Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)

1972-01-15 / nr. 3-4

ANUL 120 PREŢUL INSERŢIUNILOR: Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. — 3.1 B­­­U TTTSHUTSTTS“ 1977 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 Iei Nr. 3—4 Semnul Sfintei Cruci Explicarea Bibliei Dintre cele trei înţelesuri pe care le are — în vorbirea creştină — numirea sau cuvîntul cruce, unul înseamnă semnul Sfintei Cruci făcut cu mina. Semnul Sfintei Cruci se face în chipul următor: se împreună primele trei degete de la mîna dreap­tă, celelalte două degete de la aceeaşi mînă rămî­­nînd strînse în palmă (împreunare­a celor trei degete însemnează cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, în numele cărora facem semnul Sfintei Cruci şi pe care le adorăm; celelalte două degete din palmă însemnează cele două firi, dumnezeiască şi omenească, ale Mîntuitorului), se duce astfel mîna dreaptă la frunte, rostindu-se, în numele — sau mărire — Tatălui (ducerea aceasta a mîinii şi rostirea cuvintelor însoţitoare însemnează mărirea ce se aduce lui Dumnezeu Tatăl, făcătorul şi stă­­pînul tuturor), se coboară mîna la piept, rosttin­­du-se: şi al Fiului (aceasta însemnează coborîrea lui Dumnezeu pe pămînt, adică întruparea Lui pentru noi şi pentru a noastră mîntuire), se ridică mîna la umărul drept şi se trece apoi la cel stîng, rostindu-se: şi al Sfîntului Duh (ridicarea mîinii la umărul drept şi trecerea ei la umărul stîng în­semnează înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui, precum şi biruinţa Mîntuitorului asupra puterilor răului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu şi unirea noas­tră tainică cu El, îndreptarea noastră prin harul Sfîntului Duh, care s-a pogorît şi pe toate le pli­neşte în Biserică), apoi se desfac degetele şi se lasă mîna în jos, rostindu-se: Amin ! (ceea ce în­semnează: adevărat sau aşa să fie !). încă de la începutul Bisericii, creştinii drept­­credincioşi săvîrşesc — în felul arătat mai sus — semnul Sfintei Cruci la început şi sfîrşit de rugă­ciune şi de muncă, la trecerea pe lîngă biserică ,sau la troiţe, precum şi în orice moment mai de se­amă din viaţa lor. Credincioşii creştini, care refuză cinstirea Sfintei Cruci, nu săvîrşesc nici semnul Sfintei Cruci. Ei încearcă să justifice această poziţie a lor prin răs­tălmăcirea­­celor două texte scripturistice de la F. Ap. 17, 24—25 şi loan 4, 23—24, pe care le tăl­măcesc în sensul că închinarea adusă lui Dumnezeu trebuie să fie săvîrşită în duh şi nu în trup, cu duhul şi nu făcînd semnul crucii cu mîna. Dar în cele două locuri este vorba despre cu totul altceva, şi anume: se subiliniază necesitatea şi însemnătatea de prim ordin a închinării lăun­trice. După cum trupul fără suflet este mort, tot aşa închinarea exterioară (cu trupul) fără cea lăun­trică este moartă. Precum sufletul este mai presus de trup, tot aşa şi închinarea internă este mai presus de cea externă, însă după cum credinciosul este întreg numai prin suflet şi trup, tot aşa şi închinarea este întreagă numai prin îmbinarea ar­­monia­să a celei interne cu cea externă. De unde rezultă că închinarea externă (cu trupul) nu este exclusă sau oprită. Pe lîngă aceasta, semnul Sfintei Cruci este înte­meiat pe suficiente temeiuri și dovezi din Sfînta Scriptură. Acestea constau în­­toate acele texte biblice care mărturisesc că la rugăciune trebuie să participe nu numai sufletul, ci şi trupul cu mă­dularele sale, în special mîinile. Astfel, trebuinţa de a lua parte şi trupul la săvîrşirea rugăciunii şi în general la aducerea de preamărire lui Dumnezeu, este afirmată de către Sf. Apostol Pavel prin îndemnul