Telegraful Român, 1928 (Anul 76, nr. 1-90)
1928-01-01 / nr. 1-2
BIGUETECA CENTRALA 1 Anul LXXVII Int. Sibiu, 1 Ianuar 1928 Nr. 1—2 Telegraful„ Organ naţional bisericesc Abonamentul: Un an 500 Lei. — Şase luni 250 Lei. — Trei luni 130 Lei. — Pentru strâdare un an 900 Lei. — Pentru America 4 Dolari. Ziarul apare Marfia şi Vinerea Corespondenţele să se adreseze Redacţiei Telegraful Român strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză Articole nepublicate nu se InapolazA Preţul Inserţiunilor: un şir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit şi insertiunile să se adroi^t^...Vd.inistraţiei ziarului Telegraful Român, Sibiu, str. Mitropoliei 45 AN NOU II întâmpinăm, ca şi pe cel care s’a dus, cu lumina nădejdei în suflete. Tot mai înainte. Tot spre mai bine. Şi vremea trece peste noi, după legile, ce i-au fost orânduite dintru început. La «mai binele» nu mai vine. Căci nu poate veni din lumea din afară de noi, în care îl căutăm. Cu concepţia unei vieţi, în care totul vine de a gata, de care lipseşte bucuria înfăptuirei şi a înfrângerei greutăţilor, ne depărtăm mereu de acel «mai bine» pe care ni-1 dorim. Intru sudoarea feţei tale vei mânca pânea ta. Este norma dată de Urzorul vieţei noastre pământene. Dar în vremile ce s’au scurs, tocmai îndeplinirea acestei dumnezeeşti dispoziţii i s’a părut omului cea mai grea povară. Şi’n loc de a vedea în muncă izvorul fericirei, în Ioc de a cinsti sfnţenia muncei, ticăloşia omenească a îngenunchat-o în faţa forţei brutale, considerându-o drept osândă a celor învinşi. A fost şi este considerată drept nenorocire munca, singura care apropie pe om de divinitatea creatoare. Alături de dumnezeire, ea singură creiază. Odată cu disconsiderarea ei, şi mulţumirea şi-a întors privirile de la neamul omenesc. Căci a dispreţuit pe cea mai nobilă dintre virtuţi, lăsând practicarea ei pe seama robilor şi a froţilor. Şi ruşinea frânilor albe, transparente de nelucrare, ruşinea mânilor veştejite de trândăvie o mai îndurăm şi o vom mai îndura, câtă vreme rătăcirea omenească va stărui în păcatul de a considera munca drept înjosire. Tindem spre «mai bine», dar nu vrem să înţelegem că ne am abătut din calea, pe care Creatorul nostru ne a arătat o spre dânsul. Câtă vreme se va mânca pâne nemuncită, împăcarea nu se poate să ăşlui în suflete. Iar «mai binele» este vestitorul acestei împăcări. Zilele se duc şi vin, fiecare punând la încercare virtutea noastră. Sufletul împăcat cu sine şi antrenat pe dumnezeescul drum al muncii, se va simţi înălţat în faţa fieărei greutăţi doveditoare a voiniciei lui. Suflet voinic dorim celor de un sânge şi de-o lege cu noi. Suflet, care să nu se întunece în faţa trecătoarelor prirmjdii, nici să se cutremure în faţa greutăţilor, cari, odată biruite, dau armecul vieţii omeneşti. Dumnezeu şi-a creat lumea aceasta podoabă a mărirei Lui. Frumoase sunt toate câte fiinţează în natură, urmând legile Lui. Singur omul şi-a uitat că trebue să fie frumos prin gândurile şi prin realizările lui, urmând aceleaşi legi. Creat după chipul şi asemănarea Ziditorului, el s’a înjosit prin răutate şi lene. Şi cât de frumos îi tălmăcise psalmistul rostul lui în viaţă: «Ferice bărbatul ce nu merge la sfatul necuraţilor şi pe calea păcătoşilor cu stă şi la şederile pierzătorilor nu şede»... Aprindeţi din nou în sufletele fiilor neamului nostru flacăra credinţei în cuvântul Adevărului, şi atunci vom străluci între popoare. Tălmăciţi-i învăţătura Domnului în lumina dragostei de oameni, în lumina dragostei de muncă, şi a respectului dreptăţei. Astfel armat, poporul nostru va putea privi cu încredere în viitor. Va putea aştepta cu bucuria sufletului voinic încercările, pe cari vremea le va abate spre dânsul. Şi atunci urarea «An nou fericit», nu va mai fi o banală