Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)
1972-01-15 / nr. 3-4
Nr. 3—4 TELEGRAFUL ROMAN Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859 — 24 ianuarie 1972) Pe lîngă alte mari sărbători patriotice, poporul nostru serbează an de an și ziua de 24 ianuarie 1859, ziua Unirii Principatelor Române, act care constituie piatra de temelie a operei de închegare statală a României contemporane. La această sărbătoare, se cuvinte nouă celor de de azi să ne aplecăm puţin asupra cronicilor şi documentelor şi să pătrundem cu mintea şi cu inima eforturile, luptele, jertfele şi frămîntările care stau în spatele acestui mare eveniment, frămîntări care au pornit din trecutul îndepărtat al istoriei poporului român. Se constată strădania de veacuri a poporului nostru răsfirat în cele trei „ţări“ de a se aduna într-o singură „ţară“, întrucît românii vedeau şi simţeau, că prin limbă, lege, obiceiuri şi viaţă economică sunt una, ca fii ai aceluiaşi popor. Mihai-Vodă-Viteazul ajunge pentru scurt timp să-şi împlinească „pohta ce-a pohtit“. Cărturarii şi cronicarii ca şi alţi patrioţi luminaţi au semănat cu slovele şi lupta lor, în ţară şi străinătate, conştiinţa originii noastre comune. De asemenea, în predosloviile cărţilor bisericeşti (ale lui Coresi, Varlaam, Simion Ştefan etc.) s-a arătat mereu unitatea de neam, de limbă şi credinţă a românilor. Nu trebuie uitat faptul că din sinul poporului, o seamă de români, ca de pildă: păstori, cărăuşi, negustori, călugări, care treceau dintr-o parte în alta a Carpaţilor, cu turmele, cu mărfurile, cu manuscrise şi obiecte de cult au contribuit şi ei la apropierea sufletească a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. De aceea, cînd împrejurările istorice au devenit favorabile, poporul român şi-a manifestat ferm dorinţa unui stat independent propriu; de aceea, prin Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) al celor şapte puteri (Anglia, Austria, Franţa, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia), se hotărăşte dreptul poporului nostru de organizare politico-socială modernă. Divanurile Ad-hoc înfiinţate în Principate afirmă ideea unităţii statale, ale cărei zori se deschideau. Poporul avea acum alături de el mulţi bărbaţi iluştri care s-au făcut ecoul dorinţelor lui. Aşa de pildă, Nicolae Bălcescu, figura luminoasă a acelor vremi, scria: „România există şi orb este cel ce nu o vede“. Mihail Kogălniceanu expunea pe larg ideea unirii în: „Dorinţele partidei naţionale din Moldova“, iar ceilalţi bine cunoscuţi fruntaşi au creat o întreagă literatură în publicaţiile vremii. Românii din Transilvania urmăreau cu viu interes evenimentele din Principate ca pe un act de mântuire a tuturor celor de o limbă şi o lege. Partida unionistă din Moldova cuprindea majoritatea covîrşitoare. Unioniştilor se alăturase şi clerul, în frunte cu vlădicii, după cum reiese din exemplele de atitudini pe care le redăm aici. Astfel, Mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, preşedintele Divanului, îşi pune în primejdie scaunul vlădicesc în faţa ameninţărilor guvernului lui Vogoridi, duşman aprig al unirii, şi chiar a patriarhului din Constantinopol. Fraţii Filaret şi Neofit Scriban sunt persecutaţi pentru puternica lor activitate unionistă. Protopopul Tecuciului, Gh. Dimitriu, fiind destituit, se prezintă la Vogoridi, declarînd: „Mi-ar da ori nu mi-i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu de astăzi, şi Dumnezeu ne-ar trăzni dacă m-aş ispiti să-l părăsesc“. Postelnicul Grigorie (Hermeziu), Preşedintele Tribunalului din Roman ameninţă preoţii unionişti că vor fi „bătuţi cu biciul, puşi în gros şi alungaţi din tîrg“. Fraţii Neofit şi Vasile Arbore, refuzînd favoruri mari în schimbul votului ruşinos, răspund: -... în sărăcie ne-am născut, în sărăcie trăim şi cu onoare dorim a muri, o nelegiuire ca aceasta noi nu am săvîrşit... şi nu voim a săvîrşi“. Multe alte greutăţi au întîmpinat bunii patrioţi pînă au reuşit să aleagă în divan adevăraţii reprezentanţi ai poporului. Astfel în alegerile din 5 ianuarie 1859, este ales Alexandru loan Cuza Domnitor al Moldovei, alegere salutată cu nespusă bucurie de toate păturile sociale ale Moldovei. In Muntenia, unde frămîntările au fost mai puţine, căci însuşi domnitorul Alex. Ghica era pentru unire, alegerile au fost prezidate de Mitropolitul Nifon, care, după ce face Te-Deumul, rosteşte cuvintele: „Priviţi şi veţi vedea că toţi sîntem români, aceleaşi simţăminte ne leagă, acelaşi sînge ne uneşte. Toţi avem o Patrie...