Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)

1972-02-01 / nr. 5-6

Nr. 5—6 ANI ul izu Sibiu, 1 februarie 1972 PREŢUL INSERŢIUNILOR: Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 Iei Pe 6 luni: 12 Iei # -1­­4 Credinţa noastră Noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni şi nici „cerul şi cerurile cerurilor“ nu-l pot cuprinde (II Cronici 6, 18). Dar ştim de asemenea că Dum­nezeu însuşi a poruncit în Vechiul Testament să se facă un locaş, care să fie „loc de întîlnire“ -T între El şi poporul israilitean. Căci era firesc ca credincioşii să aibă un loc, unde Dumnezeu să-şi reverse binecuvîntările Sale şi ei să preamărească pe Domnul. a) Templul. Intr-adevăr, pe muntele Sinai a zis Dumnezeu către Moisi: „Vorbeşte copiilor lui Israil să-mi facă un locaş sfînt şi eu voi locui în mijlocul lor“ (Exod 25, 8). Şi Moisi ajutat de popor a făcut Cortul întîlnirii (era cort pentru că israilitenii mergeau prin pustie, înaintea lor fiind purtat acest cort de către preoţi) după cum i-a arătat Domnul să-l facă (Exod 25, 31). „Acolo mă voi întîlni cu copiii lui Israil, zice Domnul, şi locul acela va fi sfinţit de mărirea mea“ (Exod 29, 43—44). Şi cînd Moisi a sfinţit Cortul întîl­nirii, iată „mărirea Domnului a umplut locaşul“ (Exod 40, 34). Şi poruncă a dat Dumnezeu: „Să cinstiţi locaşul meu cel sfînt, căci eu sînt Domnul Dumnezeul vostru“ (Levitic 26, 2). După ce israilitenii s-au aşezat în Ţara Sfîntă, David a făcut planul pentru zidirea unui templu la Ierusalim. Insă Solomon a fost hărăzit de Dum­nezeu spre „a zidi casa sfinţeniei Lui“. El „va zidi casa mea“, zice Domnul. „Această zidire — zice proorocul David — nu-i pentru om, ci pentru Domnul Dumnezeu“ (I Cronici 28, 2—3; 6, 10; 29, 1). Templul lui Solomon însă a fost dărîmat de regele chaldeilor Nabucodonosor, care a dus pe iudei în robia babilonică. Eliberaţi din această robie, iudeii s-au întors în Ţara Sfîntă şi căpe­teniile lor şi poporul „au dăruit de bună voie pentru casa lui Dumnezeu, ca să fie ridicată din nou pe temeliile ei“ (I Ezdra 2, 68). Şi cînd s-a terminat zidirea templului, „fiii lui Israil (şi) preo­ţii ... au săvîrşit cu bucurie sfinţirea acestei case a lui Dumnezeu“ (I Ezdra 3, 11; 6, 16). Ea a primit numele de templul lui Zorobabel, unul din căpeteniile iudeilor de atunci. Cum şi acest templu a fost pîngărit mai tîrziu de regii Siriei în vremea Macabeilor, el a fost refăcut şi înfrumuseţat de Irod cel Mare (cu cca 20 ani înainte de Hristos). Astfel, de la Cortul lui Moisi s-a ajuns la templul lui Solomon, apoi la templul lui Zorobabel şi la templul lui Irod, în care a venit şi a propovăduit Mîntuitorul. Toate acestea aveau trei părţi: Sfîntă Sfintelor, Sfîntă şi Curtea (Pridvorul), fiecare parte cu obi­ectele de cult prescrise de Domnul. Mîntuitorul a cinstit templul din Ierusalim. Aici a fost adus de Maica Domnului „ca să-l pună îna­intea Domnului“ (Luca 2, 22—24). Aici a venit, la vîrsta de 12 ani, la praznicul Paştilor, şi — *­■ după praznic — a stat de vorbă trei zile cu învă­ţătorii de Lege, de „se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile lui“. Aici a răspuns Maicii Sale şi dreptului Iosif, care îl cântaseră trei zile: „Nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?