Telegraful Roman, 1913 (Anul 61, nr. 1-135)

1913-01-24 / nr. 9

Anul LAI. Sib­ii­u, Joi 24 Ianuarie (6 Februarie) 1913. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhid.­ Sibiiu, str. Măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. Măcelarilor Nr. 45. Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii rândul cu litere garmond. Sașii și legea electorală. Sibiiu. 5 Februarie n. Nu sunt mulțămiți cu proiectul de lege al guvernului despre ale­gerea de deputați la dietă, cum spu­sesem și cu altă ocasiune, nici com­patrioții noștri sași. Nu cumva pen­­tru că ar ținea și ei, că e puțin, prea puțin aceea ce se cuprinde în el, spre a putea deveni parlamentul ță­rii noastre a ceea ce ar trebui se fie : adevărata representanță și voință a poporului, ci pentrucă ei găsesc, că dreptul de alegere prea să lărgește, în favorul Românilor, cari în Ardeal pot se pericliteze multe din man­datele săsești și ungurești de astăzi. Și fiindcă Sașii, cari cu 200 000 de suflete trimit acum la dietă 13 de­putați, pe când cercul românesc al Caransebeșului cu peste 100 000 su­flete trimite numai un deputat, iar al Bisericei­ albe, cerc naționalist o­­dinioară, trimite asemenea numai un deputat; se tem că numărul de­putaților lor va fi redus cel puțin la jumătate pentru viitor; au și ei dorințe și cereri cu privire la noul proiect de lege despre reforma e­­lectorală, anume, ca pentru Ardeal să se stabilească și de astădată, ca în trecut, alt cens, mai urcat, pen­­tru ca cât de puțini Români se poată fi alegători, ori apoi, ceea ce ar fi și mai bine pentru ei, că analfabeții peste tot să nu primească drept de vot, căci atunci, fiind Românii în mare parte analfabeți, cercurile e­­lectorale acuma săsești, pot să ră­mână și pentru viitor tot săsești. Adecă iarăși favoruri, iarăși pri­vilegii, iarăși drepturi separate ar dori să aibă Sașii, acești „aderenți ai tuturor guvernelor, foarte credin­cioși, dar foarte egoiști, și cu pro­misiuni de natură materială ușor de cumpărat“, după cum îi numea un fruntaș maghiar din Cluj in ziarul „Újság“. Ceară-le, și guvernul și ma­joritatea sa parlamentară, dacă așa e cu dreptate, de e­­le, pe noi nu are să ne supere. Existența și viitoriul popo­rului român nu depinde doară de la numărul mic ori mare al deputa­ților, pe cari îi va putea trimite în viitor la dieta țării, ca acolo să-l represinte cu pricepere și cu demnitate. Nu perdem nimica, dacă încă vreo 50 de ani vor remânea închise porțile parlamentului pen­tru noi, și în urma favorurilor și privilegiilor ce s’ar acorda Sași­lor din Ardeal am fi necesitați a ne desvolta întreaga activitate tot numai pe terenul economic și cul­tural. Ce vor câștiga însă Sașii prin aceea, că le-ar succede să-și sal­veze pe calea stoarcerei de drep­turi separate toate mandatele de deputați pe cari le au astăzi ? Ni­mica, absolut nimica. Cum n’a câș­tigat nimica nici maghiarimea din Ardeal pe urma faptului, că la ale­gerile trecute nu au fost aleși cei doi trei candidați naționaliști români „cu inteligență europeană“, cum îi numește tot ziarul „Újság“ din Cluj, ci au fost aleși oameni de mai pu­țină valoare, fii de fișpani, ori nea­muri de ale acestora, numai pen­­tru ca să facă carieră și să se poată căsători bine. Prin faptul, că tot trei­sprezece va rămânea numărul de­putaților sași trimiși la dietă, noi nu vom fi împedecați în înaintarea noastră economică, și nici în pro­gresul nostru cultural, pentru că ță­ranul român tot așa va căuta să pună mâna pe câte o palmă de pă­mânt, luată dela Sas, capănă acuma, și apostolatul, pentru a se umplea atelierele industriașilor sași cu uce­nici români, va fi continuat cu a­­ceeași lăudabilă râvnă din partea dlui Tordășianu și a celoralalți oa­meni de inimă ai noștri, ca pănă a­­cuma, iar pe terenul cultural ase­menea numai înainte putem se mer­gem, nu îndărăt. Nu noi doară, cari n’avem în dietă decât 5 deputați naționaliști, scoși din urnă ca prin urechile acului, ne plângem la fie­care ocasiune că ne cotropesc Sașii ori Săcuii, ci Sașii, cu 13 deputați în dietă după 200000 de suflete și cu administrație proprie națională în vre o patru comitate sunt aceia, cari nu pot dormi de grije și de frică, că i cotropește elementul românesc. Noi nu ne temem de perire , din