Telegraful Român, 1930 (Anul 78, nr. 1-91)
1930-01-01 / nr. 1-2
Nr. 1-2 Maria, a arătat calea care duce la înfăptuirea menirii noastre, la adevărata fericire. El, Mântuitorul Iisus Hristos nu a luminat mintea ca să cunoaştem, să iubim şi să preamărm pe Dumnezeu şi astfel să ne Îndeplinim menirea noastră atât aici pe pământ cât şi, în urmarea acesteia, în viaţa viitoare şi dobândim drept răsplată fericirea cerească. Cunoscând şi iubind pe Dumnezeu, e cu neputinţă ca să nu preamirească pe Dumnezeu în tot locul şi ceasul, aducându-l laudă şi mulţămită. Acesta e omul cu adevărat fericit pe pământ. Are un Dumnezeu şi stăpân pe care II cunoaşte, iubeşte şi preamăreşte. Se mulţumeşte cu ce i-a dat Dumnezeu, mult puţin bune sau rele; conştiinţa li este liniştită lăsăndu se în voia lui Dumnezeu şi vieţuind a măsurat acesteia, din care cauză şi trecerea din viaţă Ii este uşoară. (Din pastorala P. S. Sale episcopului Iosif al eparhiei Caransebeşului.) II ...E noapte ca şi atunci: o noapte rece de iarnă. Solia păcii şi bunăvoirii Intre oameni vine şi azi In casele creştinilor. O adie copiii colindători. Uşile caselor se deschid şi intră voioase cete de colindători. Din zâmbetul şi de pe feţele lor îmbujorate de frig şi de veselie lucesc razele luminei aceleia, ce a luminat odinioară peştera din Vifletm, din cântarea lor: «O ce viste m nunată In V f ee m ni s’arată»... se desprinde răsunetul vechi, de aproape două mii de ani, al cântării îngereşti: «Mărire Intru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, intre oameni bunăvoire». Razele din zâmbetul vesel al copiilor se furişează pe faţa blăndă a bătrânilor, frunţile bărbaţilor încreţite de griji se înseninează şi pentru o clipă amuţeşte suspinul mamei ce-şi plânge o nemângăiatâ durere. Crăciunul e praznicul copiilor. Ei li dau farmecul, ei picură din veselia şi nevinovăţia lor bucurie şi nevinovăţie in sufletele noastre. In seara de Crăcun toţi ne retrăim pentru câteva clipe copilăria, căci ca să ne putem bucura de praznic trebue să ne simţim şi noi nevinovaţi ca şi copiii, şi ca şi a lor, curată să fie bucuria noastră. Cuvine se deci, ca gândul nostru să se îndrepte azi mai mult ca oricând spre copii. Temelia familiei a pus-o Dumnezeu. Familia e chezăşia înmulţirii şi dăinuirii oamenilor pe pământ. Lipsa de copii e o pedeapsă a Cerului, o ocară. Prorocul Ezechil aseamănă femeea fără copii cu o «vie smulsă cu mânie şi aruncată la pământ, a cărei roadă a uscat-o vântul de răsărit, mlădiţele ei cele puternice au fost rupte, s’au uscat şi ie-a mâncat focul.» Nimic nu leagă mai trainic Inimile soţilor: nici tinereţea, nici frumuseţea, nici averea, nici traiul îmbuibat, ca legătura dragostei, care este copilul. In căsnicii pot să fie uneori neînţelegeri şi răceală intre soţi, casne şi supărări, mânii şi chiar uri care despart pe soţi. Copilul Îmblânzeşte mânia, topeşte ura, spulberă neînţelegerile, nucălzeşte inimile răcite. Câte căsnicii se destramă şi se desfac, pentrucă lipseşte legătura: copilul, şi iar câte desfaceri nu se fac, pentrucă e acolo copilul. Copilul în casă e ca şi focul în vatră, încălzeşte pururea căminul familiar şi nu lasă să se răcească. Copilul e pentru tată îndemn la muncă, copilul hărniceşte pe mamă. Pentru copii munceşte tatăl din zori şi până ’n noapte, pentru ei se sărgueşte şi se sileşte mama în casă. Poporul român e binecuvântat de Dumnezeu cu rodnicie. Se nasc copii mulţi , dar şi mor mulţi. In faţa mortalităţii Înspăimântătoare a copiilor fragi şi noi trebue să ne întrebăm, de ce mor atâţia copii? Răspunsul ce ni se îmbie este: Mulţi copii se nasc piperniciţi, bolnavi, pentru că părinţii sunt bolnavi. Mulţi copii mor înainte de vreme, pentru că părinţii nu-i îngrijesc. Bolile molipsitoare ţi seceră mai cu seamă pe ei. Sunt atâtea case, în care a răsunat odată râtul vesel al copiilor, dar azi sunt