frază convenţională, ci convingerea realităţei, ce se va înfăptui. An nou. Prilej de nouă încercare a virtuţei. An nou. Perspectiva unui nou şir de sforţări în munca sfântă, ce înalţă şi purifică. An nou. Culme pe care vom simţi suprema bucurie, privind înapoi la prăpăstiile, peste cari am trecut. Şi vom simţi supremul farmec, privind înainte piscurile, ce sprijinesc cerul cu frunţile lor, spre care ne vom avânta. Neam nou prin mila ce Domnul a revărsat-o spre dânsul, ridicându 1 din întunerec la lumina libertăţei. Neam nou să devie prin primenirea lui cu Cuvântul. Şi veac nou să şi croiască prin munca şi prin credinţa lui. Fie ca anul ce vine să fie urzitorul sufletului nou, prin care ne vom înălţa. Prin care ne vom arăta vrednici de minunea, pe care a făcut-o cu noi cerul. Vrednici de jertfa, pe care o me de ani au adus o înaintaşii noştri, ca să ajungem unde suntem astăzi. I. V. Soricu. La început de an (…) Când vechiul an este pe sfârşite, dar cel nou îşi vesteşte zorile, să ne oprim pe o clipă şi, — deşi trăim în înfrigurări grăbite ale vremilor telegrafiei fără fir, — să ne luăm răgazul, în mijlocul creştineştilor sărbători ale iernii, să reprivim asupra evenimentelor anului mot şi a efectelor produse, de cele mai însemnate dintre ele, în raport cu biserica noastră şi credincioşii săi.* Neamul românesc a trecut, în 1927, prin grele încercări. Moartea marelui şi iubului Suveran Ferdinand, unul din factorii principali ai înfăptuirii unităţii noastre politice, a pătruns dureros toată suflarea românească şi a prilejuit îngrijorări în sufletele patriotice ale ţării întregite, cu jertfe uriaşe, între hotare ce pe dreptate ni se cuvin. Treptele tronului le urcă Mihai I, înconjurat de neţărmurită dragoste şi încredere a ţării. Până în anul când Regele Mihai I, astăzi minor, va putea să şi exercite prerogativele prevăzute de legile statului, înalta Regenţă, — A. S. R Principele Nicolae, I. P. S. S. Patriarhul Miron, şi dl Gheorghe Buzdugan, — va veghea la aplicarea conştiincioasă a constituţiei şi a legilor. * Ordinea constituţională de succesiune la tron, pusă pe un moment în discuţie nouă, a amuţit având fără a da naştere la sbuciumări de prisos în vremea, când ne trebue în deosebi pace şi liniştită muncă în consolidarea neîntreruptă a statului şi a bisericii sale dominante. Dispariţia ilustrului bărbat de stat Ion I. C. Brătianu în ceasul când mai vârtos erau de trebuinţă luminile şi energia sa, în greutăţile mari prin care trece ţara, a sguduit sufletele atât ale prietenilor, cât şi ale adversarilor săi politici. Biserica ridiată, pe timpul guvernării sale, la rangul de patriarhie, păstrează cu scumpătate amintireanecrednciosului său fiu, şi nu uită nici faptul că lui i se datoreşte salvarea monumentului istoric bisericesc din Albacul munţilor noştri. A * Iniţiativa refacerii sfintei Mănăstiri Brâncoveanu de la Sâmbăta de sus, în judeţul Făgăraşului, este întâmpinată cu profundă cucernicie jertfelnică şi încununată, până acum, din partea corporaţiunilor şi particularilor, din toate colţurile patriei, cu ofrande ce trec cifra de trei milioane de lei. Contribuirile de bună voie se urmează şi în anul în care intrăm, în scopul de a ridica din ruină cât mai neîntârziat unul din vechile altare ardeleneşti, adăugându-i podoabe nouă. * Am prăznuit după cuviinţă semicentenarul răsboiului pentru independenţă, care a înrâurit în mod binefăcător şi asupra românilor trăiţi sub alte juguri străine, ceva mai apăsătoare şi mai rafinate decât era al osmanlcilor. Sărbarea a scos la iveală şi răsunetul acelui răsboi în sufletele ardelenilor prigoniţi, cari au răspuns cu obolul lor oferit din frăţească iubire pentru ostaşii români răniţi şi pentru alinarea suferinţelor familiilor acelor viteji ai răsboiului de neatârnare.