Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)

1911-01-15 / nr. 5

Anul LIX. ABONAMENTUL: pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Sâmbătă 15/28 ianiarie 1911. Xr. 5. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și înserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhid«. Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. A­rticoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 rândul cu litere garmond. Catehizarea la colegiul ref. din Orăștie. Ne este încă în vie memorie faptul, că în adunarea generală din urmă a universității săsești, depu­tații români Dr. Livin, de Lemény și Dr. Aurel Jiad au făcut propunere, ca colegiului reformat din Orăștie să i se detragă subvenția însemnată pe care o primește dela universita­tea săsească, până atunci, până­ nu va înceta cu dorința și cu cererea, ca elevilor români dela acel institut sa li se propună religia în limba ungurească. Știm, că propunerea nu a fost ad­misă la vot, și astfel nu s’a primit, dar știm și aceea, că directorul co­legiului din Orăștie, domnul Simon Ferencz, deputat și el al universită­ții săsești, a declarat în adunarea generală, că s’au început anumite tratative de aplanare. Eram deci în drept a crede, că odioasa afacere a catehizării în limba maghiară va fi luată odată de la ordinea zilei, și că cei de la colegiul din Orăștie vor în­ceta a mai cere lucruri imposibile de la oamenii puși în serviciul bise­­ricei noastre. Dar iată, că „Liberta­tea“ din Orăștie ne surprinde cu o destăinuire foarte gravă. Ne spune, că părinților celor vre-o sută de elevi gr.-or. români, cari sunt în­scriși pe anul acesta la colegiul re­format din Orăștie, domnul director Simon Ferencz le-a adresat scrisoarea următoare : De la Direcțiunea Colegiului ev­­rei. din Orăștie. In înțelesul legilor noastre, în institutul nostru toate obiectele au să se învețe înlăuntru în institut nu­mai ungurește, — așadar și religi­­unea. Domnul catihet gr.­oriental la începutul anului a promis, ea va pro­pune religia cu ținerea în vedere a legilor colegiului. Așa­ s’au primit și elevi gr.-orientali. Nu de mult însă dl catihet a declarat, că din pricina opreliștei mai marilor săi bi­sericești nu poate da învățătura re­ligiei ungurește, — ba și protestează contra faptului, ca elevii gr.-orien­tali să umble la altcineva, care le propune ungurește! Așa amenință primejdia, că e­­levii gr.-or. la mijlocul anului să nu capete calcul din religie, și își vor per­de jumătatea de an! Despre asta înștiințăm pe pă­rinți, și îi rugăm, să stăruiască și ei într’acolo, ca catihetul gr.-or. să se potrivească legilor colegiului re­format, ca astfel să se poată da cal­­culi­. Orăștie, în 6 ianuarie 1911. (Sigil) Direcțiunea. Nu știm, ce răspuns vor fi dat bieții părinți domnului director de la colegiul reformat din Orăștie, la a­­ceastă foarte nesocotită scrisoare, prin care se caută a se submina au­toritatea superiorității noastre bise­ricești, — îndemnându-se părinții să exercieze drepturi pe cari nu le au­ dreptul de a determina ei limba catehizării, — și numai în scopul, pentru ca direcțiunea să se poată a­­propria de sufletele nevinovate ale elevilor de legea noastră, pe căi lă­turalnice și nepermise , dar știm, că prin dl advocat din Orăștie, Dr. Aurel de Muntean, au adresat o ru­­gare colectivă domnului ministru de culte, pentru sanarea acestui rău. In fața cazului atât de grav, credem că spre liniștirea opiniunei publice românești suntem datori să facem și noi comunicările pe cari avem autorizația a le face. Din partea superiorității noa­stre bisericești s’a înaintat, pe lângă altele de mai nainte, o nouă remon­­strațiune energică și bine motivată dlui ministru de culte și instrucți­une publică, rugat fiind acesta în ea, să pună odată capăt șicanărilor ce ni se fac din partea numitului co­legiu în chestia catehizării, pe care eleviii noștri nu o pot primi decât numai în limba bisericii noastre, care e cea românească. La remon­­strațiunea aceasta se așteaptă încă răspunsul, iar pănă atunci, catihe­tul nostru din Orăștie a fost îndru­mat, să nu se plece în fața dorinței direcțiunei colegiului reformat de acolo, și astfel să nu cedeze nimica din dreptul pe care-l are biserica noastră, de a-și catehiza tinerimea în limba românească. Superioritatea noastră biseri­cească e deci ferm hotărâtă, de a se opune cu toată energia, pănă la sfârșit, tuturor intențiunilor de a se viola dreptul bisericii noastre, cu privire la catehizarea elevilor de le­gea noastră, aflători la școli străine, — urmeze ce va urma. Suntem înțeleși. 