pustii: toţi au pierit înainte de vreme. Copilul e plăpând, e gingaş ca o floare, un vânt rece, o brumâ de dimineaţă II ofileşte. Băgaţi de seamă voi, cari aveţi prunci mici, ca nu cumva negrija voastră să se adaoge la bolile, ce seceră vieţile copiilor. Părinţii cari nu-şi îngrijesc copiii, păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, căci nesocotesc chipul lui Dumnezeu, care e copilul; păcătuiesc împotriva lor Inşile, pentru că se lipsesc pe etnşişi de razimul bătrâneţelor, păcătuiesc împotriva neamului, căci neamul trăieşte şi dăinueşte înmulţindu-se. Am întâlnit odată o femee săracă purtând pe braţe un copilaş orb din naştere. Am Întrebat c: ţi e drag copilul? Şi ea cu ochii scăldaţi In lacrimi străngându-şi cu durere copilul la piept mi-a răspuns: mi e drag şi nu văd altul mai frumos decât el şi nu mi ar fi altul mai drag, căci e al meu, eu l-am născut. Avea mama aceea suflet. In seara de Crăciun gândul nostru să stăruie mai mult ca altă dată la copii. Voi, mame, aplecaţi-vă asupra leagănelor copilaşilor voştri cu grija şi gingăşia, cu care Sfânta Fecioară Maria s’a aplecat asupra Pruncului culcat In iesle, şi măriţi pe Dumnezeu, că v’a învrednicit să fiţi mame. (Din pastorala P. S. Sale episcopului Roman al eparhiei Orăzii). dl general Prezan. Timp de 2 ore, distinşii misionari ai consiliului central ardelean au dat, cu indicaţiuni pe hartă, cele mai preţioase informaţiuni asupra mişcării celor două divizii austro-ungare aflătoare în Ardeal, apoi asupra stării sufleteşti a populaţiei româneşti şi a celei minoritare,precum şi asupra noutăţilor din presa ungurească, terminând prin a cere trimiterea de urgenţă a trupelor româneşti în Ardeal, spre a se afirma astfel fără întârziere puterea statului român. Adânc mulţumit de informaţiile îmbucurătoare ce primise, dl general Prezan a invitat pe prof. Bălan şi pe căp. Precup să meargă în fiecare dimineaţă la marele cartier, spre a-i pune şi el în curent cu măsurile militare ce lua în privinţa Ardealului. Abia pe la ora 1 au ajuns prof. Bălan şi căpitanul Precup acasă la Ion I. C. Brătianu, unde se aflau întruniţi — ca de altfel în fiecare zi — toţi membrii marcanţi ai partidului liberal, spre a discuta asupra evenimentelor la ordinea zilei, care se pricipitau fără oprire. Fostul prim-ministru, fericit de această vizită şi avid de a afla ştiri precise din Ardealul atât de scump inimei lui şi pentru eliberarea căruia intrase în răsboi, a introdus imediat pe cei doi ardeleni în camera, unde erau adunaţi toţi foştii miniştri liberali, rugând pe prof. Bălan să expună sincer şi pe larg întreaga situaţie. Lipsiţi de ştiri exacte, toţi cei prezenţi sorbeau cu nesaţ lămuririle date de dnii Bălan şi căp. Precum până la ora 3', după amiazi. Uitaseră şi de masă autorii răsboiului, în râvna şi curiozitatea lor de a afla ce simte şi ce vrea Ardealul, care, prin glasul celor doi misionari ai săi, le cerea insistent să trimită cu un ceas mai curând trupe româneşti, arătarea lor în Ardeal constituind afirmarea puterii statului român, din care trebue acum să facă parte toţi Românii. Insistenţa profesorului Bălan de a se trimite fără întârziere armată română în Ardeal, dacă umplea de o mare şi explicabilă bucurie sufletele celor prezenţi, ea îi neliniştea întru câtva în acelaşi timp. Se bănuia anume că în Transilvania şi-ar fi făcut apariţia bolşevismul distrugător. Explicaţiile prompte şi adevărate date însă de Drul Bălan, carespunea că cele câteva devastări întâmplate erau rezultatul unor vechi răfueli cu nişte aristocraţi unguri şi câţiva negustori şi cârciumari evrei şi că gărzile naţionale au reuşit să menţină ordinea, au risipit uşor această nelinişte şi ideea trimiterii de trupe a fost acceptată cu dragă inimă şi entuziasm. La plecarea de la Ion I. C. Brătianu, care îl urnise cu cunoştinţele sale temeinice de oameni şi localităţi