Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)
1972-01-15 / nr. 3-4
Pag- 2 TELEGRAFUL ROMAN Gînduri despre Botez Sfînta noastră Biserică prăznuieşte Botezul Domnului Iisus Hristos, ca un eveniment de seamă în istoria mîntuirii creştine. Acest act a însemnat intrarea Mîntuitorului în viaţa publică a vremii şi începutul activităţii Sale de slujire faţă de om. Botezul, sau cum este numit în cărţile de slujbă, Sfînta şi dumnezeiască Arătare a Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos — a fost o mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu, că în El se arată bunăvoinţa Tatălui, că Tatăl îl descoperă lumii, că Duhul Sfînt lucrează prin El şi că botezul Său, pe care îl va lăsa Bisericii este superior celui al lui loan Botezătorul. Botezul lui loan era botezul pocăinţei, după cum am văzut din Sfînta Evanghelie (Matei 3, 11). Botezul lui Iisus este un botez al harului, al iertării, al mîntuirii şi al sfinţeniei. Căci Dumnezeu adevărat fiind, numai El are puterea deplină a ierta păcatele şi a sfinţi. Prin bunăvoinţa Tatălui, mărturisită la botez (Matei 3, 17) faţă de Fiul Său, care, prin trupul omenesc pe care-l avea, reprezenta omenirea, se întrevede clar dragostea lui Dumnezeu faţă de credincioşi. Iar acolo unde este dragoste adevărată este şi iertare şi împăcare, începîndu-şi activitatea pămîntească prin botez, Domnul nostru Iisus Iristos a rînduit ca cei ce vor să intre în Biserica Sa să primească botezul mîntuirii, în numele Sfintei Treimi. Porunca aceasta a fost lăsată Sf. Apostoli înainte de înălţarea la cer: „Mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh“ (Matei 28, 19). Trebuie să reţinem că aceste cuvinte ne aduc aminte de botezul nostru creştinesc, de taina Sf. Botez, instituită de Mîntuitorul, care se deosebeşte fundamental de botezul lui loan. Aşa se explică faptul că fără taina Sf. Botez nu este cu putinţă dobîndirea mîntuirii: „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mîntui“ (Marcu 16, 16) şi: „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5). Prin botez se şterge păcatul strămoşesc, iar cel botezat se leapădă de lucrarea diavolului şi se îmbracă în Hristos“ (Galateni 3, 37), devenind fiul lui Dumnezeu, prin credinţă (Galateni 3, 26) şi membru al Bisericii, care este „Trupul lui Hhristos“ (I Corinteni 12, 27). De aceea taina Sfîntului Botez este uşa de intrare în Biserică şi fără primirea lui nimeni nu are dreptul de a primi celelalte Taine ale Bisericii. Aşadar în Taina Sfîntului Botez lucrează însuşi Hristos. Printr-o lucrare văzută a slujitorilor Bisericii, Mîntuitorul săvîrşeşte, în chip tainic, dar real, o lucrare nevăzută. Sf. Apostol Pavel explică, cu măiestrie, Taina Sf. Botez în epistola către Romani: „cîţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat, îngropatu-ne-am cu El prin botez, întru moarte, aşa încît precum Iristos a înviat din morţi, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 4). Prin întreita afundare în apa botezului se înţelege moartea „trupului păcatului“ (Rom. 6, 6), iar ieşirea din apă reprezintă învierea împreună cu Hristos, sau naşterea din nou pentru viaţa eliberată de orice păcat (Rom. 6, 7). Trebuie să reţinem de asemenea că Biserica noastră a învăţat şi a practicat totdeauna şi botezul pruncilor noştri. Această învăţătură şi practică se bazează pe următoarele temeiuri: 1. Pruncii se nasc cu păcatul strămoşesc, după cuvîntul Sf. Apostol Pavel: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa a intrat moartea la toţi oamenii, în care toţi au păcătuit“ (Romani 5, 12). Despre moştenirea păcatului strămoşeşesc mărturisesc şi alte locuri din Sf. Scriptură (Ps. 50, 6; Ps. 57, 3). Aşadar, pruncii, avînd păcatul originar trebuiesc botezaţi, căci în cazul contrar ei rămîn sub păcatul lui Adam. Ori nu aceasta a fost dorinţa Mîntuitorului, ci dimpotrivă El a chemat la Sine pe cei mici: „lăsaţi copiii şi nu-i opriţi pe ei ca să vină la mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi şi-a pus mîinile peste ei“ (Matei 19, 14—15). Se ştie de altfel că în Vechiul Testament pruncii erau aduşi la biserică, la 40 de zile după naştere. De asemenea tăierea împrejur era semnul unei legături cu Dumnezeu, ceea ce denotă că pruncilor li se recunoştea acest drept şi posibilitatea primirii unei rînduieli sfinţitoare. Dar tăierea împrejur a fost o prefigurare, sau un corespondent al botezului creştin, după cuvîntul Sf. Apostol Pavel (Coloseni 1, 11). Prin urmare şi din acest punct de vedere nu putem respinge botezul pruncilor. Nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor fără a fi născut din apă şi din Duh (Ioan 3, 5). 