Telegraful Român, 1930 (Anul 78, nr. 1-91)

1930-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1-2 Maria, a arătat calea care duce la în­făptuirea menirii noastre, la adevărata fericire. El, Mântuitorul Iisus Hristos nu a luminat mintea ca să cunoaştem, să iubim şi să preamăr­m pe Dumnezeu şi astfel să ne Îndeplinim menirea noastră atât aici pe pământ cât şi, în urmarea acesteia, în viaţa viitoare şi dobândim drept răsplată fericirea cerească. Cunoscând şi iubind pe Dum­nezeu, e cu neputinţă ca să nu prea­­mirească pe Dumnezeu în tot locul şi ceasul, aducându-l laudă şi mul­­ţămită. Acesta e omul cu adevărat fe­­ricit pe pământ. Are un Dumnezeu şi stăpân pe care II cunoaşte, iubeşte şi preamăreşte. Se mulţumeşte cu ce i-a dat Dumnezeu, mult­ puţin bune sau rele; conştiinţa li este liniştită lă­săndu se în voia lui Dumnezeu şi vieţuind a măsurat acesteia, din care cauză şi trecerea din viaţă Ii este uşoară. (Din pastorala P. S. Sale episcopului Iosif al eparhiei Caransebeşului.) II ...E noapte ca şi atunci: o noapte rece de iarnă. Solia păcii şi bunăvoirii Intre oameni vine şi azi In casele creştinilor. O adie copiii colindători. Uşile caselor se deschid şi intră voioase cete de colindători. Din zâmbetul şi de pe feţele lor îm­bujorate de frig şi de veselie lucesc razele luminei aceleia, ce a luminat odinioară peştera din Vifletm, din cântarea lor: «O ce viste m nunată In V f ee m ni s’arată»... se desprinde răsunetul vechi, de aproape două mii de ani, al cântării îngereşti: «Mă­rire Intru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, intre oameni bunăvoire». Razele din zâmbetul vesel al copiilor se furişează pe faţa blăndă a bătrânilor, frunţile bărbaţilor încreţite de griji se înseninează şi pentru o clipă amuţeşte suspinul mamei ce-şi plânge o nemângăiatâ durere. Crăciunul e praznicul copiilor. Ei li dau farmecul, ei picură din ve­selia şi nevinovăţia lor bucurie şi ne­vinovăţie in sufletele noastre. In seara de Crăcun toţi ne retrăim pentru câteva clipe copilăria, căci ca să ne putem bucura de praznic trebue să ne simţim şi noi nevinovaţi ca şi copiii, şi ca şi a lor, curată să fie bu­curia noastră. Cuvine se deci, ca gândul nostru să se îndrepte azi mai mult ca oricând spre copii. Temelia familiei a pus-o Dum­nezeu. Familia e chezăşia înmulţirii şi dăinuirii oamenilor pe pământ. Lipsa de copii e o pedeapsă a Cerului, o ocară. Prorocul Ezechil aseamănă femeea fără copii cu o «vie smulsă cu mânie şi aruncată la pă­mânt, a căr­ei roadă a uscat-o vântul de răsărit, mlădiţele ei cele puternice au fost rupte, s’au uscat şi ie-a mâncat focul.» Nimic nu leagă mai trainic Inimile soţilor: nici tinereţea, nici frumuseţea, nici averea, nici traiul îmbuibat, ca legătura dragostei, care este copilul. In căsnicii pot să fie uneori neînţelegeri şi ră­ceală intre soţi, casne şi supărări, mânii şi chiar uri care despart pe soţi. Copilul Îmblânzeşte mânia, to­peşte ura, spulberă neînţelegerile, nu­călzeşte inimile răcite. Câte căsnicii se destramă şi se desfac, pentrucă lipseşte legătura: copilul, şi iar câte desfaceri nu se fac, pentrucă e acolo copilul. Copilul în casă e ca şi focul în vatră, încălzeşte pururea căminul familiar şi nu lasă să se răcească. Copilul e pentru tată îndemn la muncă, copilul hărniceşte pe mamă. Pentru copii munceşte tatăl din zori şi până ’n noapte, pentru ei se săr­­gueşte şi se sileşte mama în casă. Poporul român e binecuvântat de Dumnezeu cu rodnicie. Se nasc copii mulţi , dar şi mor mulţi. In faţa mortalităţii Înspăimântă­toare a copiilor fragi şi noi trebue să ne întrebăm, de ce mor atâţia copii­? Răspunsul ce ni se îmbie este: Mulţi copii se nasc piperniciţi, bolnavi, pen­tru că părinţii sunt bolnavi. Mulţi copii mor înainte de vreme, pentru că pă­rinţii nu-i îngrijesc. Bolile molipsi­toare ţi seceră mai cu seamă pe ei. Sunt atâtea case, în care a răsunat odată râtul vesel al copiilor, dar