Telegraful Roman, 1944 (Anul 92, nr. 1-127)

1944-06-11 / nr. 24

Anul XCII Sibiu, 11 Iunie 1944 Aktiin Utili Ub­br 800 Lei. - Șase leni 400 Lei. — Trei lani 200 Lei. — Pentru străinătate .■ an 2000 Lei. — Psatm America­n Dolari Abonament de sprijin 5000 Artistele yl­eereependente se adreseixi Redacției Telegraf al Rom in, Sub strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate s refusă. — Articole nepublicate ase la Snapo­dă Pretai­iaaertiaailsr­m. pătrat 10 Lei pentru odată, daci sa publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător _21 (Oî.) Sibiu Abeiamentale yl laaerflaalie se adresează administrația­ ziarului Telegrama STolescu, Sibic, strada Mitropoliei nr. 45 nat Telegraful R Organ national -bisericesc, întemeiat in 1953 de mitropolitul Andrei­u Șaguna nmm shpthmhnhl Str. Șaguna 8 Nr. 24 Hristos pătimește cu noi 0..0__.__._____ _ _______________1_ puievuța esic­u luvaianc­u cums­părțită a vieții omenești. Este umbra spirituală a existenții noastre. N’au fost pe pământ ochi omenești cari să nu plângă sau cel puțin să nu se în­negureze adeseori de o durere sau de alta. Uneori însă suferința este atât de densă, atât de multă, încât formează tonul fundamental al acestei minu­nate melodii care e viața noastră. Un asemenea răstimp trăește azi cea mai mare parte din omenire și împreună cu ea neamul nostru. Mintea omenească a căutat să-și ușureze suferința prin diferitele expli­cații ce i le-a dat și prin diferitele rosturi ce i le- a găsit. Dar numai cre­știnismul i-a dat explicația satisfăcă­toare și a știut-o face cel mai ușor de suportat. Nu ne gândim să reamintim aci cauza pentru care, după concepția creștină, trebui să avem în viață necazuri. Vrem să ne oprim numai asupra unui însemnat moment prin care cre­dința creștină știe să ușureze sufe­rința omului. Este vorba despre participarea Domnului Iisus Hristos la pătimirile fiecărui om. Geniul religios al lui Pascal a exprimat în chip impresio­nant acest adevăr când a spus că: «Iisus va fi în agonie până la sfâr­șitul lumii». Iar sfântul Maxim Măr­turisitorul interpretează înfricoșata rea­litate a continuității jertfei de pe Gol­gota pe altarul bisericilor prin cu­vintele: «Până la sfârșitul lumii păti­mește tainic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu suferința află­toare în fiecare» (Migne, P. Q.91,713). Întrucât constitue faptul împre­­unei pătimire a lui Hristos cu fiecare din noi, o ușurare a suferinței noastre ? Cine nu a experiat cât de multă ușurare ne aduce în durerile pe cari le încercăm, participarea sinceră și reală a vre­unui semen? Indiferența și neînțelegerea totală a lumii încon­jurătoare la suferința noastră, ne re­voltă și ne face să simțim până la paroxism intensitatea durerii noa­stre. Un cuvânt de înțelegere, o pri­vire miloasă are pentru năcazul sau durerea noastră un efect asemănător cu cel al unt-de­lemnului turnat pe o rană. In simțirea durerii sau a strâmto­rării noastre se amestecă cu o căldură binefăcătoare, bucuria că participă la ea un semen al nostru. Precum anumite materii lipite pe o rană trupească alină durerea, așa simțim sufletul se­menului învăluind ca o suflare dulce rănile și nodurile noastre lăuntrice, muind ascuțișul durerii. Dacă un cuvânt bun, o privire înțelegătoare trecătoare are asemenea efect almnător asupra pătimirii noastre, cu cât mai mare nu va fi acest efect când cineva suferă statornic și adânc pentru suferința noastră? Atâta ne înduioșează acest fapt încât uităm de suferința noastră, născându-se în noi, nu munții und­ui; uiua pomi u­lui vu suferă așa de mult pentru noi. Ni se pare că acela socotește că suferința noastră este mai mare decât e în rea­litate și deci el a întrecut în sufe­rința lui compătimitoare suferința noa­stră și ne grăbim a-i micșora sufe­rința lui cea pentru noi, asigurându-i că nu suferim atât