Telegraful Român, 1953 (Anul 101, nr. 1-44)

1953-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1-2 TELEGRAFUL ROMAN 3­ 1Pacea în concepţia patristică In calitatea lor de păstrători fideli ai învăţă­torii Mântuitorului, primite în mod aproape ne­mijlocit şi ai tradiţiilor sfinte şi scumpe Bisericii noastre, Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti „au păstrat, au lămurit şi au desvoltat ideea de pace. Ei au acordat păcii o importanţă deosebită. Chromatius, Episcop de Aquilea pe la anul 383 hirotonit de Sfântul Ambrozie şi prieten al acestuia, al Fericitului Ieronin, al Sfântului Ioan Gură de Aur, al lui Eliodor şi al lui Rufin, vorbeşte despre pace în tratatul său „Despre cele 8 fericiri“. Sfinţii Părinţi şi Scriitori ai Bisericii nu s-au limitat numai a vorbi despre pace „în mod general", ci au privit problema păcii în amănun­tele ei, insistând asupra unora sau altora dintre aspectele acestei probleme. La cei mai mulţi dintre dânşii, găsim concepţia că pacea este starea so­cială care se preferă răsboiului, opunând, în anti­teză, binefacerile păcii şi ororile răsboiului, cu consecinţele ce le au acestea nu numai asupra societăţii umane în general, dar asupra morali­tăţii şi — deci acţiunii de mântuire — a creşti­nilor în special. In epoca tulburată a veacului al IV-lea când răsboaiele de dominaţie, nedrepte, zguduiau din temelii imperiul roman, măcinau masse de oameni, dintre care foarte mulţi erau membri ai Bisericii, Sfântul Grigore de Nissa este unul dintre aceia care îndeamnă pe creştini să se ab­ţină dela astfel de răsboaie, preferând răsboiului pacea. El zice: „Acela c­re vă făgăduieşte vre-un fo­ls dacă vă abţineţi dela răsboi, vă dă două, unul ferindu-vă de convoiul de nenorociri care însoţeşte răsboiul şi al doilea ferindu-vă de în­suşi războiul“. înalta concepţie morală a creştinilor asupra lumii, asupra necesitaşi inexorabile a păcii — ca singurul climat social în care se pot cultiva şi înflori, cu roadă bogată, virtuţile creştine — este cu măestrie zugrăvită de Sfântul Irineu, în această plastică expresie: „Creştinii şi-au schim­bat săbiile în Instrumente ale păcii şi au uitat să se lupte". Iar Sfântul Atanasie cel Mare — care aprobă răsboiul drept de apărare şi cinstea pe eroii apărători ai patriei — exprimă suspinul Bisericii după o epocă de pace. Epoca în care toate capacităţile umane, în loc să fie puse în slujba răului şi a uciderii, ar fi utilizate numai şi numai în folosul propăşirii societăţii: „îndată ce popoarele înţeleg învăţătura lui Hristos, se ind­­letnicesc cu munca câmpului în loc să se lupte şi-şi împreună mânile pentru rugăciune în loc să pună mâna pe arme“. Această sentinţa morală a Sfântului Atanasie cel Mare proiectează lumină asupra acelora cari — tocmai în numele rel­giei Domnului nostru Iisus Hristos — adică subtilizând adevărata ei învăţătură — caută să deslănţuie un nou răsboiu al omenirii întregi, răsboi în care milioane şi milioane de văduve şi orfani, credincioşi creştini, nor avea prilejul să-şi îm­preune mâinile la rugăciune decât în memoria soţilor şi părinţilor lor jertfiţi Molochului vre­­milor noastre. In anti­teză cu starea groasnică a răsbo­iului, ţâşneşte, sub pana măiastră şi inspirată a Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti, lumina cea nepreţuită a stării de pace, lumina care că­lăuzeşte pe adevăratul creştin către mântuire. „Bunul păcii, zice Fericitul Augustin, e aşa de mare, încât în lucrurile pământeşti şi muri­toare, nu se obişnuieşte să se audă ceva mai fermecător, nici să se dorească ceva mai mult, nici să se descopere ceva mai bun ca pacea. Pacea e dorită de natură însăşi“. Şi într’adevăr. Ce oare, mai mult decât pacea, poate asigura omului climatul social şi psihologic necesar ar­monioasei sale desvoltări? Ce oare, mai mult decât pacea poate asigura creştinului mediul so­cial şi psihologic necesar aplicării sale către tre­buinţele spirituale şi morale, către trebuinţele impuse de opera soterio­­gică . „Sfântul Grigorie de Nissa, comentând Fe­ricirea a 7-a care