azi sunt pustii: toţi au pierit înainte de vreme. Copilul e plăpând, e gingaş ca o floare, un vânt rece, o brumâ de dimineaţă II ofileşte. Băgaţi de seamă voi, cari aveţi prunci mici, ca nu cumva negrija voastră să se adaoge la bolile, ce seceră vieţile copiilor. Părinţii cari nu-şi îngrijesc copiii, păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, căci nesocotesc chipul lui Dumnezeu, care e copilul; păcătuiesc împotriva lor Inşile, pentru că se lipsesc pe e­­tnşişi de razimul bătrâneţelor, păcăt­­uiesc împotriva neamului, căci nea­mul trăieşte şi dăinueşte înmulţindu-se. Am întâlnit odată o femee săracă purtând pe braţe un copilaş orb din naştere. Am Întrebat c: ţi e drag co­pilul? Şi ea cu ochii scăldaţi In la­crimi străngându-şi cu durere copilul la piept mi-a răspuns: mi e drag şi nu văd altul mai frumos decât el şi nu mi ar fi altul mai drag, căci e al meu, eu l-am născut. Avea mama aceea suflet. In seara de Crăciun gândul no­stru să stăruie mai mult ca altă dată la copii. Voi, mame, aplecaţi-vă asupra leagănelor copilaşilor voştri cu grija şi gingăşia, cu care Sfânta Fecioară Maria s’a aplecat asupra Pruncului culcat In iesle, şi măriţi pe Dumnezeu, că v’a învrednicit să fiţi mame. (Din pastorala P. S. Sale episcopului Roman al eparhiei Orăzii). dl general Prezan. Timp de 2 ore, distinşii misionari ai consiliului cen­tral ardelean au dat, cu indicaţiuni pe hartă, cele mai preţioase informa­­ţiuni asupra mişcării celor două di­vizii austro-ungare aflătoare în Ardeal, apoi asupra stării sufleteşti a popu­laţiei româneşti şi a celei minoritare,­­precum şi asupra noutăţilor din presa ungurească, terminând prin a cere trimiterea de urgenţă a trupelor româ­neşti în Ardeal, spre a se afirma ast­fel fără întârziere puterea statului ro­mân. Adânc mulţumit de informaţiile îmbucurătoare ce primise, dl general Prezan a invitat pe prof. Bălan şi pe căp. Precup să meargă în fiecare dimineaţă la marele cartier, spre a-i pune şi el în curent cu măsurile mi­litare ce lua în privinţa Ardealului. Abia pe la ora 1 au ajuns prof. Bălan şi căpitanul Precup acasă la Ion I. C. Brătianu, unde se aflau în­truniţi — ca de altfel în fiecare zi — toţi membrii marcanţi ai partidului liberal, spre a discuta asupra eveni­mentelor la ordinea zilei, care se pri­­cipitau fără oprire. Fostul prim-mini­­stru, fericit de această vizită şi avid de a afla ştiri precise din Ardealul atât de scump inimei lui şi pentru eliberarea căruia intrase în răsboi, a introdus imediat pe cei doi ardeleni în camera, unde erau adunaţi toţi foştii miniştri liberali, rugând pe prof. Bălan să expună sincer şi pe larg întreaga situaţie. Lipsiţi de ştiri exacte, toţi cei prezenţi sorbeau cu nesaţ lămuririle date de dnii Bălan şi căp. Precum până la ora 3'­, după amiazi. Uitaseră şi de masă autorii răsboiului, în râvna şi curiozitatea lor de a afla ce simte şi ce vrea Ardealul, care, prin glasul celor doi misionari ai săi, le cerea insistent să trimită cu un ceas mai curând trupe româneşti, ară­tarea lor în Ardeal constituind afir­marea puterii statului român, din care trebue acum să facă parte toţi Românii. Insistenţa profesorului Bălan de a se trimite fără întârziere armată română în Ardeal, dacă umplea de o mare şi explicabilă bucurie sufletele celor prezenţi, ea îi neliniştea întru câtva în acelaşi timp. Se bănuia anume că în Transilvania şi-ar fi făcut apariţia bolşevismul distrugător. Ex­plicaţiile prompte şi adevărate date însă de Drul Bălan, care­­spunea că cele câteva devastări întâmplate erau rezultatul unor vechi răfueli cu nişte aristocraţi unguri şi câţiva negustori şi cârciumari evrei şi că gărzile na­ţionale au reuşit să menţină ordinea, au risipit uşor această nelinişte şi ideea trimiterii de trupe a fost accep­tată cu dragă inimă şi entuziasm. La plecarea de la Ion I. C. Bră­tianu, care îl urnise cu cunoştinţele sale temeinice de oameni şi localităţi