Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)

1972-01-15 / nr. 3-4

Nr. 3—4 TELEGRAFUL ROMAN Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859 — 24 ianuarie 1972) Pe lîngă alte mari sărbători patriotice, poporul nostru serbează an de an și ziua de 24 ianuarie 1859, ziua Unirii Principatelor Române, act care constituie piatra de temelie a operei de închegare statală a României contemporane. La această sărbătoare, se cuvinte nouă celor de de azi să ne aplecăm puţin asupra cronicilor şi documentelor şi să pătrundem cu mintea şi cu inima eforturile, luptele, jertfele şi frămîn­­tările care stau în spatele acestui mare eveni­ment, frămîntări care au pornit din trecutul în­depărtat al istoriei poporului român. Se constată strădania de veacuri a poporului nostru răsfirat în cele trei „ţări“ de a se aduna într-o singură „ţară“, întrucît românii vedeau şi simţeau, că prin limbă, lege, obiceiuri şi viaţă economică sunt una, ca fii ai aceluiaşi popor. Mihai-Vodă-Viteazul a­­junge pentru scurt timp să-şi împlinească „pohta ce-a pohtit“. Cărturarii şi cronicarii ca şi alţi pa­trioţi luminaţi au semănat cu slovele şi lupta lor, în ţară şi străinătate, conştiinţa originii noastre comune. De asemenea, în predosloviile cărţilor bisericeşti (ale lui Coresi, Varlaam, Simion Şte­fan etc.) s-a arătat mereu unitatea de neam, de limbă şi credinţă a românilor. Nu trebuie uitat faptul că din sinul poporului, o seamă de ro­mâni, ca de pildă: păstori, cărăuşi, negustori, că­lugări, care treceau dintr-o parte în alta a Carpa­­ţilor, cu turmele, cu mărfurile, cu manuscrise şi obiecte de cult au contribuit şi ei la apropierea sufletească a românilor din Moldova, Ţara Româ­nească şi Transilvania. De aceea, cînd împrejurările istorice au devenit favorabile, poporul român şi-a manifestat ferm dorinţa unui stat independent propriu; de aceea, prin Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) al celor şapte puteri (Anglia, Austria, Franţa, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia), se hotărăşte drep­tul poporului nostru de organizare politico-so­­cială modernă. Divanurile Ad-hoc înfiinţate în Principate afirmă ideea unităţii statale, ale cărei zori se deschideau. Poporul avea acum alături de el mulţi bărbaţi iluştri care s-au făcut ecoul dorin­ţelor lui. Aşa de pildă, Nicolae Bălcescu, figura luminoa­să a acelor vremi, scria: „România există şi orb este cel ce nu o vede“. Mihail Kogălniceanu ex­punea pe larg ideea unirii în: „Dorinţele partidei naţionale din Moldova“, iar ceilalţi bine cunos­cuţi fruntaşi au creat o întreagă literatură în pu­blicaţiile vremii. Românii din Transilvania urmă­reau cu viu interes evenimentele din Principate ca pe un act de mântuire a tuturor celor de o limbă şi o lege. Partida unionistă din Moldova cuprindea ma­joritatea covîrşitoare. Unioniştilor se alăturase şi clerul, în frunte cu vlădicii, după cum reiese din exemplele de atitudini pe care le redăm aici. Ast­fel, Mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pre­şedintele Divanului, îşi pune în primejdie scaunul vlădicesc în faţa ameninţărilor guvernului lui V­ogoridi, duşman aprig al unirii, şi chiar a pa­triarhului din Constantinopol. Fraţii Filaret şi Neofit Scriban sunt persecutaţi pentru puternica lor activitate unionistă. Protopopul Tecuciului, Gh. Dimitriu, fiind destituit, se prezintă la Vo­­goridi, declarînd: „Mi-ar da ori nu mi-i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu de astăzi, şi Dumnezeu ne-ar trăzni dacă m-aş ispiti să-l părăsesc“. Postelnicul Gri­­gorie (Hermeziu), Preşedintele Tribunalului din Roman ameninţă preoţii unionişti că vor fi „bă­tuţi cu biciul, puşi în gros şi alungaţi din tîrg“. Fraţii Neofit şi Vasile Arbore, refuzînd favoruri mari în schimbul votului ruşinos, răspund: -... în sărăcie ne-am născut, în sărăcie trăim şi cu onoa­re dorim a muri, o nelegiuire ca aceasta noi nu am săvîrşit... şi nu voim a săvîrşi“. Multe alte greutăţi au întîmpinat bunii patrioţi pînă au reuşit să aleagă în divan adevăraţii repre­zentanţi ai poporului. Astfel în alegerile din 5 ia­nuarie 1859, este ales Alexandru loan Cuza Dom­nitor al Moldovei, alegere salutată cu nespusă bucurie de toate păturile sociale ale Moldovei. In Muntenia, unde frămîntările au fost mai pu­ţine, căci însuşi domnitorul Alex. Ghica era pen­tru unire, alegerile au fost prezidate de Mitropo­litul Nifon, care, după ce face Te-Deumul, ros­teşte cuvintele: „Priviţi şi veţi vedea că toţi sîn­­tem români, aceleaşi simţăminte ne leagă, acelaşi sînge ne uneşte. Toţi avem o Patrie...