Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)

1970-01-01 / nr. 1-2

ANUL 118 Sibiu, 1 ianuarie 1970 Nr. 1­2 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMANA DE ALBA IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR. Un cm3 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Inserţiunile se adresează ADMINISTRAŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. — Scrisorile nefrancate se refuză. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Pe 3 luni: 6 lei Credinţa noastră 1. Legea Doresc ca prin aceste rînduri şi altele ce se vor tipări — să stau de vorbă, de la inimă la inimă, cu credincioşii de pe a­­ceste plaiuri. Să stau de vorbă în recule­gere şi rugăciune — despre „credinţa noastră“. Adică, nu despre ceva necunos­cut, despre care auzim acum, ci despre credinţa in care trăim, pe care o cunoaş­tem, pe care o iubim. Ea e credinţa noas­tră, a ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor. Ea e a tuturor credincioşilor români, care au crezut in trecut şi cred astăzi în Iisus Hristos, in Evanghelia Lui cea sfintă, in Biserica dreptmăritoare a lui Hristos Domnul. E credinţa noastră — pentru că am pri­mit-o de la Sfîntul Apostol Andrei şi de la ucenicii Sfinţilor Apostoli. Ea a venit din Răsărit, de la Ierusalim, unde a propo­­văduit Iisus Hristos, din Asia Mică, din Sudul Dunării — unde s-a răspîndit prin propovăduirea Sf. Ap. Pavel şi altor Sf. Apostoli. Aşa că credinţa noastră e apa cea curată, apa vie, care izvorăşte din Iisus Hristos şi din care toţi cei ce se îm­părtăşesc dobîndesc viaţa veşnică. Această credinţă au primit-o în inima lor strămoşii noştri în sec. II—IV şi aşa s-a legat de sufletul poporului român, încît — cu vre­mea — a primit numele de lege româ­nească. E, deci, credinţa noastră — pentru că e credinţa moşilor şi strămoşilor noştri, care secole întregi au trăit în această credinţă. Ea le-a fost sprijin în necazuri, lumină în încercări, izvor de bucurie, de biruinţă. Ea ne-a ajutat să fim toţi una, deşi eram împărţiţi în trei „ţări", ne-a dat cele dinţii cărţi scrise şi tipărite în limba română, cele dinţii şcoli româneşti, începuturile ar­tei şi literaturii române. Ea a fost alături de poporul nostru în toate împrejurările, în lupta lui pentru unitate, pentru liber­tate, dreptate socială şi progres. Noi ţinem la această credinţă, ca la o comoară nepreţuită, pentru că ea e dată de Iisus Hristos şi răspîndită de Sfinţii Apostoli şi de ucenicii lor, pentru că ea e o moştenire, o zestre scumpă, lăsată nouă de strămoşi. Ea este Evanghelia lui Hris­tos trăită de înaintaşii noştri, e legea în­sufleţită de Duhul lui Hristos, e legea în care bate sufletul strămoşilor, sufletul a­­cestui pămînt. De aceea o simţim „a noas­tră", împletită deplin cu sufletul nostru, cu viaţa noastră. Dar ca legea lui Hristos, legea stră­moşească, să fie cu adevărat a noastră, nu e destul s-o primim de la strămoşi, de la părinţi, ci e nevoie ca fiecare credincios să o cunoască bine, să o iubească, să tră­m şi lui Hristos iască după îndrumările ei, după rînduie­­lile ei, după învăţăturile ei. Aşa cum se aprinde flacăra din altă flacără, aşa înain­taşii noştri ne-au transmis flacăra cre­dinţei, dar această flacără noi înşine tre­buie să o îngrijim, să facem ca ea să ne aprindă toată fiinţa şi să devină izvor de lumină, de mîntuire, de viaţă nouă. Acesta e motivul pentru care îndrăznesc aici să stau de vorbă cu credincioşii des- An nou Ne aflăm la început de an nou, cînd fiecare om cuminte îşi face o scurtă dare de seamă în faţa conştiinţei sale, asupra drumului parcurs într-un an de zile, cu umbrele şi luminile lui, şi, trăgînd concluziile sau învăţămintele cuvenite, priveşte în­crezător înainte spre a urca pe troi trepte, pe noi scări ale împlinirii vieţii sale. Acest apus şi, în acelaşi timp, răsărit de nou an pune probleme de conştiinţă în primul rînd creştinului, credinciosului Bisericii noastre. Pe noi, cei ce mărturisim pe Mîntuitorul nostru Jian Hris­tos după Legea strămoşească, înnoirea anului ne cheamă parcă mai insistent ca oricînd la înnoirea făpturii noastre. „Făptura rea nouă“, despre care Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte de atîtea ori (Gal. 6, 15; Ef. 4, 24) — ca fiind supremul scop pe care trebuie să-l urmărim ca creştini adevăraţi — acum, la început de cărare nouă, ne îmbie mai stăruitor s-o împlinim în fiinţa noastră. „Venind El însuşi — Iisus —, a adus cu Sine înnoirea întregii lumi", spune Sf. Irineu. De aceea, semnificativ este şi faptul că ieşirea Mîntuitorului la propovăduire pare a fi coincis, într-o oarecare măsură, după cronologia noastră de astăzi, cu în­ceput de an nou, lucru pe care ni-1 amintește Evanghelia rînduită a se citi în Duminica după