de mult. Este o întrecere de grijă duioasă ce o acordă fiecare din acești doi celuilalt, uitând de sine și de suferința sa, ca amân­doi să se simtă scăldați într’o baie de iubire reciprocă, de abnegație și de puritate. Nu cunoaștem și nu vom cu­noaște niciodată taina raporturilor dintre suflete, pe ce se bazează pu­tința unei astfel de de apropieri, de intimități și toe intercomunicări între ele. Dar fapt este că există o astfel de intrcomunicare, fapt e că își pot trece de la unul la altul poverile, du­rerile și bucuriile, poate unul să simtă pătrunzând în lăuntrul său pe ce­lălalt. Aceasta ne ajunge ca să înțele­gem cum poate suferi real și Iisus suferințele noastre și cum suferința Lui pentru noi ne ușurează suferin­țele noastre. El este om ca și noi, capabil să simtă toate ale noastre. Faptul că acest om e Dumnezeu, că însuși Dumnezeu s’a coborât până la a-și Însuși capacitatea de participare la condiția noastră umană nu face decât să ne înduioșeze și mai mult și să ne asigure că sensibilitatea lu­i Iisus este deosebit de gingașe, sesi­zând durerile tuturor și trăindu-le pă­trunzător pe toate. Iisus e nu numai un om oarecare, cu facultățile spiri­tuale tocite de păcatul egoismului și al materialității, ci omul înălțat la cea mai desăvârșită expresie a Sa, cu puterile sufletești penetrante ca cele mai fine tentacule. Dacă omul e făcut să cunoască, să înțeleagă, să înțeleagă nu teoretic, ci existențial, pe semeniii săi, împovărându-se de trăirea tuturor experiențelor lor, Iisus este Omul culminant, Omul desă­vârșit în această privință. El e a­­proape de toți, sesizează cu finețe supremă ceea ce este în toți și par­ticipă generos — deci fără de păcat — la vibrațiile tuturor inimilor. El «urmărește — zice tot Sfântul Maxim Mărturisitorul — în toate zilele pe toți cei ce se vor mântui, pentru a-i cuceri» (Migne, 90, 17). Omenitatea Sa este un filtru uni­versal prin care absoarbe suferința tu­turor, ușurând-o. Iar prin omenita­­tea Sa însăși dumnezeirea suge sufe­rința omenească înnecând-o și to­pind-o în sânul dragostei Sale fără de limită. Și prin ce poate fi atras cineva mai mult decât prin participarea la suferința lui ? Când iai parte la du­rerea lui, nu-i absorbi numai durerea, ci și pe el însuși cu toată ființa. Prin Iisus Hristos omenirea care crede este atrasă în raza dumnezeirii, unde se purifică și crește în duh, prin parti­cipare­­a valorile dumnezeești, la tot ceea ce izvorăște din Dumnezeu. Aceasta e calea îndumnezeirii, calea spre ospățul spiritual comun, calea spre Viață! înălțarea acestora se face prin Duhul dumnezeesc, care face drumul de la Dumnezeu la noi și de la noi la Dumnezeu, care ne dă în forme împărtășibile și tot mai sporite valo­rile eterne ale dumnezeirii, care ni le asimilează treptat. E de dorit să nu mai avem nă­cazuri? Dar atunci Hristos n'ar suferi cu noi, n’ar plânge pentru noi, n’ar Titanica încordare și sforțare pe care o depune omenirea în actualul războiu, ne îmbie stăruitor preocu­parea de, problema dinamismului crea­tor al istoriei. In esența ei, istoria e viață, progres și trudă neodihnită a omului de a-și făuri destinul în luptă crâncenă cu toate piedecile și vitre­giile vremilor. Ținta ei supremă este asaltarea în supraistorie sau veșnicie din împlinirea totală a omului în Dumnezeu. Ori, chiar o superficială ochire asupra aspectelor fundamen­tale ale actualului războiu, ne duce la concluzia că războiul actual — deși este cea mai gigantică încordare cu­noscută de istorie — e departe de a da un randament istoric proporțional cu imensa consumare a omenirii în vă­paia lui. Dimpotrivă, până acum sea­mănă în lume numai sângerare, pu­stiire și moarte. Desigur, războiul actual — deși se deslănțue de atâta vreme — pre­zintă încă multe necunoscute și nu a­­vem până acum perspectiva de timp necesară aprecierii lui juste