Telegraful Roman, 1944 (Anul 92, nr. 1-127)
1944-06-11 / nr. 24
Anul XCII Sibiu, 11 Iunie 1944 Aktiin Utili Ubbr 800 Lei. - Șase leni 400 Lei. — Trei lani 200 Lei. — Pentru străinătate .■ an 2000 Lei. — Psatm American Dolari Abonament de sprijin 5000 Artistele yleereependente se adreseixi Redacției Telegraf al Rom in, Sub strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate s refusă. — Articole nepublicate ase la Snapodă Pretaiiaaertiaailsrm. pătrat 10 Lei pentru odată, daci sa publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător _21 (Oî.) Sibiu Abeiamentale yl laaerflaalie se adresează administrația ziarului Telegrama STolescu, Sibic, strada Mitropoliei nr. 45 nat Telegraful R Organ national -bisericesc, întemeiat in 1953 de mitropolitul Andreiu Șaguna nmm shpthmhnhl Str. Șaguna 8 Nr. 24 Hristos pătimește cu noi 0..0__.__._____ _ _______________1_ puievuța esicu luvaiancu cumspărțită a vieții omenești. Este umbra spirituală a existenții noastre. N’au fost pe pământ ochi omenești cari să nu plângă sau cel puțin să nu se înnegureze adeseori de o durere sau de alta. Uneori însă suferința este atât de densă, atât de multă, încât formează tonul fundamental al acestei minunate melodii care e viața noastră. Un asemenea răstimp trăește azi cea mai mare parte din omenire și împreună cu ea neamul nostru. Mintea omenească a căutat să-și ușureze suferința prin diferitele explicații ce i le-a dat și prin diferitele rosturi ce i le- a găsit. Dar numai creștinismul i-a dat explicația satisfăcătoare și a știut-o face cel mai ușor de suportat. Nu ne gândim să reamintim aci cauza pentru care, după concepția creștină, trebui să avem în viață necazuri. Vrem să ne oprim numai asupra unui însemnat moment prin care credința creștină știe să ușureze suferința omului. Este vorba despre participarea Domnului Iisus Hristos la pătimirile fiecărui om. Geniul religios al lui Pascal a exprimat în chip impresionant acest adevăr când a spus că: «Iisus va fi în agonie până la sfârșitul lumii». Iar sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează înfricoșata realitate a continuității jertfei de pe Golgota pe altarul bisericilor prin cuvintele: «Până la sfârșitul lumii pătimește tainic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu suferința aflătoare în fiecare» (Migne, P. Q.91,713). Întrucât constitue faptul împreunei pătimire a lui Hristos cu fiecare din noi, o ușurare a suferinței noastre ? Cine nu a experiat cât de multă ușurare ne aduce în durerile pe cari le încercăm, participarea sinceră și reală a vreunui semen? Indiferența și neînțelegerea totală a lumii înconjurătoare la suferința noastră, ne revoltă și ne face să simțim până la paroxism intensitatea durerii noastre. Un cuvânt de înțelegere, o privire miloasă are pentru năcazul sau durerea noastră un efect asemănător cu cel al unt-delemnului turnat pe o rană. In simțirea durerii sau a strâmtorării noastre se amestecă cu o căldură binefăcătoare, bucuria că participă la ea un semen al nostru. Precum anumite materii lipite pe o rană trupească alină durerea, așa simțim sufletul semenului învăluind ca o suflare dulce rănile și nodurile noastre lăuntrice, muind ascuțișul durerii. Dacă un cuvânt bun, o privire înțelegătoare trecătoare are asemenea efect almnător asupra pătimirii noastre, cu cât mai mare nu va fi acest efect când cineva suferă statornic și adânc pentru suferința noastră? Atâta ne înduioșează acest fapt încât uităm de suferința noastră, născându-se în noi, nu munții undui; uiua pomi ului vu suferă așa de mult pentru noi. Ni se pare că acela socotește că suferința noastră este mai mare decât e în realitate și deci el a întrecut în suferința lui compătimitoare suferința noastră și ne grăbim a-i micșora suferința lui cea pentru noi, asigurându-i că nu