Botezul Domnului (Matei 4, 12—17). Nu fără tîlc apoi, luna ianuarie, din punctul vedere al Bise­ricii noastre, este luna marilor dascăli şi Părinţi ai Ortodoxiei: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie al Nisei, Sf. Teodosie cel Mare, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Atanasie şi Chiril al Alexandriei ş. a. Făptura cea nouă este, în primul rînd, „îmbră­cată în Iisus Hristos" (Gal. 3, 27), adică trebuie să poarte mereu în sine veşmintele iluminate ale virtuţilor, care străluceau atît de puternic în făp­tura divin-umană a lui Iisus­ Hristos; veşmîntul dragostei de Dumnezeu şi de oameni, veşmîntul dreptăţii, al cinstei, al blîndeţei, al muncii cinstite şi ziditoare, al păcii, al jertfelniciei etc. în această privinţă făptura cea nouă urmează continuu în­demnul Sf. Ignatie Teoforul, care ne spune: „înde­părtaţi aluatul cel rău, învechit şi acrit, şi prefa­­ceţi-vă în aluat nou, care este Iisus Hristos". Făptura cea nouă, tot după cuvîntul Sf. Apostol Pavel, se străduieşte „pururea spre lucrul cel bun" (Gal. 4, 18). De aceea, această făptură este să­­mînţa căzută în pămîntul cel bun din Pilda semă­nătorului, care aduce roadă însutită şi înmiită. Prin această roadă, ea este izvor de bucurie pen­tru cei din jurul său. Desigur nu prin glume gău­noase, ci prin sfaturi, poveţe şi fapte de ajutorare. Făptura cea nouă nu trăieşte, nu poate trăi nu­mai pentru sine, pentru interesele sale înguste, pre credinţa noastră, a tuturor celor ce ţinem de legea strămoşească, să păşim pe urmele lui Hristos, pe urmele Sfinţilor Apostoli, pe urmele înaintaşilor noştri, să ne cunoaştem legea, să o trăim, şi trăin­­d-o să fim lucrători la înnoirea continuă a vieţii noastre, la mersul înainte al po­porului nostru, al omenirii. Căci cre­dinţa noastră, deşi e veche, e totuşi — ca lege a lui Hristos, cel veşnic viu — mereu izvor de înnoire şi ne ajută să fim oameni noi în vremuri noi. 1 NICOLAE Mitropolitul Ardealului făptură nouă pentru pîntecul său, ci ea se revarsă mereu în afară în acte de dăruire şi zidire omenească, îm­­plinindu-şi cu conştiinciozitate îndatoririle sale, lucrînd „ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni" (Col. 3, 23). Cel ce caută să se înnoiască mereu în Iisus Hristos ştie, tot după îndemn apostolesc, că are obligaţia de a „purta sarcinile" care îi revin. Mai ştie de asemenea că fiecare din noi avem obligaţia de-a purta în lume o anumită povară, potrivit cu puterea şi capacitatea fiecăruia, că este un păcat de neiertat, ba chiar o crimă faptul de-a căuta să te strecori prin viaţă fără osteneală, fără sudoare, numai consumînd şi nimic dînd sau puţin dînd. Cel ce caută să-şi înnoiască făptura sa lăuntrică, ştie că marele car al vieţii trebuie împins înainte, de toate generaţiile, spre noi zări de lumină, pro­gres şi bucurie, aşa cum şi înaintaşii noştri l-au adus pînă în punctul din care l-am preluat noi. Ca unul care are conştiinţa că sîntem numai nişte călători vremelnici pe plaiurile minunatei noastre planete, care este Pămîntul, că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie" (Evrei 13, 14), omul cel nou sau făptura cea nouă, despre care ne grăieşte Sf. Apostol Pa­vel, nu se leagă cu tot dinadinsul de bunurile pă­­mînteşti, deoarece nu le consideră niciodată sco­puri, idealuri, ci simple mijloace pentru realizarea unor idealuri mai înalte, de desăvîrşire a fiinţei sale, de creaţie, de înfăptuire a cît mai multe lu­cruri de zidire, a cît mai multe fapte de omenie. Aşa se face că în faţa vieţii, cu toate laturile ei, în faţa durerii, în faţa bucuriei, în faţa răului, în faţa semenului, în faţa oricărui popor şi a ori­cărei probleme care poate să se ivească în cale, făptura cea nouă vede, cugetă, voieşte şi lucrează ca Iisus Hristos pe care îl urmează. Aceasta şi pentru că cel ce-şi pune cu toată seriozitatea problema înnoirii făpturii sale ştie că paşii săi, viaţa sa întreagă se desfăşoară sub pri­virile permanent treze, atotpătrunzătoare şi atot­ştiutoare ale lui Dumnezeu. De aceea el îşi cîntă­­reşte, îşi controlează mereu fiecare gînd, fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare privire, fiecare faptă, amintindu-şi în această privinţă şi de sfaturile Sf. Ioan Gură de Aur, care zice: „Nu-ţi este îngăduit, iubite, să trăeşti în nepăsare! Pune-ţi legi şi în­dreptare, ca să săvîrşeşti toate faptele tale aşa cum trebuie! Fii cu luare aminte şi pază chiar faţă de faptele pe care le socoteşti indiferente". Făptura cea nouă, mai presus de toate, gîndeşte şi acţionează nu pentru vreo răsplată oarecare, ci dintr-o curată şi fierbinte dragoste de Dumnezeu, aşa cum un copil caută să facă numai bucurii părinţilor săi din dragostea pe care le-o poartă. (Continuare în pag. 3)

Next