Telegraful Roman, 1935 (Anul 83, nr. 1-53)

1935-10-27 / nr. 45

Anul LXXXm TTb' Abonamentul: Un an 500 Lei. — Șase luni 250 Lei. — Trei luni 125 Lei. — Pentru străinătate un an 900 Lei. — Pentru America 8 Dolari Articole și corespondente se adresează Redacției Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 43. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se înapoiază. Prețul insertiunilor un șir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele și insertiunile se adresează Administrația­ ziarului Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 Sibiu, 27 Octomvrie 1935 Organ național-bisericesc — întemeiat în 1853 de Mitropolitul Andrei si Șaguna HPHRE SHPTMMfLNHL Nr. 45 Un mare pas înainte Prin târnosirea Paraclisului Aca­demiei teologice, act ce va avea loc cu toată solemnitatea mâne, în 27 Octomvrie, instituția noastră de cre­ștere a preoților face un pas mare înainte. Cu atât mai mult cu cât Pa­raclisul se ridică deasupra Bibliotecii modern instalată și utilată. Din cori­dorul de jos al Academiei se întră în Biblioteca permanent deschisă, iar din coridorul de sus în Paraclisul gata și el să primească în tot momentul pe studentul și profesorul școalei dornic de rugăciune. Rugăciunea... Ce mare lucru pen­tru creștin! Dar pentru preot? Un preot care nu se roagă mult, nu vă­dește în înfățișarea și în acțiunea lui nimic din duhul preoțesc. Personali­tatea de preot, farmecul și atracția lui, nu rutina unor gesturi rituale și a unor frânturi de Molitvelnic, o for­mează rugăciunea. Când vom avea o preoțime care se roagă mult, vom fi rezolvat virtual toată problema re­ligioasă. Preotul care se roagă mult, sincer, intim, cu concentrare, poartă cu el ori­unde apare, în mod nefă­­țărit ceva din Dumnezeu, aduce ceva purificător, înălțător în contactul cu oamenii, în convorbirile cu ei. In preajma lui simți că o forță dulce și irezistibilă, te ridică din mes­chinărie și frivolitate. Acel preot aduce cu el ca o adiere de aer alpin în îm­­bâcseala cotidianului omenesc. De aceea e cel mai important lucru a deprinde pe viitorii preoți să se roage. Rugăciunea va trebui să constitue în programul școalei partea esențială. Rugăciunea trebue să se miște cel puțin tot atât de frecventă în conștiința tânărului ucenic al Dom­nului, cât preocuparea de studiu. Și acest lucru îl face posibil și chiar îl impune noul Paraclis: face din rugă­ciune un element de preocupare cu­rentă, un element continuu prezent în viața școalei. E datoria profesori­lor și a celor ce conduc internatul școalei ca să îndrumeze viața sufletească a tinerilor așa fel, ca să nu fie aproape clipă în care Paraclisul să nu aibă un rugător în el. Așa cum e lucru firesc în orce școală, să nu fie clipă în care nu e cineva în Bibliotecă, sau cu o carte în mână. Rugăciunea și studiul sunt cele două forțe cu ajutorul cărora se înalță preotul în sferele mai apropiate de Dumnezeu. Un preot care se roagă mult și care cetește mult, în singu­rătate și împreună cu credincioșii, e un preot care-și va îndeplini toată misiunea în mod ideal. Nu cunosc idealist mare între slujitorii Bisericii din tot trecutul care să nu se fi ru­gat mult și să nu fi cetit mult, sau cel puțin să nu­­ se fi rugat mult. Ru­găciunea e prima și apoi studiul. Sau studiul fără rugăciune e materie rece, inertă și te face și pe tine inert sau cel mult tragic aruncându-te în tot felul de îndoeli. Dar studiul încălzit de focul rugăciunii