Telegraful Roman, 1909 (Anul 57, nr. 1-142)

1909-10-27 / nr. 116

» Nr. IV ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibi­u, Marți 27 Octomvrie (9 Noemvrie) 1909. Apare Marfia, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserținnile Bă se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articole­ nepublicați nu se înapoiază. Anul LVII. INSERȚI­UNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. Programul noului partid. 8 Noimvrie­n. Nu știm, dacă e adevărat ori nu, aceea ce se spune și se scrie, că noul partid politic maghiar, nu­mit social-creștin, al cărui program l-am dat în estras în numărul tre­cut al ziarului nostru, ar fi înființat ,în scopul de a se pune în înțele­­­gere cu naționalitățile, pentru ca cu ele împreună să formeze un partid puternic în țară, gata și în stare de a lua lupta cu toate celelalte partide regnicolare, cari și-au cam trăit traiul și și-au mâncat omenia în fața alegătorilor. Știm însă, că programul noului partid, așa cum e compus, nu va mulțămi și nu va atrage naționalitățile. Din contră, le va face să creadă, că și partidul a­­cesta politic maghiar e ca și cele­lalte, și cu nimica mai bun, — vrea numai sprijin de la naționalități, pen­tru a se putea întări, dar de dat nu va da nimica! Durere, în privința aceasta na­ționalitățile au foarte triste expe­­riențe. Să luăm de exemplu parti­dul independist de astăzi. Pănă era a­șa zicând în fașe, desconsiderat de cei de la putere și nebăgat de nimenea în seamă, erau foarte bune naționalitățile pentru a înmulți nu­mărul ostașilor înrolați sub steagul independenței țării, și să accentua cu multă căldură principiul egalei îndreptățiri a tuturor popoarelor din țară, iar esecutarea conștiențioasă a legii de naționalități era punct de program, pentru care lupta par­tidul independist de odinioară. Și astăzi, când acest partid a ajuns să formeze majoritatea în parla­mentul țării, ce vedem? Că e mai mașter față de naționalități decât chiar și partidul liberal de odini­oară, care față de naționalitățile ne­maghiare încă are destule păcate. Ori să luăm partidul poporal, a­­semenea la putere, ca parte din coaliție. Acest partid încă s-a for­mat sub egida împăcării cu națio­­litățile, și și-a stabilit la început ca punct de program executarea legii de naționalități, pentru ca mai târ­ziu, după ce a prins rădăcini în țară, să abandoneze acest punct de pro­gram și să strige și el un cor cu cei­lalți șoviniști, că în țara acea­sta nu există decât un singur po­por, cel maghiar, și o singură cul­tură, cea maghiară! Tare ne temem deci, că așa au să p­lățiască naționalitățile și cu noul partid maghiar, cu al social­­creștinilor, și de aceea credem, că toate naționalitățile se vor purta față de el cu anumite reserve, im­puse de resoane politice. Dacă sco­pul înființării noului partid ar fi fost cu adevărat împăcarea națio­nalităților, atunci programul parti­dului trebuia să fie mai bine pre­­cisat, ca să inspire încredere națio­nalităților. Prin aceea însă nu se va simți nime atras spre noul par­tid, că i se spune, că în școală poate fi admisă și limba vorbită de po­­porațiunea din localitate, și că la justiție și în celelalte oficii publice poate să fie întrebuințată și limba maternă a celor ce nu știu ungu­rește, pentru că acesta e lucru de sine înțeles. Cum să se înțeleagă judecătoria cu cel ce nu știe ungu­rește, decât în limba pe care acesta o cunoaște? Și cum să se înțeleagă învățătorul în școală cu copilul care știe numai limba maicei sale, decât iarăși numai în limba acestuia? Nu în mod facultativ, deci, ci în mod imperativ trebue aduse în privința aceasta dispozițiile necesare legale, și tot în mod imperativ trebue să le ceară și partidul, care contează la sprijinul naționalităților, ori aș­teaptă ca și acestea să între în și­rurile membrilor săi. Trebuia deci să se spună clar în programul partidului, că se pre­tinde respectarea autonomiei biseri­cilor nemaghiare și îndreptățirea lor de a-și avea școalele proprii confe­sionale, cu limba lor ca limbă de propunere, și se pretinde respectarea disposițiunilor cuprinse în legea de naționalități