contră, cu siguranță matematică aș­teptăm viitorul, ce are să ne vină. Ne place a crede însă, că de astă­­dată compatrioții noștri sași, cari s’au îngrijit, ca în comisiunea spe­cială de patruzeci a dietei să fie representați prin doi deputați, Dr. Melzer și Dr. Schuller, vor rămânea cu dorința neîmplinită. Nu ne putem adecă închipui, ca de dragul Sașilor, dela cari, în vreme de primejdie Ma­ghiarii nu au primit și nu vor primi, pentru că nu pot să primească nici un ajutor, guvernul să cadă în greșala în care a căzut și guvernul dela 1874, și să facă, ca cel de atunci, două legi electorale, una pentru Un­garia, alta pentru Ardeal, dând prin aceasta cel mai puternic argument în mâna celor ce reclamă auto­nomia Ardealului, pentru că dacă se fac legi separate pentru Ardeal, prin aceasta se recunoaște numai, că uniunea Ardealului cu Ungaria încă­ tot nu ar fi de tot perfectă. Căci dacă ar fi o singură țară, ar fi o singură lege, iar unde sunt două feluri de legi, trebue că sunt două țări deosebite! Așa va judeca străi­­nătatea, care și până acuma a cri­ticat mult conducerea de stat de la noi, tocmai pe tema aceasta, a gu­vernări statului cu câte două feluri de legi, una pentru Maghiari, alta pentru Români; și credem, că am ajuns deja acolo, ca motivele pentru astfel de critici, mai mult ori mai puțin îndreptățite, să fie împuținate, ori delăturate de tot, iar nu înmul­țite, în patria aceasta, care, oricât de rău să le pară compatrioților noștri sași, e totuși și a noastră, a Românilor, cari țin cu aceeași sfin­țenie la ea, ca Sașii și Maghiarii. Și dacă ne împlinim toate da­­torințele față de patrie, contribuind cu jertfe materiale la susținerea ei, și cu jertfe de sânge la apărarea ei, poate mai mult ca alții, pentru că despre noi încă nu s’a spus aceea ce spunea fericitul Orbán Balázs de­spre Sași în dieta țării, la 27 ianu­arie 1882, anume, că „este inarti­­culat în lege, că în contingent să nu între recruți luați dintre Sași, pentru că mai nainte luptele au fost perdute numai fiindcă Sașii încă înainte de a vedea inimicul au tulut’o la fugă și au spart ordinea de răsboiu “, ci toți au vorbit și vorbesc cu laudă și admirație despre soldatul român; așteptăm, ca și de drepturi în patria comună să fim împărtășiți în măsură egală cu ceialalți, fără a mai fi fa­­vorisați unii ori alții, ca în trecut, în contul și în detrimentul nostru. Căsătoria tinerilor nea­tentați. Atragem de nou atențiunea preoților noștri asupra ordinațiunei mi­nistrului nostru de honvezi, despre care am făcut amintire în numărul penultim, și în înțelesul căreia, cu începere dela 1 Februarie n. c. se pot căsători toți tinerii, cari nu au fost supuși asentării, fără a mai cere obicinuita permisiune de a se căsători. Credem de altcum, că cuprinsul ordinațiunii li s’a comunicat și din partea organelor administrative, pentru că domnul ministru a luat dis­­­­posițiuni, ca ordinațiunea sa să fie a­­dusă cu grăbire la cunoștința tuturor celor interesați. Pentru a se putea că­sători, tinerii trebue se aibă, în înțe­lesul legii despre căsătoria civilă, 18 ani împliniți, iar fetele eratea de 16 ani. In cozuri excepționale se permite și că­sătoria celor mai tineri, însă cu dispen­­sație cerută de la ministrul de justiție. Ordinațiunea dlui ministru de honvezi e dată pe timp nedeterminat, remâm deci în vigoare pănă la luarea altor disposițiuni din partea sa. FOIȘOARĂ. Un episod istoric. De Constantin de Dunca-Schiau. Cam de pe la trei patru ani știam deja vedea și auzi. Vedea, auzi conștient, cu sufletul. E un dar înăscut acesta, dar ceresc, căci cele ce-și asimilează sufletul, vecini e un suflet român. Pe dinaintea mea puține fapte au tre­cut, ca vântul, fără urme. Și multe și mari evenimente s’au petrecut in jurul meu, sunt contimporana rernvierei române. Din acele evenimente parte mare sunt obștește cunoscute, iar unele remase mis­tere, sau enigme istorice. A unui număr din acele enigme și mistere politice țin cheia în mâni. Acele chei mi-au fost, la timp, date de împreju­rările neobicinuite în care m’am născut, am crescut și trăit. Ca hieroglife adânc se­­pare în creerii mei, acele fapte istorice, sau secrete, sau enigmatice, stau de decenii ascunse în memoria mea și — se poate — că acolo vor și