și defini­tive. El este încă un iureș gigantic în declanșare, care ne angajează așa de mult în vârtejul lui, încât n’avem nici liniștea necesară vederii lui adec­vate. In plus, tainele Proniei divine în istorie nu pot fi pătrunse de min­tea omului, oricât de mult s’ar stră­dui în acest scop. De aceea n’avem pre­tenția de a rosti o sentință deplin adecvată și definitivă asupra lui. To­tuși putem să ne încumetăm a ne pronunța asupra linilor mari, înlăuntrul cărora se desfășoară și definește acest războiu. Și cel mai puțin abil scrutător al evenimentelor ce se deapănă sub ochii noștri, poate sesiza uriașa deslănțuire de forțe în actualul războiu. Tot ceea ce a putut pregăti mai abil și mai eficace tehnica cea mai progresată, tot ceea ce reprezintă apogeul civili­zației veacului, se pune azi în acți­une. Alături de omintirea tehnică, se desfășoară colaborarea celei mai in­tense propagande diplomatice. Am putea spune că întreg omul, cu trupul și sufletul său, e angajat total în acest războiu. Cu alte cuvinte, desfășurarea și consumarea de forțe nu are termen de comparații cu alt războiu, în ceea ce privește imensitatea ei. Și totuși puțin sta în această duiosă relație cu noi. Dacă n’am suferi, n’am cunoaște cea mai dulce bucurie, aceea a partici­pării lui Hristos la suferința noastră. Am fi în afară de universala comu­nitate dintre Hristos și cei pentru cari pătimește. Cine nu are și pe umerii săi jugul universal «blând și ușor» al crucii, al suferinții colective, cine nu participă la acest destin de amar al omenirii, nu-și simte sufletul sub a­­dierea mângăitoare a dragostei lui Hristos. D. STĂNILOAE a adus până acum acest războiu, în afară de suferință, pustiire și moarte. Ar putea obiecta cineva că răz­boiul în general, prin însăși firea sa, include în sine în mod inerent ceva negativ și destructiv. E drept, însă războiul poate avea exclusiv acest aspect numai atunci, când e prea puțin pre­zentă activ în el mâna promotoare a lui Dumnezeu, care și din rău face instru­ment de promovare a binelui și fe­ricirii. Firește, ar fi o greșală de ne­iertat să spunem că Dumnezeu este cu totul absent în actualul războiu. Am susține cu aceasta teza deistă, care neagă realitatea Providenței divine în lume și în istorie. Dar nu e tot una în ce măsură și în ce chip e prezentă puterea lui Dumnezeu în deslănțuirea unui războiu. Căci mersul unui războiu și rezultatul său final tocmai de acea­sta depinde în primul rând. Afirmația de mai sus ne-o va lă­muri și justifica o scurtă considerație asupra factorilor constitutivi ai dina­mismului creator al istoriei. Dinamis­mul creator al strădaniei istorice re­zidă în înșiși factorii constitutivi ai istoriei. Factorul primordial al istoriei este Dumnezeu, care prin creațiune și providență face posibilă constituirea istoriei și viața ei. Al doilea loc in constituirea istoriei îl deține omul, fără de care istoria n’ar fi posibilă și nici n’ar avea sens. In fine, al treilea element constitutiv al istoriei este cosmosul, care servește istoriei nu nu­mai de arenă ci și de instrument de obiectivare a produselor spiritului creator de istorie. In desfășurarea ei, istoria este o tainică interferență de forțe creatoare divino-umane, care se întruchipează în fapte concrecte numai prin mijlocirea materiei microscosmo­­sului și cosmosului, ca instrument de concetizare obiectivă a creației spirituale. Dacă elementul constitutiv prim­ordial al istoriei este Dumnezeu, a­­tunci factorul de primul rang al dina­mismului creator al istoriei îl constitue Cerul. Iar factorul al doilea al dina­micei istorice este omul. Dar în toată complexitatea dinamismului istoric, are rol și importanță considerabilă și cos­­mosul, care determină și definește în largă măsură desfășurarea acestui di­namism. Locul de frunte în dinamica Dinamismul creator al istoriei

Next