cu privire la limba de pertractare la judecătorii și alte oficii publice, care nu poate să fie și a părților, cari au de lucru pe la judecătorii, ci trebue să fie a ace­stora. Deci nu părțile au să se a­­comodeze cunoștințelor de limbi ale domnilor judecători, ci domnii jude­cători părț­lor! Ei au să cunoască limbi, nu părțile! Programul deci nu ne ispitește. Dar altă împrejurare ne face să pri­vim totuși cu simpatie la noul par­tid politic maghiar, anume fap­tul, că e partid creștin, din care nu vor putea să facă parte toate veniturile evreești, ca din celelalte partide regnicolare. Iar partid creș­tin fiind, va ținea poate mai mult decât celelalte la principiul evan­gelic : „ Ce ție nu-ți place, altuia nu face!“ Și naționalitățile nemaghiare din patria aceasta ar fi foarte feri­cite, dacă cel puțin în măsura acea­sta s ar afla oameni în țară, cari să le lase nesignite în drepturile și în interesele lor. Proces­e­e presă. Ziarul nostru­ are iarăși proces de presă, și anume, pen­­­tru reproducerea din a te foi, în numărul­ 67 din anul acesta, a memorandului medi­­­cilor români, prin care aceștia își motivează­ neparticiparea la congresul m­dieilor, con­­­vocat la Budapesta. Procesul acesta al ziarului nostru înseamnă o direcție nouă în procedura judecătoriilor ungurești față de presa nemagh­iară. S’a întâmplat a­­decă lucrul așa, că toate foile românești dela noi au reprodus din ziarele din Ro­mânia memorandul numit, cu cuvinte de laudă la adresa medicilor din București pentru energia cu care și apărau punctul de vedere. S-a reprodus deci și foaia noastră, însă cu reservele cuvenite, că nu se iden­tifică cu cuprinsul memorandului, și nu-i a­­probă tonul în care e ținut. Și lucru ciudat, celoralalte foi românești, cari au lăudat memorandul, nu li s’a făcut pro­ces de presă pentru reproducere, dar ni s’a făcut nouă, cari n'am aprobat memoran­dul. Ceva de tot nou e apoi faptul, că cu toate că s’a anunțat la judele de instruc­ția din loc persoana care a dispus publi­carea memorandului în ziarul nostru și a luat asupra sa toată răspunderea î­n fața ju­de­ătoriei, domnul jude de instrucție din Cluj nu a acceptat responsabilitatea ace­stei persoane, ci prin hotărâre a decretat, că răspunderea are să o poarte redacto­rul responsabil al ziarului nostru, dl T. V. Păcățian Apelul înaintat la tribunalul din Cluj în contra hotărârei judelui de instrucție nu a avut nici un succes, pen­tru că tribunalul a aprobat hotărârea jude­lui de instrucție. E deci evidentă deose­bita .... considerație, cu care să poartă domnii din Cluj față de dnul Păcățian, de regulă cam tot atunci, când apare câte un volum nou din ,Cartea de Aur“. Procesul Romanilor gr. or. «lin Budapesta, intentat in numele neuita­tul Dr. Alesandru Mocsonyi și consoții în cotic­a Grecilor prin cnul advocat Emil Babeș pentru recunoașterea comunității de avere, în urma apelației actorilor ajungând la curie, săptămâna aceasta se va refera în senatul I­ civil al curiei, de către di­stinsul judecător Istvánffy, referentul ordi­nar al proceselor de asemenea natură. Prezidentul nou al senatuiii, fostul mini­stru de justiție Günther, —cum ni se scrie — nu va lua parte la pertractarea acestui proces, ci va ceda presidiul altei per­soane, după ce va fost advocat era anga­jat în procesul mănăstirilor din partea Sârbilor. Se consideră deci interesat, resp. preocupat în chestie. Asemenea nu va lua parte de judecător Dr. G. Plopu, ca mem­bru al comunității române interesate în proces. Românii din Budapesta au cele mai bune nădejdi, că ouria nu va încu­viința sentinț­­e defavorabile combătute cu argumente valoroase din partea Româ­nilor, cu toate că advocatul Grecilor este deputatul Dr. Nagy Emil, politician de influență. Pentru Seminarii „Andreian“. Centenarul lui Șaguna a înviat în sufletele noastre nu numai figura de preot desăvârșit a sărbătoritului, ci totodată și conștiința noastră, su­fletele noastre nu s’au ridicat numai în semn de rugă, cătră Dumnezeu, de la care ceream odihna celui ce în viața sa, trăită pentru alții, n’a știut ce e odihna, ci și în formă de jurământ, că virtuțile