“. Atunci, în mintea unor patrioţi luminaţi ca Dimitrie Ghica şi Vasile Boerescu a încolţit gîndul de a fi ales Domnul Moldovei şi în Ţara Românească, iar la propunerea lor şi la presiunile maselor populare adunate în număr de peste 30.000 în Dealul Mitropoliei, s-a hotărît de către toţi cei de faţă alegerea lui Alex. Ioan Cuza la 24 ianua­rie 1859, slăvită zi, pe care mulţimea o aplauda cu strigătele de bucurie „Trăiască Unirea“! „Trăiască Vodă-Cuza al Moldovei şi al Munte­niei“! „Trăiască România una şi nedespărţită“! Actul unirii din 24 ianuarie 1859, de la care se împlinesc 113 ani, a fost desăvîrşit prin marea Unire din 1 decembrie 1918, cînd Transilvania a făcut corp comun cu România. Trebuie să reţinem însă că adevăratele roade ale acestor importante evenimente le culegem abia în anii noştri, cînd poporul nostru şi-a cîştigat adevă­rata sa libertate şi cînd toţi fiii ţării, români, ma­ghiari, germani şi alte naţionalităţi conlocuitoare sunt una în jurul conducerii României socialiste. De aceea, datoria generaţiei noastre este acum de a munci, în acest cadru prielnic realizat de înaintaşi, prin eforturi de lungă durată, pentru a clădi o viaţă tot mai frumoasă şi o Patrie tot mai înfloritoare. Numai astfel ne vom putea so­coti vrednici de moştenirea de preţ a înaintaşilor noştri. Pr. Ioan Fulea „MOLDOVA $I ORIENTUL“ In anii Republicii noastre studiile orientale au luat un avînt deosebit. Dovadă întemeierea Institutului de Arheologie, a Facultăţii de orien­talistică din cadrul Universităţii din Bucureşti, a Asociaţiei de studii orientale din Republica Socia­listă România. Expresia acestei asociaţii este re­vista Studia et acta orientalia, din care au apărut pînă acum 7 volume, iar cel de al 8-lea volum se găseşte sub tipar. Pe lingă şedinţele pe care Asociaţia de studii orientale le ţine în Bucureşti, aranjează din cînd în cînd sesiuni de lucru în centrele universitare din ţară. O atare sesiune a avut loc la Cluj în mai 1971. în zilele de 20 şi 21 noiembrie 1971 a avut loc la Iaşi un simpozion cu tema: „Moldova şi Orientul“. Simpozionul s-a desfăşurat în aula Mihail Eminescu a Universităţii „Al. I. Cuza“. Au participat specialişti în orientalistică-turcolo­­gie, armenistică, arabologie, indiologie, ebraistică etc. — din Bucureşti, Iaşi şi Sibiu, profesori, aca­demicieni. Au fost prezentate în şedinţă plenară următoa­rele lucrări: Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp în traducerea lui Mihail Eminescu, de prof. univ. Dr. docent Gheorghe Ivănescu, membru cores­pondent al Academiei Republicii Socialiste Ro­mânia; personalitatea lui T. Simenschi, de prof. univ. Dr. A. Vraciu-Iași; Isidor Onciu — un orientalist moldovean, de prof. univ. N. Neaga- Sibiu; S. O. Isopescu — primul traducător ro­mân din limba siriacă, de prof. dr. Al. Negoiţă- Bucureşti; Vasile Bogrea — orientatlist, de prof. univ. dr. C. Poghirc-Bucureşti. în şedinţa plenară din 21 nov. s-au susţinut comunicările: Iaşii în izvoarele armeneşti, de Dr. Sirmni-Bucureşti; Arta orientală în Moldova în vremea lui Vasile Lupu, de conf. dr. Corina­ Nicolescu-Bucureşti; Ştefan cel Mare şi Hoarda de aur, de Al. I. Gonţă-Bucureşti; Noi date asupra textului tibetan de la Conceşti, de dr. Sergiu Al. George-Bucureşti; Interferenţe folclorice ro­­mâno-turce, de Viorica Dinescu-Bucureşti; Antro­­ponime moldoveneşti de origine cîpceacă, de conf. dr. Vl. Drîmba-Bucureşti; Problema cafelei băute de logofătul Tăutu la Istambul, de dr. Aurel Decei-Bucureşti. Pe lîngă un rol ştiinţific Asociaţia de studii o­­rientale îndeplineşte şi un rol social de mare în­semnătate, pentru că ea înfrăţeşte la muncă co­mună cercetători de diferite