Telegraful Roman, 1941 (Anul 89, nr. 1-52)
1941-01-01 / nr. 1
Abonamentul: Un an 500 Lei. — Şase luni 250 Lei. — Trei luni 125 Lei. — Pentru străinătate un an 900 Lei. — Pentru America 8 Dolari. Articole fi corespondente se adresează Redacţiei Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se Înapoiază. Preţul inserţiunilor un şir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele şi inserţiunile se adresează Administraţie! ziarului Telegrafii Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 ^1gUOTBC^ Q Sibiu, 1 Ianuarie 1941 & 2 ex. (Cf.) literatura română și fiului român Sibiu Organ naţional-bisericesc — întemeiat in 1853 de HPHRE SHPTHMHNHE Str. Şaguna .* Cuvânt către preoţi M’ai oprit la vorbă’n drum, iubite frate preote, şi mi-ai spus cu graiu domol, întrerupt de-un oftat prelung: — Cine ştie ce ne-o mai aduce anul viitor!... — Ce-o merita vrednicia noastră ! Şi, instinctiv, mi am arătat turnurile înalte ca un ţipăt venit de pe alte tărâmuri, ale măreţei noastre Catedrale mitropolitane, cari au fost mărturie acestei prieteneşti cercări de vremi. Mi-ai prins gândul numai de cât. Ai priceput că era vorba de dimensiunile vredniciei noastre preoţeşti. Şi mi-ai zis: — Dacă vremile n’ar fi atât de năprasnice, multe lucruri bune s’ar putea face’n astă lume, îndoiala ta nu mi-a plăcut. Ţi-am spus’o verde. Şi nu te-ai mâniat. Ci, până la urmă, am căzut de acord asupra unui mare adevăr, pe care l-am învăţat amândoi din slova Scripturii şi l-am citit în nevoinţele sfinţilor Creştinătăţii: preotul se află mai puţin decât oricine,sub vremii şi mai mult decât oricare altă diregătorie omenească deasupra vremurilor şi a împrejurărilor. Intru numele lui Iisus Hristos, el poate birui orice protivnicie, poate nimici orice înfăţişarea răului. Până şi draci poate scoate în numele Lui. Mai cu seamă acest adevăr nu trebue scăpat o clipă din vedere: într’o lume îndrăcită, ca cea de azi, prezenţa activă a preotului trebue să se facă simţită cu fiecare prilej. El are putinţa — de la Dumnezeu o are! — de-a converti prăpăstioasele povârnişuri ale păcatului în culmi de lumină taborică. Toţi cei buni din astă lume îi sprijinesc sforţările taumaturgice obştea cerească — cu atât mai vârtos. Intervine însă şi aici un ipotetic «dacă»... Dacă preotul ascultă de Dumnezeu mai mult decât de oameni... Dacă preotul consimte cu stilul de viaţă suprafirească îmbiat oamenilor de dumnezeescul Fiu întrupat... Dacă recapitulează în strădaniile lui de fiecare clipă neprihănitul traiu omenesc al Mântuitorului, dacă veghează şi zi-Veghea preotului covârşeşte trezvia credinciosului. Acesta din urmă trebue să grijească să nu cadă. Preotul grijeşte şi de sine şi de alţii să nu alunece de la trăirea în credinţă. Credinciosul e mădular al Trupului lui Hristos. Preotul e mădular şi paznic al mădularelor Trupului. Mulţi cad fără vina lui. Dar iarăşi mulţi pot fi cruţaţi de primejdiile căderii prin grija lui. Veghea preotului e veghe ziditoare. Nu ia seama numai la «cărămida» care s’a desprins din «zidirea Bisericii» ci — consolidând-o pe aceasta cu tencuiala darurilor cereşti — aşază alte cărămizi alăturea de celelalte, bine ştiind că zidirea Trupului lui Hristos nu se va isprăvi de cât la sfârşitul veacurilor. Hristos-Judecătorul îi va pune «cruce». Căci dacă toţi oamenii au fost chemaţi la credinţă, apoi e prea adevărat că mulţi mai sunt dintr’ aceia încă cari n’au intrat în staulul Evangheliei. Ruga necurmată să ne