erman. Manuscrisul conţinea un fragment din legenda despre sfântul Archellides, aparţină­­toare literaturei Copţilor, şi datază de prin secolul IX după Christos. Românii din Canada câtră me­­tropolitul Moldovei. (Copie de pe adresa creştinilor de la Biserica Română din „Regina Assa“ N. W. I., înregistrată la JOr. 1552 din 6 Septembre 1903.) BISERICA ROMÂNĂ ÎN REGINA, ASSA N. W. I. Canada No. Regina N. W. I. 1903 August 17/30-Inaltpreasfinţitului şi de Dumnezeu alesului Archiepiscop şi Mitropolit Moldovei şi Sucevei. D. D. Dr. Parthenie Al nostru prea milostiv Stăpân şi de obstei Arhipăstor ca nişte slugi plecate închinăciune aducem. Ah cât de ciudat sunt evenimentele acestui muritor, credeam că nu vom mai fi în rândul celor credincioşi; dar­ bunul Dum­nezeu, tatăl îndurărilor, nu voeşte moartea pă­cătosului ci să se întoarce şi să fie viu, ve­nim şi noi Inaltpreasfinţite Stăpâne cu ge­nunchele plecate mulţămindu-vâ din toata inima pentru că cererea ndstră a fost aurită

Next