lui vor fi și ale noastre și idealul lui va fi și idealul nostru. In aceasta din urmă zace cea mai mare importanță a zi­lelor de pomenire a lui Șaguna, în­vierea duhului său printre noi, a acelui duh, prin stăruințele căruia s’a săvârșit acea minune a redeștep­tării și întăririi noastre naționale. Pretutindeni în largul cuprins românesc, în care s’a sărbătorit a­­mintirea lui Șaguna, a răsunat această coardă, și ea e un semn că epigonii nu și-au uitat datoriile, nici față de cei ce ni-au lăsat moștenirea de azi, dar nici față de problemele vieții noastre naționale de mâne. Dar, că aceasta așa și e, iar nu numai că așa pare a fi, asta ar tre­bui să o dovedim, spre cinstea nu­melui lui Șaguna, pe care altcum l-am fi batjocorit numai,­­ și spre a noastră mai ales, nu numai prin vorbe și mărturisiri, ci prin fapte. Să dovedim, că ne știm înălța și prin fapte la acea treaptă a cultului lui Șaguna, la care ne-am avântat prin vorbe! Șaguna nu mai are nevoie de nimic, acolo unde e, nici chiar de pomenirea noastră. Deci ceea ce vom face în spiritul lui, vom face nu pen­tru el, ci pentru noi și pentru ur­mașii noștri, de­ cari suntem datori a îngriji cu acelaș devotament cu care au îngrijit înaintașii noștri de noi. Șaguna nu mai are nevoie de nimic, dar noi, noi mai avem multe și însemnate nevoi, pe cari trebue să le împlinim în conștiința, că prin acestea ne înălțăm noi pe noi în fața noastră și în fața viitorului. Din programul lui Șaguna, din acel pro­gram, despre care a zis Barițiu că Românii vor avea să lucreze o sută de ani pănă ce vor ajunge să-l poată traduce în realitate, mai sunt atâtea și atâtea puncte nerealizate pe de­plin, puncte a căror împlinire ni-a rămas nouă moștenire. Datoria noastră e să toarcem firul început mai departe, predân­­du-1 la rândul nostru, celor ce ne vor lua locul. Șaguna a înțeles, cu o agerime aproape de admirat pentru timpu­rile și împrejurările în care a lucrat, că problema religioasă e în acelaș timp și o problemă culturală per eminentiam, și potrivit acestei con­vingeri a lui a lucrat și pe terenul practic, înălțând și întărind așeză­minte bisericești-culturale, cari sa facă din biserică o fortăreață, nu numai supt raportul confesional, ci mai ales supt cel național. Intre cele mai mari lucruri pe cari le-a făcut Șaguna pentru noi e și semi­narul, care azi îi poartă numele lui și care e și azi aproape pe aceleași baze puse de Șaguna. Atâtea lu­cruri s’au schimbat în deceniile din urmă,­­ dar această școală a ră­mas aproape aceeași, și în unele pri­vințe n’a fost rău că a rămas astfel. Dar vremile de azi cer mai mult decât se cerea înainte cu atâtea decenii. E o convingere generală, căreia i s’a dat expresiune și în a­­dunările noastre bisericești, că cea mai înaltă școală a noastră din ar­­hidieceză nu mai corespunde tre­buințelor de azi, și că locul ei tre­bue să îl ia cât mai curând o școală nouă, care să îngăduie și un avânt nou. E știut lucru, că Sinodul arhi­­diecezan de la 1907 a hotărât chiar ridicarea unui nou seminar, și acea­sta e o hotărâre de o importanță în adevăr epocală, căci dacă vom ajunge în timpul cel mai scurt la o școală bună, supt toate raportu­rile, am câștigat mijlocul cel mai sigur de regenerare a întregei noa­stre vieți naționale, ai cărei factori de căpetenie nu numai au fost, ci sunt și vor fi în primul rând preoții și învățătorii. Dar vremea trece nemiloasă înainte, năcazurile cresc și se în­mulțesc, iar dorita mângâiere nu se mai ivește: despre Seminar nu s'a mai vorbit dela 1907 nimic. Știm cu toții de ce nu s’a mai vorbit ni­mic: nu sunt bani pentru un semi­nar nou! E adevărat, că nu sunt bani acolo unde ar trebui să fie, dar nu atât de bani e nevoie, cât mai alea de inimi. Sunt mii de foști e­­levi ai acestui seminar în serviciul bisericii și al școalei, și e cu nepu­tință, cu toate aceste mii de elevi, cari trăesc după învățătura câști­gată în această școală și după po­porul de a cărui soarte culturală sunt obligați a purta grijă, să fie lipsiți de putința de a face, ca prin obolul lor noul seminar să ia trup cât mai curând. Știm, că suntem un — Un apel. —

Next