2. Lipsa credinţei la prunci este suplinită de credinţa părinţilor şi a naşilor, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, îndeosebi Sf. Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin. Şi această susţinere se bazează chiar pe o practică a Mîntuitorului. Se ştie că Domnul nostru Iisus FIristos punea mare preţ pe credinţă. Minunile le săvîrşea acolo unde găsea credinţă. Totuşi în numeroase cazuri El a făcut minuni şi asupra celor care nu puteau să aibă credinţă, dar în locul lor mărturiseau alţii credinţa necesară; în acest fel a fost învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 18); vindecarea fiicei hananeencii (Matei 15, 28); însănătoşirea copilului lunatec (Marcu 9, 24—27); vindecarea paraliticului, pentru credinţa celor care-l purtau (Matei 9, 2 şi Marcu 2, 5); învierea lui Lazăr (Ioan 11, 20—43). Deci aşa precum Mîntuitorul a considerat valabilă credinţa unora pentru îndreptarea altora, tot aşa procedează şi Biserica, primind credinţa naşilor şi a părinţilor, care vor creşte pe copii în învăţătura şi duhul Bisericii noastre străbune. 3. Ştim apoi că Sfîntul Apostol Pavel a botezat „casa“, adică familia lui Ştefana (I Cor. 1, 16), altădată acelaşi Apostol a botezat „casa“ Lidiei (F. Ap. 16, 14) şi „casa“ paznicului închisorii (F. Ap. 16, 30). în atîtea familii au existat desigur şi copii. Tot aşa între mulţimile botezate după praznicul coborîrii Sf. Duh (F. Ap. 2, 41) nu se poate să nu fi fost persoane de toate vîrstele. De altfel cu greu ne-am putea închipui că primii creştini, stăpîniţi de o credinţă atît de vie şi de o dragoste atît de neţărmurită faţă de Hristos, ar fi fost înstare să-şi lase copiii fără Harul lui Dumnezeu, dobîndit prin Taina Botezului. în acelaşi sens ne vorbeşte şi Sf. Irineu, cînd scrie: „Iisus a venit să mîntuiască prin Sine pe acei ce se retrase printr-însul pentru Dumnezeu pe prunci, pe copii, pe juni şi pe bătrîni“ (Contra ereticilor C. II-a Cap. 22). Scriitorul bisericesc Origen scrie: „Biserica a primit de la Apostoli tradiţiunea de a împărtăşi Botezul şi pruncilor“ (comentar la Ep. către Romani, Cartea V). Fer. Augustin scrie: „Botezul pruncilor l-a avut Biserica totdeauna“ (Cuvîntul 176). Asemenea ştiri sînt confirmate şi de prezenţa Cristelniţelor, adică a vaselor pentru botezul copiilor, în toate bisericile unde se adunau creştinii pentru sfintele slujbe (în catacombe şi în alte locuri, care au ajuns să fie cunoscute pînă în prezent). Rămîne deci evident că învăţătura Bisericii este singura autoritate care trebuie să stea la temelia credinţei şi a vieţii creştine, fiindcă ea se întemeiază pe adevărul cel veşnic care este Iisus Hristos. Tot atît de clar este că prin Sfînta Taină a Botezului omul este renăscut în Harul mîntuitor şi se poate ridica pe înălţimea virtuţii binelui, a dragostei şi a adevărului. Pr. Mihail Colotelo Explicarea Bibliei (Urmare din pag. 1) copieri, cu vremea. Pe atunci nu exista tipar, care să scoată cărţi ca azi, în mii şi mii de exemplare. Hîrtia încă nu era ca cea de azi şi era puţină. Un noroc deosebit este să sfintele cărţi au fost încă de atunci traduse şi în alte limbi, ca să poată fi răspîndite cît mai mult. Noi azi trebuie să cunoaştem acele limbi, deoarece descoperindu-se astfel de traduceri, să putem reface după ele textul grecesc cît mai aproape de cel ieşit din mîna Sfinţilor autori. Pentru explicarea Bibliei nu e destul a cunoaşte alfabetul, cum nu e destul a face socoteli numai cunoscînd cifrele. Dar atunci, rămînem oare fără cunoaşterea şi tîlcuirea Bibliei? Nu ! Căci ce nu poate şti un singur om aparte, pot şti mai mulţi, prin completare reciprocă, în cursul veacurilor, îndeosebi în primele veacuri creştine. Ce nu putem şti noi aparte, ştie Biserica întreagă, pe baza cercetărilor adînci, de către cei mai ştiutori fii ai ei din vechime, de pretutindeni şi de totdeauna. Aşa s-au stabilit învăţăturile de credinţă şi numai în acord cu ele putem fi siguri de tîlcuirea corectă a Bibliei. Preoţii au cunoştinţele de trebuinţă pentru înţelegerea şi explicarea Bibliei. Ei le au din şcoli teologice, mai mici şi mai mari, după ce au la bază şi cunoştinţe de cultură generală. Cine nu a urmat asemenea şcoli nu poate fi preot, pentru că nu poate înţelege corect şi bine Biblia şi n-o poate explica şi altora, în Biblie sunt şi lucruri simple şi uşoare, dar sunt şi foarte grele şi incomplet redate. De aceea, explicarea Bibliei s-o facă numai