9­9 In nr. 141 din anul trecut al „ Telegrafului Român ” mi-am­ luat voie să adresez dlui Rudolf Brandsch, profesor și deputat dietal, o scrisoare deschisă, pentru că voiam să clarific o situație de sinamăgire insuporta­bilă, a raporturilor dintre noi și compatrioții noștri sași. Cum nici că se putea altcum, la epistola mea deschisă — a urmat în „Bürger­ Zeitung“ un răspuns des­chis — răspuns clar, limpede și de o neobicinuită sinceritate, — și si­tuația, care de mult trebuia clari­ficată, s’a limpezit peste așteptare. Acum știm de ce avem să ne ți­nem, cunoaștem credeul politic și economic al fraților sași din cel mai autorisat loc — și n’avem decât să-i fim mulțumitori dlui Brandsch pentru spusele dsale, cari în esență sunt de următorul cuprins: 1. „Sibiiul și părțile cele mai multe ale comitatului Sibiiu sunt pro­prietate săsească, — și e datorința noa­stră națională să nu lăsăm nici un mij­loc ne­folosit — și cu toată încordarea puterilor noastre — să stăruim, ca să ținem această stăpânire pe seama noa­­străil. 2. „In lupta economică ce o pur­tăm cu românii, dornici și năvălitori de a ne scoate din stăpânire, este­ glo­toria noastră sfântă și națională să ne organizăm, căci învingerea va fi pe partea celui ce își organisează trupele mai bine, și de aceea nu vă dăm drep­tul să ne faceți imputări, când stăruim să menținem stăpânirea avută“. Celelalte fraze din răspuns sunt floricele de stil, fără valoare prac­tică în chestia de controversă, închipuiți-vă, dacă un bărbat luminat ca profesorul Brandsch vor­bește și așterne la tipar astfel de vederi în secolul al XX-lea, ce ve­deri vor fi având alți compatrioți de ai Dșale mai înscriți față de noi și mai înapoiați în cultură? Așa­dar privilegii și prerogative vechi, Sächsischer Bezitzstandintact —­­ocrotirea stăpânirilor, acestea le ce­reți D voastră, iar legile eterne, în numele cărora cerem noi dreptate pentru toți, egalitate și frățietate, cultură și libertate, pentru Dvoastră, altcum creștini buni — sunt lucus a non lucendo. Frumos, foarte frumos! Și pănă la un loc toată dreptat ne tractați așa. Am fost „in plebs contribuens“, popor slab, neo­ganizat, fără pic de demnitate na­țională, am îngrășat pe toți dușma­nii cu munca și cu sudoarea noa­stră, v’am făcut orașe înfloritoare și v’am ridicat industria și comerciul unde îl aveți azi — cu banii noștr­­i pănă ce vom fi turmă­diți de muls și de tuns, stăruiți m departe în direcția apucată, con­derați-ne de slugi și pe Dvoastră , cotiți-vă de stăpâni — și stăruiți , lângă privilegiile vechi, pe lân „ Sächsischer Bestzstand intact“ și a favoruri, de cari vi s’a făcut pa din belșug în contul nostru. Și așa tot ne veți putea trezi din targia în care am căzut, în raf­turile noastre față de D voastră, stă­pânii și jupânii noștri, și ne veți face să cunoaștem și pe unul dintre ai noștri, cari umblă eu C FOIȘOARĂ. Suflet amărât. De El. Mugean Sărmana lelea Floarea! De trei zile și trei nopți n’a mai închis ochii. De când i s’a îmbolnăvit fata, nu mai știe ca ce lume este, așa e de mâhnită. Singura ei mângăere, lumina ochilor ei, îi era fata aceasta, și acum de o săptămână zace la pat sfârșită și istovită de boală. Doamne, cum s’a schimbat. N’a mai rămas decât umbra din Stănuță de altădată. Și aple­­cându-se spre patul bolnavei îi dete puțin șuvițele de păr la o parte de pe frunte. Bolnava se întoarse gemând spre par­tea ceealaltă. Sânul ei se ridică în câte un oftat lung, iar amarnica de tușă, care îi sdrențuise plămânii și-i stinsese vocea drăgălașe și blândă, îi sfredelea acum