atît de limpede: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vos­tru şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu“ (I Cor. 6, 20). Această trebuinţă este confirmată şi consfinţită de către însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, care a binecuvîntat pe copii cu mîinile: „Şi, luîndu-i în braţe, i-a binecuvîntat, punîndu-şi mîinile peste ei“ (Marcu 10, 16). De asemenea, Domnul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat pe Sfinţii Apostoli cu mîinile: „Şi i-a dus afară pînă spre Betania şi, ridicîndu-şi mîi­nile, i-a binecuvîntat“ (Luca 24, 50). în Testamentul Vechi încă se practica binecu­­vîntarea cu mîinile (aşezate în cruce). Astfel, de exemplu, patriarhul Iacob a binecuvîntat cu mîi­nile pe fiii lui Iosif, după cum rezultă din urmă­toarele: „După aceea luînd Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa şi în faţa stîngei lui Israel, iar pe Manase cu stînga sa în faţa dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă şi-a întins mîna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stînga şi-a pus-o pe capul lui Manase. înadins şi-a încrucişat mîinile, deşi Manase era întîiul-născut. Şi i-a binecuvîntat“ (Facere 48, 13—15). Astfel stînd lucrurile, nu este de mirare că psalmistul zice: „Aşa te voi binecuvînta în viaţa mea, şi în numele tău voi ridica mîinile mele“ (Ps. 62, 5). De asemenea, este cu totul de aşteptat ca Sfîntul Apostol Pavel să-şi exprim­“ următoarea voinţă: „Vreu deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini sfinte, fără de mînie şi fără şovăi­re" (I Tim. 2, 8). Participarea mîinilor în exprimarea rugăciunii pătrunde şi în cadrul săvîrşirii unor Sfinte Taine. Astfel, prin rugăciune şi prin punerea mîinilor, Sfinţii Apostoli administrau celor botezaţi Sfînta Taină a Mirului (împărtăşirea darurilor Sfîntului Duh). Faptul acesta rezultă clar din relatările ur­mătoare ale Sfintei Scripturi: „Iar Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvîntul lui Dumnezeu, a trimis la ei pe Petru şi pe loan, care, coborînd, s-au rugat pentru ei, ca să pri­mească Duh Sfînt, căci nu se pogorîse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mîi­nile peste ei, şi ei luau Duh Sfînt" (F. Ap. 8, 14— 17). De asemenea: „Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punîndu-şi Pavel mîi­nile peste ei, Duhul Sfînt a venit asupra lor" (F. Ap. 19, 5—6). Prin rugăciune şi prin punerea mîinilor, se să­­vîrşeşte pînă astăzi Sfînta Taină a Hirotoniei în toate gradele ei. Pentru că înşişi Sfinţii Apostoli au aşezat — prin rugăciune şi prin punerea mîi­nilor — diaconi, preoţi şi episcopi acolo unde era nevoie. în privinţa aceasta, relatările Sfintei Scripturi sînt clare şi mult grăitoare. După ce se arată ale­gerea şi numele celor şapte diaconi, se adaugă: „Pe care i-au pus înaintea Apostolilor, şi rugîn­­du-se şi-au pus mîinile peste ei“ (F. Ap. 6, 1­ 6). A se vedea şi I Tim. 4, 14 şi F. Ap. 14, 23. Din toate acestea rezultă că practicarea semnu­lui Sfintei Cruci este o manifestare a dreptei cre­dinţe şi a dreptei vieţuiri creştine. Din contră, refuzul de a săvîrşi semnul Sfintei Cruci este o manifestare a nesocotirii şi potrivniciei faţă­ de Domnul nostru Iisus Hristos şi lucrarea Lui mîn­­tuitoare. Ceea ce rezultă din cuvintele Sf. Apostol Pavel, care zice: „Căci mulţi despre care v-am­ vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos" (Filipeni 3, 18). Drept aceea, făcînd cu creştinească cuviinţă sem­nul Sfintei Cruci, să ne rugăm pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pentru propăşirea necontenită a scumpei noastre Patrii şi pentru pa­cea a toată lumea ! Pr. prof. C. Sîrbu Biblia este din două părţi: Testamentul Vechi, care cuprinde Descoperirea dinainte de L­ristos, şi Testamentul Nou, sau Legea credinţei creştine. Testamentul Vechi este alcătuit din 39 de cărţi sfinte, iar­ Testamentul Nou din 27 cărţi sfinte, toate scrise sub insuflare de la Duhul Sfînt. Să rămînem la Testamentul Nou, izvorul principal al învăţăturilor noastre de credinţă. Este scris acum 19 veacuri, de către opt autori diferiţi (Matei, Marcu, Luca, loan, Pavel, Iacob, Iuda şi Petru), în localităţi diferite, la date diferite, din alte şi alte motive, cu scop diferit. Au fost scrise în limba greacă a acelui timp, cunoscută şi vorbită pe atunci mai mult, afară de Evanghelia după Matei, scrisă în limba ebraică. Cărţile sfinte, aşadar, au fost scrise în primul rînd pentru cei de atunci, cărora le-au fost adre­sate. Aceasta rezultă limpede, din citirea lor. Cine citeşte Testamentul Nou poate constata că în multe locuri e greu de înţeles şi că el nu e o carte de Teologie creştină, care să cuprindă toate învăţăturile de credinţă expuse sistematic, pe capitole, lămurite pe înţelesul tuturor. Cărţile lui sînt scrise mai mult întîmplător, cuprinzînd probleme de interes local, care, neputînd fi lămu­rite urgent în grai, au fost scrise pe scurt şi tri­mise celor în cauză. Iată cîteva exemple în cele ce urmează: în Corint, unii creştini aveau nedumeriri cu privire la posibilitatea de a mînca din cărnurile pe care păgînii le jertfiseră zeilor (idolilor) lor, alţii erau îndoielnici cu privire la feciorie şi căsă­torie, alţii nu aveau lămuriri cu privire la soarta celor morţi şi la învierea acestora ş.a. Erau în pragul de a produce dezbinări şi de a se abate de la dreapta credinţă. Apostolul Pavel se vede nevoit de a interveni urgent cu lămuriri în scris şi pe scurt, pînă va putea veni la ei. La fel şi în Roma, Efes, Galatia, Filipi, Tesalonic etc. în fiecare localitate erau alte şi alte probleme de lămurit. Apostolul Pavel le trimite scurte lămuriri în scris, urmînd ca, după posibilităţi, să le lămurească per­sonal cu graiul, cînd va putea ajunge pe la ei. Se mai constată apoi că se vorbeşte despre bo­tezuri în casele unor persoane din diferite loca­lităţi (Corneliu, Lidia, Ştefana, temnicerul din Filipi etc.). Dar nu se precizează deloc cum s-a săvîrşit Botezul: prin o singură afundare în apă sau prin trei, cu faţa în sus sau în jos, în haină albă sau fără îmbrăcăminte... Cine poate sta­bili această rînduială, fără o pregătire temeinică şi adîncă, dacă Biblia n-o precizează? Sfîntul loan spune că învăţăturile şi faptele Domnului sînt atît de multe, că nu pot încăpea în cărţile Scripturii (loan 20, 30—31; 21, 25; II loan 12; III loan 13—14). Sfîntul Pavel spune că numai pe scurt scrie (Efes. 3, 3). Sfîntul Petru spune că scrie doar „puţine lucruri“ (I Petru 5, 12) şi că epistolele Sf. Pavel sînt grele şi cei ne­ştiutori le pot înţelege greşit (II Petru 3, 15—16; 1, 20—21). Testamentul Nou deci — după măr­turia lui însuşi — cuprinde numai o parte din învăţătura Mîntuitorului şi a Sf. Apostoli. Cine-l poate completa acolo unde trebuie? Oricine? De­sigur nu. Pentru aceasta se cere o îndelungată şi profundă pregătire. , Situaţia socială, culturală, politică, religioasă etc., de atunci era foarte diferită de cea de azi, nu numai aici la noi, ci chiar şi acolo unde au luat fiinţă cărţile Noului Testament şi unde s-au petrecut cele descrise în ele. Dacă nu o cunoaştem, nu înţelegm Biblia. Cărţile sfinte au fost scrise în limba greacă. Ele însă s-au pierdut curînd, fiind scrise într-un singur exemplar. La fel s-au pierdut şi puţinele (Continuare în pag. 2)

Next