“ (Luca 2, 41—49), căci aici era Casa Tatălui, Casa lui Dumnezeu. De aceea, adesea îl vedem pe Iisus venind la templu ca să propovăduiască Evan­ghelia. De aceea a scos pe zarafi din templu zi­­cînd: „Casa mea, Casă de rugăciune va fi. Şi era fîn fiecare zi în templu şi învăţa“ (Luca 19, 45— 47). El a lăudat pe femeia văduvă pentru darul făcut templului (Marcu 12, 42—44). Dar — cinstind templul din Ierusalim — Mîn­tuitorul anunţă totodată distrugerea Ierusalimului (împreună cu templul), (Marcu 13, 1—2; Luca 21, 20; Matei 23, 37—38), ceea ce s-a şi făcut de către armatele romane (în anul 70 d.Hr. rămînînd din templu numai „zidul plîngerii“), şi pregăteşte închinarea cea nouă, o biserică nouă, căci în Iisus Hristos este plinirea proorociilor Vechiului Testa­ment. b) Biserica. In Biserica lui Hristos credincioşii nu se vor mai închina numai la Ierusalim, ci pre­tutindeni unde vor fi creştini va fi şi biserică, în care să se aducă preamărire lui Hristos, după Evanghelia Sa, după rînduiala Sa, după Duhul Său. (Ioan 4, 20—24). Iar la temelia acestei rîn­­duieli, nu vor mai sta jertfele de animale, ci jertfa lui Iisus Hristos, Cina cea de Taină, Paştile cele nouă, pe care Iisus le-a prăznuit cu ucenicii Săi într-o „încăpere mare“, care prevesteşte, sau în­cepe „biserica“ creştină, căci acolo s-a săvîrşit prima Sf. Liturghie (Marcu 14, 15—16, 22—24; Matei 21, 26—28; Luca 22, 12—20). Şi poruncă a dat Mîntuitorul la Cina cea de Taină: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea mea“ (Luca 22, 19). Şi de fapt, aceasta s-a făcut şi se face în toate bise­ricile ortodoxe la Sfîntă Liturgie­, pînă astăzi şi se va face mereu. De aceea proorocul Agheu (2, 9) zice despre biserica — în care este Domnul — că „mărirea acestei case va fi mai mare decît a celei dinţii“ (templul). La început creştinii din Ierusalim, fiind iudei, mergeau şi la templu, dar se adunau zilnic în deosebi în încăperi speciale în frunte cu Sf. Apos­toli, ca să săvîrşească Sf. Liturghie (F. Ap. 2, 41—46). După ce credinţa în Hristos s-a răspîn­­dit şi la alte neamuri şi în alte localităţi, creştinii se adunau Duminica „în biserică“ (F. Ap. 20, 7-8; I Cor. 16, 2), căci era firesc ca creştinii să se adune la un loc, ca să asculte Sf. Evanghelie, să se roage şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sîn­­gele Domnului, adică să ia parte la Sf. Liturghie. Şi pe măsură ce s-au înmulţit comunităţile creş­tine, s-au înmulţit şi bisericile, unele mai mici, altele mai mari. Astfel Casa Domnului, Casa Tatălui, în care ne întîlnim cu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, cu marea familie a îngerilor şi Sfinţilor, cu cei vii şi cu cei adormiţi, este centrul, este inima vieţii noastre în Hristos. Însăşi forma bisericii ne vorbeşte despre Iisus Hristos. De obicei bisericile sînt în formă de co­rabie şi de cruce. Forma corăbiei ne aduce aminte de Noe — care închipuie pe Hristos — şi de corabia care a izbăvit familia lui Noe de pieire. Biserica e corabia mîntuirii, la cîrm­a căreia stă Hristos. Forma de cruce ne aminteşte jertfa Mîntuitorului, prin care ne-am mîntuit. De obicei, la încrucişarea braţelor crucii, bisericile ortodoxe au o cupolă, care închipuie cerul, şi — prin lumina ce vine de sus — simbolizează revărsarea luminii divine, a harului divin, care ne luminează sufletele, ne uneşte cu Hristos şi în Hristos, şi ne sfinţeşte. Dacă templul Vechiului Testament avea trei părţi: Sfîntă Sfintelor, Sfîntă şi Curtea, biserica creştină are tot trei părţi: altarul, naosul şi pro­naosul (tinda). Dacă însă în Sfîntă Sfintelor intra numai arhiereul odată pe an, în altar slujesc arhie­reii şi preoţii întotdeauna. Dacă în Sfîntă intrau numai preoţii ca să tămîieze şi să aducă pîinile punerii înainte, în naos stau credincioşii. Aşa se vede deosebirea dintre Vechiul Testament şi Noul Testament: în Vechiul Testament credincioşii erau (Continuare în pag. 