fericeşte pe făcătorii de pace, observă că pentru a gusta din cele ce sunt râv­nite în viaţă, nimic nu e mai plăcut ca o exi­stenţă paşnică. Orice plăcere are nevoie de pace spre a fi plăcere. Tot ceia ce se cinsteşte în viaţi: sănătate, soţie, copii, casă, părinţi, pă­mântul şi marea, fiecare cu bogăţiile sale, gră­dini, vânători, băi, palestre, gimnazii, locuri de plăcere, locuri pentru tineret, şi toate născoci­rile plăcerii, la care se adaugă spectacolele plă­cute, audiţiile muzicale şi tot ceea ce îndulceşte viaţa celor în desfătări, toate acestea nu valo­rează nimic fără bunul păcii. „Pacea — zice el — face agreabile toate câte sunt cinstite in viaţă“. Nespus de bine a zugrăvit acest Sfânt Pă­rinte — în cuvintele de mai sus — rolul păcii în desvoltarea civilizaţiei şi culturii umane. Bunuri cari nu numai că nu „se desvoltă“ — cum susţin unii — în vreme de răsboiu, dar nu sunt de con­ceput decât numai şi numai în legătură directă cu starea de pace. Marea massă a credincioşilor Bisericii noastre — cetăţeni ai unei patrii în care toate eforturile sunt îndreptate pentru satisfacerea tot mai complectă a necesităţilor materiale şi spi­rituale — tocmai de aceasta doresc pacea şi luptă pentru ea. Pacea este o condiţie sine-qua non a propăşirii sociale. In multe din celebrele sale omilii, luceafărul oratoriei bisericeşti, Sfântul Ioan Gură de Aur , consacră o avuţie deosebită aspectului i­ral al problemei păcii. După concepţia sa, pacea este una din premisele de bază ale operei de mântuire a omului. „Sfântul Ioan Gură de Aur susţine că toate bunurile nu servesc la nimic fără pace. Pacea e fruntea bunurilor, ea e siguranţa oamenilor. Pa­cea ne asigură bucurarea de toate favorurile dumnezeeşti". Fără pace, prin urmare, nu se poate concepe nici o fericire pământească, tre­cătoare, nici una cerească, eternă. Numai pacea poate da răgaz creştinului să se dedice cultivării. — virtuţilor morale pozitive, creatoare, aducă­toare de fericire şi desăvârşire materială şi spi­rituală pe pământ, — dar aducătoare şi de mân­tuire veşnică, la care aspiră inima oricărui ade­vărat credincios. De aceea — potrivit aceluiaş Sfânt Părinte — „Cine distruge pacea şi bucuria ne păgubeşte mai mult decât ne-ar lua avutul. Pacea şi înţe­legerea atrag o admiraţie generală mai mare decât aceea cu care se încunună desăvârşir­ea. Pacea e mai presus decât desăvârşirea". Con­sider că este inutil să mai arătăm cum calcă în picioare necesitatea de mântuire a creştinilor, guvernele imperialiste care se împăunează a fi „guverne creştine" şi — tocmai în numele acestui fals „creştinism* de paradă — atentează la pacea şi înţelegerea popoarelor, la acest bun „mai presus decât desăv­ărşirea". „Descriind atmosfera păcii creştine şi a păcii generale Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nici un bun nu poate fi comparat cu bunul păcii, întâi stătătorul Bisericii dă pacea odată, de două ori, de trei ori, de mai multe ori: „Pace vouă“. Ei dă pacea de atâtea ori cre­dincioşilor pentru că pacea e mama tuturor bunurilor. Mântuitorul în­deamnă pe Apostoli să dea pacea in casele în care intrau, ca simbol al bunurilor. Fără pace, toate celelalte sunt inutile. Pacea e un aşa de mare bun, încât cei care o fac sunt numiţi fiii lui Dumnezeu". Ceea ce observa — acum un mileniu şi ju­mătate — Sfântul Ioan Gură de Aur, cu privire la practica bisericească, de serviciu divin, ca întâi stătătorul Bisericii să dea pacea credincioşilor adunaţi la rugăciune, este valabil şi astăzi pentru Biserica noastră Ortodoxă. Prin saluturile sale irenice pe care le adresează credincioşilor absolut la fiecare liturghie sau ierurgie, Biserica Orto­doxă nu dovedeşte numai că este o păstrătoare fidelă a tradiţiilor scumpe şi sfinte. Acest fapt dovedeşte că Biserica Ortodoxă nu a încetat — şi nici nu încetează — de la intemeerea sa şi până azi, de a se ruga zilnic pentru pace şi de a osteni pentru acest bun suprem. Fără nici o exagerare, putem afirma că in liturgica ortodoxă imul din punctele centrale în (Continuare in pag. 4)

Next