suferim atât de mult. Este o întrecere de grijă duioasă ce o acordă fiecare din acești doi celuilalt, uitând de sine și de suferința sa, ca amândoi să se simtă scăldați într’o baie de iubire reciprocă, de abnegație și de puritate. Nu cunoaștem și nu vom cunoaște niciodată taina raporturilor dintre suflete, pe ce se bazează putința unei astfel de de apropieri, de intimități și toe intercomunicări între ele. Dar fapt este că există o astfel de intrcomunicare, fapt e că își pot trece de la unul la altul poverile, durerile și bucuriile, poate unul să simtă pătrunzând în lăuntrul său pe celălalt. Aceasta ne ajunge ca să înțelegem cum poate suferi real și Iisus suferințele noastre și cum suferința Lui pentru noi ne ușurează suferințele noastre. El este om ca și noi, capabil să simtă toate ale noastre. Faptul că acest om e Dumnezeu, că însuși Dumnezeu s’a coborât până la a-și Însuși capacitatea de participare la condiția noastră umană nu face decât să ne înduioșeze și mai mult și să ne asigure că sensibilitatea lui Iisus este deosebit de gingașe, sesizând durerile tuturor și trăindu-le pătrunzător pe toate. Iisus e nu numai un om oarecare, cu facultățile spirituale tocite de păcatul egoismului și al materialității, ci omul înălțat la cea mai desăvârșită expresie a Sa, cu puterile sufletești penetrante ca cele mai fine tentacule. Dacă omul e făcut să cunoască, să înțeleagă, să înțeleagă nu teoretic, ci existențial, pe semeniii săi, împovărându-se de trăirea tuturor experiențelor lor, Iisus este Omul culminant, Omul desăvârșit în această privință. El e aproape de toți, sesizează cu finețe supremă ceea ce este în toți și participă generos — deci fără de păcat — la vibrațiile tuturor inimilor. El «urmărește — zice tot Sfântul Maxim Mărturisitorul — în toate zilele pe toți cei ce se vor mântui, pentru a-i cuceri» (Migne, 90, 17). Omenitatea Sa este un filtru universal prin care absoarbe suferința tuturor, ușurând-o. Iar prin omenitatea Sa însăși dumnezeirea suge suferința omenească înnecând-o și topind-o în sânul dragostei Sale fără de limită. Și prin ce poate fi atras cineva mai mult decât prin participarea la suferința lui ? Când iai parte la durerea lui, nu-i absorbi numai durerea, ci și pe el însuși cu toată ființa. Prin Iisus Hristos omenirea care crede este atrasă în raza dumnezeirii, unde se purifică și crește în duh, prin participarea valorile dumnezeești, la tot ceea ce izvorăște din Dumnezeu. Aceasta e calea îndumnezeirii, calea spre ospățul spiritual comun, calea spre Viață! înălțarea acestora se face prin Duhul dumnezeesc, care face drumul de la Dumnezeu la noi și de la noi la Dumnezeu, care ne dă în forme împărtășibile și tot mai sporite valorile eterne ale dumnezeirii, care ni le asimilează treptat. E de dorit să nu mai avem năcazuri? Dar atunci Hristos n'ar suferi cu noi, n’ar plânge pentru noi, n’ar Titanica încordare și sforțare pe care o depune omenirea în actualul războiu, ne îmbie stăruitor preocuparea de, problema dinamismului creator al istoriei. In esența ei, istoria e viață, progres și trudă neodihnită a omului de a-și făuri destinul în luptă crâncenă cu toate piedecile și vitregiile vremilor. Ținta ei supremă este asaltarea în supraistorie sau veșnicie din împlinirea totală a omului în Dumnezeu. Ori, chiar o superficială ochire asupra aspectelor fundamentale ale actualului războiu, ne duce la concluzia că războiul actual — deși este cea mai gigantică încordare cunoscută de istorie — e departe de a da un randament istoric proporțional cu imensa consumare a omenirii în văpaia lui. Dimpotrivă, până acum seamănă în lume numai sângerare, pustiire și moarte. Desigur, războiul actual — deși se deslănțue de atâta vreme — prezintă încă multe necunoscute și nu avem până acum perspectiva de timp necesară aprecierii lui