din Ardeal, profesorul Bălan era convins că fusese în casa unui mare român. A treia zi cei 2 misionari au vizitat pe Alex. Constantinescu şi pe dl prof. N. Iorga, iar în 7/20 Noemvrie au fost primiţi în audienţă de regele Ferdinand şi în 9/22 Noemvrie de regina Maria. Dr. Nicolae Bălan vorbind la Iaşi In ziua de 8/21 Noemvrie 1918 (ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil), Liga culturală a organizat la Teatrul naţional un festival în amintirea lui Mihai Viteazul. Printre oratori a fost pus de dl prof. N. Iorga şi modestul profesor de pe atunci dl Dr. Nicolae Bălan, care a rostit următoarea cuvântare: „Domnilor şi fraţilor! Romanii cei vechi aveau credinţa că eroul, ale cărui oseminte nu-şi dorm somnul de veci împreunate în acelaş pământ, îşi poartă fără odihnă sufletul dela o margine la alta până când e întregită mâna de lut, în care odinioară se sălăşluise. Aşa a cutreerat şi sufletul mare al eroului dela Călugăreni şi Şelimbar cuprinsul pământului românesc... Trupul lui a fost sfâşiat în bucăţi de duşmani pe câmpia Turdei. Capul lui, în cuprinsul căruia s’a plămădit cel mai sfânt vis al neamului nostru, după o pribegie de 317 ani, in cursul căreia a străbătut pământul românesc dela Arieş până la marginile Niprului, astăzi se găseşte în cetatea Unirii, unde acum 59 de ani s’a realizat unirea Moldovei cu Muntenia şi unde nu de mult s’a îndeplinit şi unirea Basarabiei cu patria-mamă. înaintea acelui craniu de cea mai înaltă semnificaţie simbolică pentru noi în zilele mari de astăzi, am venit, ca sol al Ardealului, ca să tălmăcesc voinţa nestrămutată a întregului nostru popor de-a reîntregi moştenirea naţională a marelui erou. Ceea ce neîntrecutul Voevod, pentru o clipă, vai, prea scurtă, a putut înfăptui, a rămas ca un vis." Ca un vis neîmplinit, Copil al suferinţii, De dorul cui ne-au răposat Şi moşii şi părinţii. „Duhul lui Mihai a lăsat, în acea tresărire de o clipă, urme adânci în sufletul poporului nostru. Acel duh a mânat în luptă desrobitoare pe TELEGRAFUL ROMAN Anunţ Sf. Sinod al sfintei Biserici ortodoxe române în şedinţa sa de la 10 Decemvrie 1929 în privinţa jurământului preoţilor înaintea instanţelor judiciare civile, a luat următoarea hotărâre: «Preoţii pot depune jurământul în faţa instanţelor judiciare civile numai cu binecuvântarea Chiriarhului respectiv». Sibiu, 24 Decemvrie 1929. Consiliul arhiepiscopesc. Citiţi şi răspândiţi ziarul Telegraful Român 3 Şcoala confesională de V. Goldiş Pe unul din piscurile înalte ale Semenicului am văzut izvoraşul, de unde îşi ia începutul râul iubit al lui Delamarina, sinuosul Timiş. Am avut norocul să văd cu ochii mei şi sursa, de unde a plecat civilizaţia de azi a omenirii. Ea se găseşte pe dealul Golgota sfinţit prin sângele Nazarineanului. Vârful e ascuns azi în capela crucii, într-o parte a catedralei patriarhale, a cărei cupolă se ridică deasupra sfântului mormânt. Ar putea să afirme cineva, că în şirul lung al milioanelor de ani, de când omul pământului se zbate să-şi făurească fericirea pe glia lui, s’ar fi afirmat vreodată o civilzaţie superioară celei creştineşti ? Arătaţi-mi metafizica mai desăvârşită decât evangheliile. Cutezaţi, vă rog, să spuneţi că concepţia de viaţă a lui Hristos e păgubitoare societăţilor umane. Dovediţi că altcineva ar fi plăsmuit o morală mai desăvârşită decât cea a răstignitului. Spuneţi că iubirea de oameni, centrul propovăduirii lui Isus, e dăunătoare progresului omenesc în lume. Istoria dovedeşte cu prisosinţă, că poporul care nu poseda sentimente comune, interese identice, credinţi asămuitoare, nu constituie decât o pulbere de indivizi, fără coeziune, fără durată, fără putere. Unificarea ce face ca un popor să treacă dela barbarie la civilizaţiune, se îndeplineşte prin acceptarea aceluiaş ideal. Hazardul cuceririlor nu-l poate înlocui. Cu un ideal capabil de a acţiona