te și bucură, te și luminează mai mult (căci inspirațiile rugăciunii îmulțesc înțelegerea dobân­dită prin studiu) și ți dă și putere de acțiune. Academia noastră teologică are acum la dispoziție în forma cea mai atrăgătoare amândouă posibilitățile, atât pe cea a rugăciunii, cât și pe cea a studiului. I. P. S. Sa mitropolitul nostru a înțeles, ca un mare și luminat ierarh, ceea ce trebuește mai mult unei școale de formare a preoților. Numele I. P. S. Sale se leagă prin acest dar ce-l face Academiei noastre teologice, de ființa ei, de roadele ei, de prestigiul ei în con­tinuă creștere, într’un mod indisolubil, ca numele unui mare ctitor și refor­mator al ei. Cu atât mai mult că darul ce-l face școalei nu e lucru de improvizație, ci e o operă de artă, la care s’a pus suflet, gust și talent în fiecare amănunt, ca să atragă astfel și prin forma lui. Operă măiastră a cunoscutului arhitect G. Cristinel. Paraclisul, ca și Biblioteca, vră­jește pe acela care își duce pașii în el. Iconițele de cea mai pură tradiție bizantină din iconostas se armoni­zează cu îngerii grațioși și cu apo­stolii de fină și reculeasă tăetură ai maestrului A. Demian, într’o lume care-ți oferă, fermecându-te de la in­trare, minunate potire cu arabescuri din nu știu ce transcendent, iar prin ferestre spre exterior o lumină care-ți dă senzații și fericiri stranii. In Paraclis întri ca într’o lume nouă, total deosebită, străină și pu­rificată față de cea de-afară. O lume în care te simți potopit de ploaia luminii cerești și sub care simți că trebue să cazi în ghenunchi. Dumnezeu să primească darul ctitorului și să-l facă să aducă roade binecuvântate în Biserica Sa. D . S. Omagiul Sibiului — Sfințirea și desvelirea bustului ridicat lui ION G. DUCA. — Solemnitatea desvelirii plăcii puse pe casa în care a locuit în anul 1851 marele om de stat ION C. BRATIANU. — In Dumineca din 27 Octomvrie 1935, în aceeaș zi când se va face sfințirea Capelei și Bibliotecii mi­tropolitane din Sibiu, istoricul no­stru oraș va cinsti, cu deosebită solemnitate, memoria marilor pa­trioți și eroi ai neamului românesc, cari au fost I. C. Brătianu și I. G. Duca. De numele celui dintâi, știm că sânt legate evenimente epocale în istoria țării: unirea principatelor, neatârnarea și regatul, constituția și alte memorabile înfăptuiri, reali­zate prin activitatea uriașă a sa și a iluștrilor săi contimporani. Pentru soartea mai bună a Ar­dealului robit, inima nobilă a luptă­torului neînfricat Ion C. Brătianu purta totdeauna cea mai vie inte­­resate. In anul 1851 venise, nu fără primejdii, în orașul Sibiului, pentru a se sfătui cu frații săi subjugați, în vederea de-a ii se croi alt viitor decât cel al jugului de veacuri. Po­liția sibiană aflând că un «străin» agitator sălășluește între zidurile orașului, a căutat să-l aresteze. — dar Brătianu, sprijinit de un local­nic român, scapă. (Episodul scă­pării îl redăm la alt loc). Pe casa, în care a stat I. C. Brătianu în 1851, tineretul partidu­lui național-liberal a pus acum o placă, ce se desvelește Duminecă în cadrul unei festivități deosebite. Cu ceremonia cuvenită se va sfinți și bustul turnat în bronz al mult regretatului fost prim-ministru I. G. Duza, răpus atunci când ma­rele său suflet se găsea în servi­ciul intereselor superioare ale țării. Sfințirea monumentului, ridicat într-un loc de frunte al orașului, o va săvârși I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoți. La