“. Atunci, în mintea unor patrioţi luminaţi ca Dimitrie Ghica şi Vasile Boerescu a încolţit gîndul de a fi ales Domnul Moldovei şi în Ţara Românească, iar la propunerea lor şi la presiunile maselor populare adunate în număr de peste 30.000 în Dealul Mitropoliei, s-a hotărît de către toţi cei de faţă alegerea lui Alex. Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859, slăvită zi, pe care mulţimea o aplauda cu strigătele de bucurie „Trăiască Unirea“! „Trăiască Vodă-Cuza al Moldovei şi al Munteniei“! „Trăiască România una şi nedespărţită“! Actul unirii din 24 ianuarie 1859, de la care se împlinesc 113 ani, a fost desăvîrşit prin marea Unire din 1 decembrie 1918, cînd Transilvania a făcut corp comun cu România. Trebuie să reţinem însă că adevăratele roade ale acestor importante evenimente le culegem abia în anii noştri, cînd poporul nostru şi-a cîştigat adevărata sa libertate şi cînd toţi fiii ţării, români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi conlocuitoare sunt una în jurul conducerii României socialiste. De aceea, datoria generaţiei noastre este acum de a munci, în acest cadru prielnic realizat de înaintaşi, prin eforturi de lungă durată, pentru a clădi o viaţă tot mai frumoasă şi o Patrie tot mai înfloritoare. Numai astfel ne vom putea socoti vrednici de moştenirea de preţ a înaintaşilor noştri. Pr. Ioan Fulea „MOLDOVA $I ORIENTUL“ In anii Republicii noastre studiile orientale au luat un avînt deosebit. Dovadă întemeierea Institutului de Arheologie, a Facultăţii de orientalistică din cadrul Universităţii din Bucureşti, a Asociaţiei de studii orientale din Republica Socialistă România. Expresia acestei asociaţii este revista Studia et acta orientalia, din care au apărut pînă acum 7 volume, iar cel de al 8-lea volum se găseşte sub tipar. Pe lingă şedinţele pe care Asociaţia de studii orientale le ţine în Bucureşti, aranjează din cînd în cînd sesiuni de lucru în centrele universitare din ţară. O atare sesiune a avut loc la Cluj în mai 1971. în zilele de 20 şi 21 noiembrie 1971 a avut loc la Iaşi un simpozion cu tema: „Moldova şi Orientul“. Simpozionul s-a desfăşurat în aula Mihail Eminescu a Universităţii „Al. I. Cuza“. Au participat specialişti în orientalistică-turcologie, armenistică, arabologie, indiologie, ebraistică etc. — din Bucureşti, Iaşi şi Sibiu, profesori, academicieni. Au fost prezentate în şedinţă plenară următoarele lucrări: Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp în traducerea lui Mihail Eminescu, de prof. univ. Dr. docent Gheorghe Ivănescu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; personalitatea lui T. Simenschi, de prof. univ. Dr. A. Vraciu-Iași; Isidor Onciu — un orientalist moldovean, de prof. univ. N. Neaga- Sibiu; S. O. Isopescu — primul traducător român din limba siriacă, de prof. dr. Al. Negoiţă- Bucureşti; Vasile Bogrea — orientatlist, de prof. univ. dr. C. Poghirc-Bucureşti. în şedinţa plenară din 21 nov. s-au susţinut comunicările: Iaşii în izvoarele armeneşti, de Dr. Sirmni-Bucureşti; Arta orientală în Moldova în vremea lui Vasile Lupu, de conf. dr. Corina Nicolescu-Bucureşti; Ştefan cel Mare şi Hoarda de aur, de Al. I. Gonţă-Bucureşti; Noi date asupra textului tibetan de la Conceşti, de dr. Sergiu Al. George-Bucureşti; Interferenţe folclorice româno-turce, de Viorica Dinescu-Bucureşti; Antroponime moldoveneşti de origine cîpceacă, de conf. dr. Vl. Drîmba-Bucureşti; Problema cafelei băute de logofătul Tăutu la Istambul, de dr. Aurel Decei-Bucureşti. Pe lîngă un rol ştiinţific Asociaţia de studii orientale îndeplineşte şi un rol social de mare însemnătate, pentru că ea înfrăţeşte la muncă comună