din Ardeal, profesorul Bălan era con­vins că fusese în casa unui mare român. A treia zi cei 2 misionari au vi­zitat pe Alex. Constantinescu şi pe dl prof. N. Iorga, iar în 7/20 Noem­­vrie au fost primiţi în audienţă de re­gele Ferdinand şi în 9/22 Noemvrie de regina Maria. Dr. Nicolae Bălan vorbind la Iaşi In ziua de 8/21 Noemvrie 1918 (ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Ga­vriil), Liga culturală a organizat la Teatrul naţional un festival în amin­tirea lui Mihai Viteazul. Printre ora­tori a fost pus de dl prof. N. Iorga şi modestul profesor de pe atunci dl Dr. Nicolae Bălan, care a rostit urmă­toarea cuvântare: „Domnilor şi fraţilor! Romanii cei vechi aveau cre­dinţa că eroul, ale cărui oseminte nu-şi dorm somnul de veci împreu­nate în acelaş pământ, îşi poartă fără odihnă sufletul dela o margine la alta până când e întregită mâna de lut, în care odinioară se sălăş­luise. Aşa a cutreerat şi sufletul mare al eroului dela Călugăreni şi Şelim­­bar cuprinsul pământului românesc... Trupul lui a fost sfâşiat în bucăţi de duşmani pe câmpia Turdei. Capul lui, în cuprinsul căruia s’a plămădit cel mai sfânt vis al neamului nostru, după o pribegie de 317 ani, in cursul căreia a străbătut pământul româ­nesc dela Arieş până la marginile Niprului, astăzi se găseşte în cetatea Unirii, unde acum 59 de ani s’a rea­lizat unirea Moldovei cu Muntenia şi unde nu de mult s’a îndeplinit şi unirea Basarabiei cu patria-mamă. înaintea acelui craniu de cea mai înaltă semnificaţie simbolică pentru noi în zilele mari de astăzi, am venit, ca sol al Ardealului, ca să tălmăcesc voinţa nestrămutată a întregului no­stru popor de-a reîntregi moştenirea naţională a marelui erou. Ceea ce neîntrecutul Voevod, pentru o clipă, vai, prea scurtă, a putut înfăptui, a rămas ca un vis." Ca un vis neîmplinit, Copil al suferinţii, De dorul cui ne-au răposat Şi moşii şi părinţii. „Duhul lui Mihai a lăsat, în acea tresărire de o clipă, urme adânci în sufletul poporului nostru. Acel duh a mânat în luptă desrobitoare pe TELEGRAFUL ROMAN Anunţ Sf. Sinod al sfintei Biserici ortodoxe­ române în şedinţa sa de la 10 Decemvrie 1929 în pri­vinţa jurământului preoţilor îna­intea instanţelor judiciare civile, a luat următoarea hotărâre: «Preoţii pot depune jură­mântul în faţa instanţelor judici­are civile numai cu binecuvân­tarea Chiriarhului respectiv». Sibiu, 24 Decemvrie 1929. Consiliul arhiepiscopesc. Citiţi şi răspândiţi ziarul Telegraful Român 3 Şcoala confesională de V. Goldiş Pe unul din piscurile înalte ale Semenicului am văzut izvo­­raşul, de unde îşi ia începutul râul iubit al lui Delamarina, sinu­osul Timiş. Am avut norocul să văd cu ochii mei şi sursa, de unde a plecat civilizaţia de azi a omenirii. Ea se găseşte pe dealul Golgota sfinţit prin sângele Na­­zarineanului. Vârful e ascuns azi în capela crucii, într-o parte a catedralei patriarhale, a cărei cu­polă se ridică deasupra sfântului mormânt. Ar putea să afirme cineva, că în şirul lung al milioanelor de ani, de când omul pământului se zbate să-şi făurească fericirea pe glia lui, s’ar fi afirmat vreodată o civil­zaţie superioară celei cre­ştineşti ? Arătaţi-mi metafizica mai desăvârşită decât evangheliile. Cutezaţi, vă rog, să spuneţi că concepţia de viaţă a lui Hristos e păgubitoare societăţilor umane. Dovediţi că altcineva ar fi plăs­muit o morală mai desăvârşită decât cea a răstignitului. Spuneţi că iubirea de oameni, centrul propovăduirii lui Isus, e dăună­toare progresului omenesc în lume. Istoria dovedeşte cu priso­sinţă, că poporul care nu poseda sentimente comune, interese iden­tice, credinţi asămuitoare, nu con­stituie decât o pulbere de indivizi, fără coeziune, fără durată, fără putere. Unificarea ce face ca un popor să treacă dela barbarie la civilizaţiune, se îndeplineşte prin acceptarea aceluiaş ideal. Hazar­dul cuceririlor nu-l poate înlocui. Cu un ideal capabil de a acţiona

Next