pep­­tul plăpând. Din când în cânt­au glasul stins, mai cerea câte un pic de apă. Cum sta așa, ca privirea perdută în gol, cu ochii mari și negri deschiși și cu un su­râs trist pe buze, părea că e o arătare de pe altă lume. Biata lelea Floarea nu-și mai lua ochii dela ea. Sta lângă patul bolnavei, cu capul între mâni și cu ochii umezi de plâns și se gândea la amarnica asta de viață, cât a fost de vitregă ea ea. Nici o bucurie, nici o teză de fericire nu i-a lu­minat fața ei bătută de griji și de năca­zuri. Rămase de mică fără părinți, cres­cută de străini, fără să audă vre-o vorbă bună și fără să o mângăe dulcele gras de mamă, așa a crescut ca o floare între spini, iar când a fost mare, rudele au măritat-o după un om bolnăvicios și ursuz, care după doi ani de suferințe a trecut din valea asta a plângerilor, lăsându-i fetiți asta și un băiat. Băiatul, după o aprindere de plă­mâni, a murit când era de cinci ani, ră­­mânându-i singura nădejde fetița, la care se uita ca la o sfântă, iar acum îi ve­­ghiază și ei la căpătâiu. Pe vatră mai erau vreo câțiva tăciuni aprinși, pe cari din când în când îi mai roscolea vântul șuerând prin horn. Deasupra bolnavei, Maica Domnului din icoană o privește blând și iertător, iar candela își pâlpăe flacăra argintie pe o policioară, de sub care busuiocul uscat împrăștie o mireasmă sfântă în tot cuprin­­sul odăii. Bolnava închise puțin ochii, iar lelea Floarea se gândi să ia puțin ciaslovul să-i mai cetească ceva, doar s’o îndura bunul Dumnezeu să-i mai aline durerile. Când deschise cartea, iată că vine mama Dumi­tra. Lelea Floarea îi făcu semn să pă­șească binișor, că de abia a închis ochii p­leacă biata fată. Mama Dumitra se apro­pie binișor, de patul bolnavei, iar când a văzut-o, și-a făcut cruce de mirare, așa era de schimbată. — Și tot rău Stănuții, lele Floarea? — Tot maică, tot. . . Ce-o vrea bu­nul Dumnezeu, că eu nu mai am nici o putere. — Și din ce i-o fi venit — întrebă mama Dumitra — că iată ca ea sănătoasă și rumenă nu era în tot satul? — Apoi de ... Eu țin, că i se trage numai de când a fost la al Rădeaii la nuntă, că era tot apă de asudată, beși ju­­case de tare și ea nepricepută a eșit afară că era cu Dinu Dobrii, fără să spue cuiva ceva așa asudată cum era, și cum sufla vântul rece a pătruns-o pănă la oase și a doua zi a și trântit-o boala la pat. — Nu știu, lele Floarea, o fi drept ce zice lumea? Oi că Dinu Dobrii ar fi vrut sa-ți ceară pe Stanuța și cta i-ar fi spus că-i prea tinără de măritat și că nu o dai în anul ăsta. — Apoi cam așa e — zise lelea Floarea. Mă gândeam și eu, că e prea ti­nără de măritat, cu toate că Dinu ținea la ea mai tare ca la ochii din cap și Du­mineca la horă tot pe Stănuța o juca. Dar și fata îl avea drag. Ii cususe o că­­mașe numai cu fluturi, iar când erau amân­doi la horă, toți se uitau numfai la ei. El chipeș și voinic, ca drăgălașe și fum ca un bujor. Lelea Floarea tuși și se opri puți uitându-se la fața bolnavei. — Odorul meu, ce ai ajunși lângă area bătrânețelor mele ! Mai trase apo puțin straiul peste corpul slăbănogii bolnavei și urmă: — Și așa, cum îți spusei, Dumineca trecută am fost la al Rădeaii la nuntă. Dinu venise pe la noi și luă pe Stănuța de se duse la biserică să vadă cununia, iar eu m’am dus să mai dau mână de a­­jutor nuntașilor. Zice că în biserică, Dinu nu-și mai lua ochii dela Stănuța, și că i-ar fi zis: , Da ce nu suntem noi în locul’ lor ?* Din biserică au plecat cu nuntașii p­leacă, și pe urmă au venit cu toții acasă la mire. După masă, începură țiganii să *i de joc, iar ei pare că nu mai aveau astâm păr. A jucat toată noptierea. Dinu se credea în al nouălea cer, așa era de feri­­cit. Se îmbujorase la față și era vese­la niciodată. Nu o mai slăbea pe Stă­nuța de lângă el. Numai amândoi au ju­cat toată noaptea. După ce au tăcut ți­ganii, amândoi erau numai apă. Stănuța, fără să o vadă cineva, a eșit afară așa în­fierbântată, să se mai răcorească. Afară sufla vântul rece, de ai îngheța oasele. Când a venit înlăuntru, era albă ca varul. Dinu­oum a văzut-o, a început

Next