cercetători de diferite naţionalităţi şi astfel lucrarea ei se încadrează în realităţile vremii. Aparte trebuie să spunem că s-a supus unei atenţii deosebite arta religioasă, bisericească, pictura şi arhitectura mănăstirilor şi bisericilor din Moldova. Doi dintre preoţii moldoveni, preotul Is. Onciu şi preotul S. O. Isopescu au fost obiectul comunicărilor. Onciu a fost profesor de teologie de la care ne-a rămas un manual de Introducere în cărţile Vechiului Testament 1889, un manual de arheologie biblică (1894), comentar la Psaltire şi la cartea Proverbelor. Ca profesor de ebraică şi Vechiul Testament a aprofundat şi alte limbi orientale, araba şi siriaca. Preotul S. O. Isopescu e primul român care a tradus Coranul în româneşte, a tradus şi Pentateuhul cu comentar după lucrarea în limba siriană a lui Efrem Şirul. Isopescu ne-a lăsat comentarii la: Iov, Plîngeri, profeţii Maleahi şi Obadia. N. N. Din trecutul Telegrafului Român Eruditul profesor universitar Gabriel Ţepelea, un profund cunoscător al problemelor de istorie şi limbă literară din ţara noastră, a scos la editura Minerva o carte intitulată: „Studii de istorie şi limbă literară“ în care un întreg capitol este consacrat contribuţiei „Telegrafului Român“ la formarea unei limbi româneşti unitare, expresive, eliberată de povara construcţiilor străine, după cum subliniază autorul chiar de la început, încă din primele numere ale Telegrafului Român, redactate de Aaron Florian — fost profesor la „Sf. Sava“ în Bucureşti, se remarcă o atitudine mult mai categorică decît a lui Gheorghe Bariţiu în „Foaie pentru minte ...“ în ce priveşte unitatea şi expresivitatea limbii noastre, anticipînd cu 15 ani articolul lui Titu Maiorescu despre „limba română în jurnalele din Austria“, în acest sens Gabriel Ţepelea precizează: „Redactorul de la Sibiu se pronunţă cu aceeaşi hotărîre împotriva cioplirii limbii, împotriva dezbrăcării ei de „propriile însuşiri“ împotriva abuzului de neologisme. El depăşeşte viziunea regională combătînd cu egală vigoare atît abuzul de latinizare, cît şi abuzul de francizare şi italienizare“. „Atitudinea aceasta — continuă autorul — nu caracterizează „Telegraful Român“ numai în scurta perioadă a conducerii sale de către Aaron Florian“, ci a continuat şi „după preluarea sarcinilor redacţionale de către P. Vasici“, care începînd cu articolul „Românul şi poezia lui“ dă directive concrete, precizînd că „limba nu este o proprietate privată a unuia sau altuia, ci este un bun al poporului român întreg“; „limba nu se dezvoltă nici nu se formează prin salturi, ci gradat“. Şi ajunge la concluzia: Articolul, de construcţie sobră, ar meriita să fie reprodus în întregime şi să figureze într-o antologie a discuţiilor despre limba literară. El exprimă în esenţă puncte de vedere care coincid cu cele de la „România literară“. „De notat că „Telegraful Român“ publică aceste observaţii despre limbă începînd de la 5 februarie, iar „Cugetările lui Russo“ încep să apară în „România literară“ de la 13 februarie 1855. Textul de la Sibiu este deci anterior şi elaborat independent de „Cugetările“ şi notele din revista ieşeană“. La unitatea limbii noastre literare a contribuit în Transilvania şi alţi publicişti care au continuat orientarea dată de A. Florian şi P. Vasici în Telegraful Român, ca de exemplu: I. A. Lapedatu şi Iosif Popescu în „Familia“ şi „Albina Carpaţilor“. în acelaşi volum se mai tratează între altele, în capitole separate, următoarele subiecte: — Noul Testament de la Bălgrad (1648); Mineele de la Rîmnic; „Viaţa şi petrecerea sfinţilor“; O ediţie necunoscută a „Alexandriei“; Colaborarea dintre tiparniţele de la Sibiu şi Rîmnicul Vîlcea; „Citarea lui Eminescu în faţa procurorului din Pesta“; Literatura în grai bănăţean (George Gîrda, Victor Vlad Delamarina) etc. Lucrarea aceasta întruneşte aşadar toate condiţiile unor studii de istorie şi limbă literară; scoate în evidenţă un material vast şi bine organizat, care duce la acelaşi obiectiv, acela de a se arăta factorii ce au contribuit la formarea şi unitatea limbii noastre scrise. N. D. Găvozdea Pag- 3