juste și definitive. El este încă un iureș gigantic în declanșare, care ne angajează așa de mult în vârtejul lui, încât n’avem nici liniștea necesară vederii lui adecvate. In plus, tainele Proniei divine în istorie nu pot fi pătrunse de mintea omului, oricât de mult s’ar strădui în acest scop. De aceea n’avem pretenția de a rosti o sentință deplin adecvată și definitivă asupra lui. Totuși putem să ne încumetăm a ne pronunța asupra linilor mari, înlăuntrul cărora se desfășoară și definește acest războiu. Și cel mai puțin abil scrutător al evenimentelor ce se deapănă sub ochii noștri, poate sesiza uriașa deslănțuire de forțe în actualul războiu. Tot ceea ce a putut pregăti mai abil și mai eficace tehnica cea mai progresată, tot ceea ce reprezintă apogeul civilizației veacului, se pune azi în acțiune. Alături de omintirea tehnică, se desfășoară colaborarea celei mai intense propagande diplomatice. Am putea spune că întreg omul, cu trupul și sufletul său, e angajat total în acest războiu. Cu alte cuvinte, desfășurarea și consumarea de forțe nu are termen de comparații cu alt războiu, în ceea ce privește imensitatea ei. Și totuși puțin sta în această duiosă relație cu noi. Dacă n’am suferi, n’am cunoaște cea mai dulce bucurie, aceea a participării lui Hristos la suferința noastră. Am fi în afară de universala comunitate dintre Hristos și cei pentru cari pătimește. Cine nu are și pe umerii săi jugul universal «blând și ușor» al crucii, al suferinții colective, cine nu participă la acest destin de amar al omenirii, nu-și simte sufletul sub adierea mângăitoare a dragostei lui Hristos. D. STĂNILOAE a adus până acum acest războiu, în afară de suferință, pustiire și moarte. Ar putea obiecta cineva că războiul în general, prin însăși firea sa, include în sine în mod inerent ceva negativ și destructiv. E drept, însă războiul poate avea exclusiv acest aspect numai atunci, când e prea puțin prezentă activ în el mâna promotoare a lui Dumnezeu, care și din rău face instrument de promovare a binelui și fericirii. Firește, ar fi o greșală de neiertat să spunem că Dumnezeu este cu totul absent în actualul războiu. Am susține cu aceasta teza deistă, care neagă realitatea Providenței divine în lume și în istorie. Dar nu e tot una în ce măsură și în ce chip e prezentă puterea lui Dumnezeu în deslănțuirea unui războiu. Căci mersul unui războiu și rezultatul său final tocmai de aceasta depinde în primul rând. Afirmația de mai sus ne-o va lămuri și justifica o scurtă considerație asupra factorilor constitutivi ai dinamismului creator al istoriei. Dinamismul creator al strădaniei istorice rezidă în înșiși factorii constitutivi ai istoriei. Factorul primordial al istoriei este Dumnezeu, care prin creațiune și providență face posibilă constituirea istoriei și viața ei. Al doilea loc in constituirea istoriei îl deține omul, fără de care istoria n’ar fi posibilă și nici n’ar avea sens. In fine, al treilea element constitutiv al istoriei este cosmosul, care servește istoriei nu numai de arenă ci și de instrument de obiectivare a produselor spiritului creator de istorie. In desfășurarea ei, istoria este o tainică interferență de forțe creatoare divino-umane, care se întruchipează în fapte concrecte numai prin mijlocirea materiei microscosmosului și cosmosului, ca instrument de concetizare obiectivă a creației spirituale. Dacă elementul constitutiv primordial al istoriei este Dumnezeu, atunci factorul de primul rang al dinamismului creator al istoriei îl constitue Cerul. Iar factorul al doilea al dinamicei istorice este omul. Dar în toată complexitatea dinamismului istoric, are rol și importanță considerabilă și cosmosul, care determină și definește în largă măsură desfășurarea acestui dinamism. Locul de frunte în dinamica Dinamismul creator al istoriei