serbare participă: dl Con­­stantin I. C. Brătianu, președintele partidului național-liberal, dl prim­­ministru Gh. Tătărescu, dnii miniștri Inculeț al internelor, Al. Lapedatu al cultelor și alte distinse personalități. Din întreg județul, și din alte părți ale țării, vor asista la înăl­țătoarele festivități toți cei recuno­scători și admiratori ai dispăruților luptători, proslăvindu-le amintirea în evlavioasă închinare și în făgă­duința de­ a urma și a desăvârși opera, pentru care vrednicii înain­tași au trăit și s’au jertfit. * FOIȘOARA Amintire despre Ion C. Brătianu Un fruntaș al vieții publice și națio­nale ardelene, dintre anii 1860 și 1890, vaj­nic apărător al drepturilor poporului român asuprit, venerabilul moșneag, Dr. Avram Tincu, a răposat în Sibiu (în 19 ianuar 1929) în respectabila vârstă de 98 de ani, ca advocat în retragere, — păstrase multe amintiri interesante din viața bărbaților de seamă ai neamului nostru. Una dintre amintirile sale privește pe Ion C. Brătianu, în Sibiul anului 1851. întâmplarea este descrisă într-un ar­ticol, apărut în Dacia Traiană din Sibiu (în 11 Noemvrie 1920, Nr. 201), și semnat «Moșul», pseudonimul răposatului director de bancă Nicolae Petra-Petrescu, tatăl scriitorului Horia Petra-Petrescu. Reținem, din menționatul articol, ur­mătoarele : La 1851, — începu bătrânul A. Țincu, — Brătianu venise la Sibiu, ca revoluțio­nar. Aici își avea două locuințe, una în odăița strâmtă a unui tânăr Petrovici, mai târziu negustor în Hațeg, care locuia în casele comerciantului român Gligor Matei din Piața mică, a doua la un tânăr, Nico­lae Barbu, din Colun, care studia Acade­mia de drept din Sibiu. Pălăria și un rând de haine, Brătianu le avea la Barbu, gea­mantanul cu alte haine la Petrovici. Pe vremea aceea intelectualii români se adunau de obicei la hotelul «Curtea Mediașului», astăzi Bonîert, renumit până mult încoace. La masă și la cină se gă­­­­eau cu toții aici. Poliția simțise că este cineva «din țară» și numai­decât se puse în urmărire. A fost și la locuința lui Barbu. Acesta alergă numai­decât la „Curtea Mediașului“ unde era Brătianu cu Balomiri și alții. Poliția era să intre în curte. Barbu bate la fereastra din urmă și strigă: „ Brătianu să fugă numai­decât, că pune poliția mâna pe el! Brătianu nu se gândește mult, des­chide fereastra, sare afară, se duce la lo­cuința lui Petrovici, își ia bagajul de acolo și s’a făcut nevăzut. In locuința lui Barbu rămase un rând de haine și clacul lui Brătianu. In fundul clacului erau ascunse niște proclamații, pe care Brătianu avea de gând să le împăr­­țească în Ardeal.­­ După ce trecură la mijloc mulți ani, pomenitul Nicolae Barbu, funcționar la ad­­­ministrație și trecut la o mică pensie, a plecat odată la București, unde I. C. Bră­tianu era pe atunci ministru. A cerut și i s-a acordat solicitatorului o audiență. Brătianu — povestește bătrânul Tincu — văzând pe Nicolae Barbu sărăcăcios îmbrăcat, îl întreabă: cine este și ce vrea ? Barbu, va fi fost pregătit el, cum să vorbească, dar văzându-se în fața mini­strului, stătea încremenit fără să-și poată deschide gura. In sfârșit, bagă mâna sub mantă, scoate clacul, care-l luase cu sine, și izbucnește: — «Ți-am adus pălăria* ! Brătianu își explică îndată toată si­tuația, chiamă numai­decât din camera vecină pe Radu Mihai: — Frate Radule, vino și vezi pălă­ria mea din 48, și iată, ce mai găsim în ea, și-i arată proclamațiile... -.­

Next