2) intîmpinarea Domnului Sf. Evanghelist Luca (2, 22—39) ne istoriseşte amănunţit evenimentul întîmpinării Domnului, prăznuit în 2 februarie. La 40 de zile după naşterea lui Iisus Sf. Fecioară Maria a venit la templul din Ierusalim ca să în­făţişeze pe prunc înaintea Domnului, după legea veche (Levitic 12, 6). Atunci a venit acolo, mînat de Duhul Sfînt, un bătrîn drept şi evlavios numit Simeon, căruia i se făgăduise de la Dumnezeu că nu va muri pînă nu va vedea pe Hristos-Domnul. Dreptul Simeon a luat în braţe pe pruncul Iisus, a mulţumit lui Dumnezeu pen­tru bucuria de a fi văzut pe Mîntuitorul nostru. Cu ochii sufleteşti, bătrînul Simeon a văzut vrednicia Prea Curatei Fecioare Maria şi suferinţele care o aşteptau. Bucuria întîmpinării a avut-o şi o bătrînă evla­vioasă, proorociţa Ana, care nu se depărta de bise­rică, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea în post şi rugăciuni (Luca 2, 37). Praznicul întîmpinării Domnului are un înţeles duhovnicesc mai înalt decît o simplă comemorare a faptelor istorisite în Sf. Evanghelie. Aducerea pruncului Iisus în biserică a impresionat nu numai pe Maica Domnului, pe dreptul Simeon şi pe proo­rociţa Ana, ci şi pe creştinii de totdeauna. Ei au văzut şi văd în acest eveniment un act prin care Fiul lui Dumnezeu s-a dăruit omenirii ca s-o în­noiască, s-o elibereze, să-i aducă lumină şi bucurii duhovniceşti, un act de smerenie şi de mărire în acelaşi timp. O veche cîntare bisericească arată acest înţeles, zicînd: „Pe cuvîntul cel nemărginit şi mai presus de fiinţă, pe Cel purtat cu slavă pe scaunele cereşti îl primeşte în braţe Simeon... Deschidă-se acum poarta cerească ! Că Dumne­­zeu-Cuvîntul, .. . trup omenesc luînd de bună voie, ca să înnoiască firea omenească ca un bun şi să o cinstească de-a dreapta Părintelui“. Dreptul Simeon n-a întîmpinat un prunc obiş­nuit. El era cu totul conştient că vede „pe Cel ce a strălucit mai înainte de veci din Tatăl... pe Cel ce a pus legea în muntele Sinai şi s-a supus poruncii legii. Cel mai înainte de luceafăr, pe care primindu-l Simeon în braţele sale, l-a propovăduit popoarelor a fi Stăpîn al vieţii şi al morţii şi Mîn­tuitorul lumii“ (din stihirile vecerniei Praznicului). Locul întîlnirii cu pruncul Iisus a fost locaş de rugăciune, rînduit de legea Vechiului Testament. Locul întîlnirii noastre cu Hristos-Domnul este Biserica Sa, zidită pe Jertfa Crucii şi pe biruinţa învierii şi călăuzită neîncetat de Duhul Sfînt. Credincioşii noştri îl întîmpină pe Domnul în Sf. Taine şi în rînduielile Bisericii. Ne întîlnim cu E­ristos, ba mai mult, ne îmbrăcăm în Hristos, la taina Sf. Botez. Ne întîlnim cu Mîntuitorul în Taina Mirungerii, cînd El ne dă harul Sf. Duh, în Taina Mărturisirii, cînd El ne iartă greşelile, în Taina Sf. Euharistii, unde ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sîngele Său. Sf. Liturghie prezintă credincioşilor nesfîrşite prilejuri de a întîmpină şi noi pe Domnul, iar celelalte Sf. Taine oferă ace­leaşi posibilităţi de a ne găsi cu adevărat în pre­zenţa Sa. Bucuria bătrînului Simeon a fost atît de mare în ceasul întîlnirii cu Domnul, încît el nu şi-a dorit o altă fericire mai deplină. De aceea a cerut eliberarea din viaţa pămîntească, întrucît prezenţa Fiului lui Dumnezeu i-a descoperit frumuseţea cea nespusă a vieţii cereşti. Urmînd însă pildei dreptu­lui Simeon noi sîntem datori să cerem lui Dum­nezeu slobozirea minţii din robia păcatului şi lu­minarea voinţei spre înfăptuirea binelui, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. (Continuare în pag. 2) SS. (Rasa­ratului.

Next