fie armă de nebiruit întru «întrunirea tuturor»... Rugăciunea întăreşte voia şi îndulceşte inima. Rugăciunea e pâlnia prin care comunicăm cu Cerul: noi îi destăinuim vrerile noastre, iar el ne împărtăşeşte puterile sale pentru propovăduirea fără preget a adevărului. Cartea ne va desluşi tainele acestui adevăr, iar meditaţia asiduă le va adânci. Să nu le nesocotim de dragul «gunoaielor» (Filipeni 3, 8) înţelepciunii veacului acestuia. Să ne păgubim de toate cele ale veacului deacum ca să-L câştigăm pe Hristos — şi prin noi să-L câştige şi alţii. Mai sunt atâtea de făcut până vom putea spune în aplauzele îngerilor: iată, toate au fost reaşezate în Hristos. Şi nimeni — dar absolut nimeni — nu ne poate suplini în menirea de-a zidi o lume curată ca ochii sfinţilor. Dr.GRIGORIE T. MARCU m . Importante armuri sufleteşti. Credinţa şi încrederea de Dr. Gh. Preda Viaţa poate fi privită ca o călătorie pe mare întreprinsă cu barca. Din cauza valurilor ne găsim de multe ori incomozi în barcă; suportăm însă totul cu resemnare pentru a ajunge la portul fericirii eterne. Neliniştea, nesiguranţa, suspectarea, instabilitatea vremurilor de astăzi apasă destul de greu pe sufletul nostru şi fac ca unii să treacă prin stări de descurajare, disperare, depresiune, etc. Cu toţii — dar mai ales cei slabi sufleteşte, — găsim pavăză în zalele sufletului nostru, adică în credinţa divină şi încrederea în noi, neam şi conducători. Credinţa este — precum ştim — acel sentiment intim întemeiat pe convingerea ce ne-o facem sau ne-o aduc alţii asupra unor fenomene supranaturale. Cea mai puternică şi mai absolută credinţă din sufletul omului este cea religioasă. Sentimentul religios poate fi considerat ca interpretarea multor mistere ce învăluesc viaţa noastră şi care nu sunt şi nu vor fi niciodată lămurite complect prin mijloace sau investigaţiuni ştiinţifice. De la începutul omenirii, fiinţa omenească şi-a pus mereu întrebările: Cine a creiat lumea pământească cu bogăţiile şi frumuseţile ei? Cine a creiat omul cu gândirea şi conştiinţa lui ? Cine a creiat milioanele de lumi din spaţiu, care se învârtesc unele în jurul altora fără să se ciocnească, fără să se îndepărteze de limita ce le-a fost indicată?. Observând pe deo parte aceste puteri din natură bine pregătite, coordonate şi conduse, iar pe de altă parte rămânând neîndestulat cu explicaţiile ştiinţifice (prin legile fizicochimice), omul îşi îndreaptă mintea spre autorul acestor opere, spre forţa forţelor şi cauza cauzelor, adică spre Dumnezu. Dar nu numai misterul creaţiilor îl îndreaptă spre divinitate; alte multe mistere cum ar fi acele ale vieţei şi forţei, infinitului, destinului, etc. (ca să nu numesc decât pe cele mai importante) contribuesc să întărească şi să desvolte sentimentul religios. De îndată ce facem să intre în gândurile noastre ideia forţei, raţionamentul vine să ne indice că trebuie să ne bucurăm din plin de viaţa acordată de Dumnezeu aşa cum ea se găseşte. Spiritul omenesc îşi pune apoi mereu întrebarea: Ce poate fi în afara acelora ce percepem cu simţurile noastre ? Dacă cu imaginaţia noastră am încerca să ne oprim în un mai mare finit ca acel ce l-a precedat, forţa invizibilă a curiozităţei ne împinge să ne punem întrebarea: dar după aceasta ce mai poate fi? Iată cum ne îndreptăm spre infinit. Ideia de Dumnezeu este şi o formă de ideie a infinitulului. Atât cât misterele infinitului vor ocupa gândirea omenească, casele de rugăciui se vor