cei ce au căderea. Pr. Dr. P. Deheleanu Gînduri duhovniceşti cu privire la nepătimire în imnele de laudă alcătuite pentru cinstirea Sfinţilor, Sf. Biserică îi înfăţişează pe aleşii lui Dumnezeu ca pe nişte luptători împotriva răului, ca pe unii care au biruit multe păcate, multe patimi şi au ajuns la nepătimire. Credincioşii care iau parte la dumnezeieştile slujbe şi îşi împodobesc gîndurile din aceste minunate alcătuiri învaţă să se silească şi ei să biruiască patimile şi să preţuiască şi să se străduiască să cîştige nepătimirea. Ca îndrumători siguri spre această întărire în bine, iubitorii de mîntuire şi de desăvîrşire pot găsi pe cugetătorii de Dumnezeu. Aceştia, luminaţi fiind cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, după ce cu cercarea (prin experienţă) au aflat adevărul, minunatele lor gînduri le-au pus la îndemîna noastră iubitorilor de învăţătură de zidire creştinească ortodoxă. Din sfintele lor învăţături alegem cîteva privitoare la nepătimire, pe care dorim să le punem înaintea celor ce caută înaintare în cele bune. începutul îl facem cu unul din gîndurile Sf. Maxim Mărturisitorul, în scrierea sa intitulată: „Cele patru sute de capete despre dragoste“, Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune: „Este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit în rele“. Şi mai departe: „Dragostea este născută de nepătimire“. Şi iarăşi: „...Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pămînteşti, iar mintea desfăcută de acestea va avea iubire către Dumnezeu“. Din aceste cuvinte ale purtătorului de Dumnezeu Părintelui nostru Maxim, înţelegem că, la deprinderea desăvîrşitei iubiri către Dumnezeu şi către aproapele, putem ajunge numai dacă mai întîi am cîştigat nepătimirea, adică după ce ne-am desfăcut mintea de patimi, căci aceasta însemnează, în primul rînd, nepătimirea. De la acelaşi iubitor de Dumnezeu Părinte, mai ştim că „nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca el să se mişte cu anevoie spre răutate“. Potrivit pomenitelor învăţături ale dumnezeiescului Maxim Mărturisitorul, numai cei ce au ieşit din strînsoarea şi întunericul pătimitor se pot bucura de „libertatea fiilor lui Dumnezeu“ şi de desfăşurarea iubirii celei fericitoare de suflet, în înţelesul în care Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre nepătimire , ca despre o stare paşnică a sufletului, ca despre o neclintire în cele bune — înfăţişează şi fericitul Diadoh, Episcop al Foticeii, care o aseamănă cu o îmbrăcăminte de fier, prin care nu pot străbate săgeţile războinicilor. El precizează că „nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, ci, războiţi fiind ei, să rămînem nebiruiţi“. De la acelaşi gînditor de Dumnezeu ştim de asemenea, că „curăţia nu vine numai din a nu mai face cele rele, ci şi din a stinge cu totul relele, prin împlinirea cu grijă a celor bune“. Avînd să vorbească despre nepătimire, fericitul alcătuitor al Scării, Sf. loan Sinaitul, o înfăţişează, de la bun început, ca pe acea stare sufletească, ce face fiinţa omenească proprie ca în ea să se sălăşluiască Dumnezeu. „Iată cerul este în tine, dacă tu eşti curat“ zice şi Sf. Isac Sirul. Sf. loan al Scării mai spune: „Podoaba firmamentului sunt stelele, iar podoaba nepătimirii sînt virtuţile“. Cel ce, prin agonisirea virtuţilor, a supus cu totul patimile şi le-a făcut nelucrătoare, a pus totodată rînduială în fiinţa sa: mintea lui a înălţat-o mai presus decît orice făptură şi a supus-o lui Dumnezeu; simţurile le-a supus minţii, iar trupul îl are ca împreună lucrător al celor bune. Unul ca acesta s-a mutat de la moartea patimilor, la viaţa virtuţilor şi se poate spune despre el că a înviat cu sufletul, înainte de învierea cea de obşte, de la acea uimitoare venire de a doua în lumea a Fiului lui Dumnezeu, în acest înţeles numeşte sfîntul loan Scărarul nepătimirea „înviere a sufletului, înainte de învierea cea de obşte“. Ca şi pentru alte virtuţi şi pentru nepătimire pildă avem în Mîntuitorul Iisus Hristos, care zice: „învăţaţi-vă“ nu de la îngeri, nu de la om, ci „de la mine“, „că blînd sînt şi smerit cu inima“ şi cu cugetele şi cu felul de a gîndi, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ de lupte şi uşurare de gîndurile ce vă ispitesc. Fie ca această minunată, negrăită şi necuprinsă bogăţie a nepătimirii, să o dobîndim şi noi, prin harul şi iubirea de oameni a bunului Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor Sfinţilor, care, întru nepătimire, cu luminătorii strălucesc. Ierod. Teofil Părăianu Nr. 3—4