remânea, ca un mormânt vecinic închis. De le-aș da pe fată, la multe și la mulți ar da desmințiri, sau umilitoare, sau periculoase. Câte pagini din istoria timpu­lui, pagini scrise, pagini tipărite ar avea a­tunci să fie rupte! Rupte și înlocuite, în­locuite cu adevăruri. Nu multe căutături au străbătut pe unde au sjuns privirile mele. Multor auzuri n’a fost dat să asculte cele auzite de mine. Dar nici numeroși nu sunt aceia, cari păs­trează atât de atunci și tainic încuiat in minte, precum eu,,toate cele aflate de la înșiși ură­torii sau îndeplinitorii evenimen­telor, A evenimentelor tr­ecute, sau ale ce­lor ce se pregătesc pentru viitor. De un copil, de o fetișcană, chiar de o fată mare, sau femeiă matură, oamenii rar se feresc. Rar. Cu mult prea rar. Cei mai socotiți bărbați, cei mai neîncrezători, pierd prudența în asemenea cazuri și po­vestesc sau faptuesc ca înaintea păreților: orbi, surdo­muți. Dacă voiți să aveți o istorie­ universală în toate adevăratele sale amănunte, scrieți-o dictată de femei. Faptele mici, acești eterni embrioni ai marilor evenimente, vor fi a­­tunci onorate cu o exactitudine, cu o a­­mănunțime a împrejurărilor, ce vor explica multe nepricepute altfel, împrejurări ce lip­sesc în infolturile erudiților, unde golurile spre a fi mascate sunt umplute cu fabule, cu scornituri. Bărbatul care muncește, muncește prea mult. Se ocupă cu prea multe. El nu are timp de a-și da seamă lămurită despre toate ce stau împrăștiate în fundul tablourilor ce are sub ochi. Escesul de activitate esclude lungi observațiuni, esclude chiar speculați­unile mintale, cumpănirile adânci, împie­decă studiul psihologiei întâmplărilor, ceea ce face îndoelnică filosofia lor. Este greu, greu până la neputință a fi totdeodată și actor și spectator. Spectator deplin atent, observator minuțios. Spectatorului atent nimic nu are a-i scăpa din vedere. Din atome e făcut uni­versul. Din bagajele se nasc evenimente ce schimbă soartea omenirei, prefac fața mondială. Mărunte sunt drojdiile de corup­­țiune ce distrug, înveninându-le, întregi popoare. Aproape inperceptibile semințele de idei și simțiri ce pot duce la perfecțiune, la fericire, națiuni, umanitatea. Ce de scrise, ce de­­ lacrimi, ce de vane pofte și capricii, ce de vorbe ușoare, galante au avut și vor avea „de grandes portées politiques“. Au avut și vor avea înrâuriri necrezute asupra viitorului terți! Ce învățătoare ar fi istoria, de ar arăta cum din ou se naște vulturul, din ou șar­pele veninos! Dar bărbatul, în genere, se crede prea mare întru a privi ce-i pare mic. Femeii, ea, lucră puțin, dar privește mult. Privește, observă, deci vede multe, și le vede mai bine ca bărbatul. Vede, analisează, com­pară, trage deducțiuni. Cine sondează mai afunci și nimerit inima omenească, decât femeia. Femeia culcă de toate rasele. Eu încă multe am văzut, multe am privit în țara mea, în jurul ei și în deose­bite alte țări. Multe am văzut, multe am priceput, multe am reținut. Tot ce’mi părea interesant, pas de pas, am urmărit. Știu de unde vin multe, în­cotro merg, ce tind s’a­­jungă. Soțul meu, acest bărbat de rară va­loare morală, prea timpuriu trecut in altă lume, soțul meu cu vorba lui socotită, po­­­­tolită, aproape rece, dar cu sufletul arză­tor de iubire de neam, când îi povesteam câte unele din cele politice, istorice, încă neștiute, generalmente, numai cuvintele următoare avea drept răspuns: încuia: „De nu ți-ași fi soț, ci stăpân, te-ași pentru trei ani,, într’o casă, din care să nu poți eși. Acolo tot ce ai dori, cu prisos ți-ași da. Insă ți-ași impune de datorie de a-ți scrie memoriile. Cele adunate în mintea ta, sunt o comoară pentru, nați­une, comoară ce ar fi păcat mare, să re­­mâie îngropată“. Da, este adevărat, dus și astăzi cu mine întregul trecut ce am avut sub ochi. Oameni și evenimente. Aproape toți ba­bații mari din toate țările românești. Rit­­u­rile mi sunt toate vii, vorbitoare... cum erau, le văd, le aud și acum; unile însă, ceea ce numim „ Memorii" ușor pot fi scrise. Reproducerea fapt petrecute are în memorii a fi in deplin cu același adevăr, cu care fața apei In­­pede redă întregul cer ce oglindește. Poate-se aceasta face? In principiile mele nu întră teoria machiavelică a celor numeroși cari zic

Next