naţionalităţi şi astfel lucrarea ei se încadrează în realităţile vremii. Aparte trebuie să spunem că s-a supus unei a­­tenţii deosebite arta religioasă, bisericească, pictura şi arhitectura mănăstirilor şi bisericilor din Mol­dova. Doi dintre preoţii moldoveni, preotul Is. Onciu şi preotul S. O. Isopescu au fost obiectul comunicărilor. Onciu a fost profesor de teologie de la care ne-a rămas un manual de Introducere în cărţile Vechiului Testament 1889, un manual de arheologie biblică (1894), comentar la Psal­tire şi la cartea Proverbelor. Ca profesor de e­­braică şi Vechiul Testament a aprofundat şi alte limbi orientale, araba şi siriaca. Preotul S. O. Isopescu e primul român care a tradus Coranul în româneşte, a tradus şi Penta­teuhul cu comentar după lucrarea în limba siriană a lui Efrem Şirul. Isopescu ne-a lăsat comentarii la: Iov, Plîngeri, profeţii Maleahi şi Obadia. N. N. Din trecutul Telegrafului Român Eruditul profesor universitar Gabriel Ţepelea, un profund cunoscător al problemelor de istorie şi limbă literară din ţara noastră, a scos la edi­tura Minerva o carte intitulată: „Studii de isto­rie şi limbă literară“ în care un întreg capitol este consacrat contribuţiei „Telegrafului Român“ la formarea unei limbi româneşti unitare, expre­sive, eliberată de povara construcţiilor străine, după cum subliniază autorul chiar de la început, încă din primele numere ale Telegrafului Ro­mân, redactate de Aaron Florian — fost profesor la „Sf. Sava“ în Bucureşti, se remarcă o atitu­dine mult mai categorică decît a lui Gheorghe Bariţiu în „Foaie pentru minte ...“ în ce priveşte unitatea şi expresivitatea limbii noastre, antici­pînd cu 15 ani articolul lui Titu Maiorescu des­pre „limba română în jurnalele din Austria“, în acest sens Gabriel Ţepelea precizează: „Redactorul de la Sibiu se pronunţă cu aceeaşi hotărîre împotriva cioplirii limbii, împotriva dez­brăcării ei de „propriile însuşiri“ împotriva abu­zului de neologisme. El depăşeşte viziunea regio­nală combătînd cu egală vigoare atît abuzul de latinizare, cît şi abuzul de francizare şi italieni­­zare“. „Atitudinea aceasta — continuă autorul — nu caracterizează „Telegraful Român“ numai în scurta perioadă a conducerii sale de către Aaron Florian“, ci a continuat şi „după preluarea sarci­nilor redacţionale de către P. Vasici“, care înce­­pînd cu articolul „Românul şi poezia lui“ dă di­rective concrete, precizînd că „limba nu este o pro­prietate privată a unuia sau altuia, ci este un bun al poporului român întreg“; „limba nu se dezvoltă nici nu se formează prin salturi, ci gradat“. Şi a­­junge la concluzia: Articolul, de construcţie sobră, ar meriita să fie reprodus în întregime şi să figureze într-o an­tologie a discuţiilor despre limba literară. El ex­primă în esenţă puncte de vedere care coincid cu cele de la „România literară“. „De notat că „Telegraful Român“ publică a­­ceste observaţii despre limbă începînd de la 5 fe­bruarie, iar „Cugetările lui Russo“ încep să a­pară în „Rom­ânia literară“ de la 13 februarie 1855. Textul de la Sibiu este deci anterior şi ela­borat independent de „Cugetările“ şi notele din revista ieşeană“. La unitatea limbii noastre literare a contribuit în Transilvania şi alţi publicişti care au continuat orientarea dată de A. Florian şi P. Vasici în Tele­graful Român, ca de exemplu: I. A. Lapedatu şi Iosif Popescu în „Familia“ şi „Albina Carpa­­ţilor“. în acelaşi volum se mai tratează între altele, în capitole separate, următoarele subiecte: — Noul Testament de la Bălgrad (1648); Mi­­neele de la Rîmnic; „Viaţa şi petrecerea sfinţi­lor“; O ediţie necunoscută a „Alexandriei“; Co­laborarea dintre tiparniţele de la Sibiu şi Rîmnicul Vîlcea; „Citarea lui Eminescu în faţa procuro­rului din Pesta“; Literatura în grai bănăţean (George Gîrda, Victor Vlad Delamarina) etc. Lucrarea aceasta întruneşte aşadar toate con­diţiile unor studii de istorie şi limbă literară; scoate în evidenţă un material vast şi bine orga­nizat, care duce la acelaşi obiectiv, acela de a se arăta factorii ce au contribuit la formarea şi uni­tatea limbii noastre scrise. N. D. Găvozdea Pag- 3

Next