ridica şi cu toate că ele vor putea purta nume diferite, pe scările lor şi înăuntrul lor vor sta veşnic îngenunchiaţi, prosternaţi, cufundaţi în gândirea infinitului, milioane de oameni credincioşi. Este apoi imposibil ca un om — oricât de rudimentară i-ar fi judecata şi în orice condiţiuni de viaţă s’ar găsi — să nu se gândească şi la problema destinului său sau a neamului din care face parte. Oricât de limitat ar fi în mintea sa, acest om se va simţi pierdut în lanţul de fiinţe, ale cărui extremităţi nu se poate percepe. Deşi poate că vede raportul dintre el şi animal, totuşi îşi va pune întrebarea: dacă este superior animalului, alţi oameni nu-i sunt superiori lui? De îndată ce va concepe creaţiuni omeneşti mai perfecte şi mai fericite, acest om limitat la minte va întreba creatorul: de ce m’ai făcut aşa cum sunt şi care este rolul ce-l joc în lume? In credinţa că Dumnezeu este alături de omul bun, acest om mărginit va spera că în mizeria sa Dumnezeu nu-1 poate părăsi, căci bunătatea cerească trebuie să aibă grijă de cea omenească. Faţă de puterea suverană dumnezeiască, sentimentul religios poate avea mai multe game. Una poate fi în tonul fricei, cu stările de teamă, veneraţie, respect; alta în tonul gingăşiei, cu dragoste, adoraţie, extaz etc.; alta în acel al umilirei, cauzat prin imperfecţiunea şi slăbiciunea noastră faţă de perfecţiunea şi forţa divină. Pe fiecare zi se măresc în prezent numărul credincioşilor şi odată cu acest număr se evidenţiază şi toate gamele sentimentului religios. Ar fi o greşală de neiertat să punem pe seama divinităţei greutatea vremurilor de astăzi. Timpurile grele sunt cauzate de oameni şi-şi pot avea cel mult o provenienţă în spiritul rău. Intr’o lucrare a scriitorului englez Wells, găsim un dialog pe care autorul îl închipue să aibă loc între Dumnezeu şi oameni. Oamenii se plâng lui Dumnezeu că viaţa este plină de suferinţe, excese, răsboaie, etc. Dumnezeu le răspunde: dacă aceste rele nu vă plac, nu le faceţi. In simplitatea lui, acest dialog imaginar este foarte instructiv: îndepărtarea conştientă (prin sofisme) sau inconştientă de credinţa religioasă, complăcerea unei vieţi necreştineşti fără respect şi demnitate faţă de Dumnezeu, de noi înşine şi de neam, au înlesnit înmulţirea relelor actuale. Totuşi aceste rele şi suferinţe aduc pare că în prezent o trezire a sufletului nostru. Astăzi vrem să pătrundem în profunzimea vieţei şi să ştim ceea ce este util şi esenţial. Vrem să trăim în adevăr şi dreptate. Omul obosit de minciună, convenţiuni şi forme sociale ce s’au substituit realităţei, se arată setos de adevăruri pe care nimic nu le acopere sau le deformează. Astăzi acest om caută să vadă fără intermediari adevărurile creştinismului şi să se asocieze lui. Ştim că conştiinţa creştină s’a ridicat contra noţiunei fatalismului. Această conştiinţă susţine că Dumnezeu nu lucrează independent de om nici pe deasupra lui, ci prin el. Cunoaştem de altfel proverbul popular: «Ajută-te pentru ca Dumnezeu să te ajute», şi acest fapt ne conduce spre celaltă armură sufletească, spre încredere. încrederea este sentimentul intim al siguranţei actelor noastre sau ale altora. Ea priveşte tot atât individul cât şi colectivitatea. Nu trebuie să confundăm omul ce are încredere în el cu încrezutul. Cel dintâi are un sentiment normal, ieşit din reala şi justa înţelegere a necesităţilor corporale şi sufleteşti, din armonioasa conlucrare a facultăţilor mintale, precum