Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)

1972-01-15 / nr. 3-4

Pag. 4 Ceremonii şi practici cultice de origine biblică S-a mai spus cu altă ocazie că diferitele forme ale cultului creştin exprimă şi ele învăţătura lă­sată nouă de Mîntuitorul Hristos. S-a mai spus atunci că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a insti­tuit principalele ceremonii şi practici cultice, ri­turi, pe care le avem în cultul Bisericii noastre ortodoxe. De altfel, Biserica, numai după ce a trecut peste toate greutăţile pe care a avut să le întîm­­pine încă de la începutul ei, şi-a fixat cultul în­­tr-o formă definitivă, formă în care ne-a rămas pînă azi, chiar dacă unele elemente cultice le-a mai amplificat sau a adăugat unele noi. Sfintele Taine, cel puţin în părţile lor princi­pale, cu ceremoniile lor, ne-au rămas de la însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul a instituit toate Sfintele Taine, chiar dacă la unele dintre ele nu ne este indicat decît un ceremonial foarte simplu, pe care practica cultică ni l-a transmis de la Mîntuitorul şi de la Sfinţii Apos­toli şi pînă azi. Pe lîngă slujba Sfintelor Taine, în cultul creş­tin au fost instituite şi alte acte de cult, care deşi nu erau atît de importante totuşi ele s-au practi­cat de la început şi se practică şi azi. Astfel, Mîntuitorul a binecuvîntat cu mîinile Sale pe Sfinţii Apostoli (Luca 24, 50) şi pe copii (Matei 10, 16). Binecuvîntarea a rămas şi azi în cultul creştin şi preotul, asemenea Mîntuitorului, îi binecuvintează de mai multe ori pe credincioşi în cursul Sfintei Liturghii, cînd zice: „Pace tu­turor!", sau cînd zice: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sf. Duh, să fie cu voi cu toţi“. Mai sînt şi alte forme de binecuvîntare. Iată deci cum o lucrare liturgică a Mîntuitorului a rămas în cul­tul nostru creştin. Probabil că forma de binecuvîntare a Mîntui­torului să fi fost cu mîinile ridicate, aşa cum ade­seori se cere preotului a se ruga la sfintele noas­tre slujbe. Aceasta o aflăm în slujba Sf. Liturghii, înainte de Vohodul cel Mare, cînd preotul ia Ae­rul şi punîndu-l pe umeri rosteşte un text din V. T.: „Ridicaţi mîinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul“. Iată deci că o practică în cultul nostru este şi ridicarea mîinilor la unele rugăciuni pe care le rosteşte preotul. Sfîntul Apostol Pavel ne vorbeşte în epistola I către Timotei 2, 8, zicînd: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini sfinte, fără mînie şi fără şovăire“. Sfinţii Apostoli practicau la unele Sfinte Taine punerea mîinilor, prin care se împărtăşea Duhul Sfînt celui peste care se puneau mîinile. Despre această practică citim în multe locuri ale Noului Testament (F. Ap. 6, 6). Astăzi punerea mîinilor se face mai ales la taina Hirotoniei. O practică cultică, care ne-a rămas de la Mîn­tuitorul, este şi îngenuncherea. Ştim că însuşi Mîn­tuitorul a îngenuncheat în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41). Şi despre Sfinţii Apostoli citim că au îngenuncheat (F. Ap. 20, 36; 21, 5). Iată că îngenuncherea, pe care o fac creştinii azi la dife­rite momente ale slujbelor, a fost practicată de însuşi Mîntuitorul. în Biserica veche, pe timpul Sfinţilor Apostoli, se întrebuinţau, mai ales la frîngerea pîinii (la Sf. Liturghie), luminări (F. Ap. 20, 7—8). Lumi­nările se întrebuinţează şi azi în bisericile noastre. ■ Creştinii evlavioşi aprind luminări în biserici fiind­că lumina aprinsă simbolizează pe însuşi Mîntui­torul nostru Iisus Hristos. Căci după cum lumina înviorează, luminează şi curăţeşte, tot aşa şi Mîn­­tuitorul luminează şi curăţă cu învăţătura Lui divină sufletele noastre. Tămîierea, care se face în bisericile noastre, îşi are originea în cultul Vechiului Testament (Esire 30, 8): „Tămîie binemirositoare şi în fiecare dimi­neaţă să ardă tămîie“, sau: „Jertfă veşnică de tă­mîie înaintea Domnului“ (Levitic 2, 2). în Bise­rica veche creştină se tămîia, lucru care ne apare limpede din textul de la Apocalipsă 8, 3—4. în templul din Ierusalim exista chiar un altar al tă­­mîierii, unde se aduceau jertfele de tămîie. La Sfînta Liturghie tămîierea are diferite înţelesuri prefigurative. Ea poate însemna darurile aduse de cei trei magi de la Răsărit la Naşterea Mîntui­torului, sau mai însemnează ungerea Trupului Domnului cu miresme, sau rugăciunea cea evla­vioasă a creştinului. Pîinea şi vinul aduse de credincioşi reprezintă materia Sfintei Euharistii. Aducerea acestor daruri la biserică este o practică a legii vechi, care a trecut şi în legea nouă. Sunt nenumărate texte scripturistice care vorbesc despre întrebuinţarea acestor elemente în cultul divin, în antichitatea creştină se întrebuinţa untdelem­nul la diferite ungeri (la botez, la maslu, la săr­bători). Această practică a rămas şi în Biserica noastră. El simbolizează harul lui Dumnezeu care întăreşte, vindecă şi ajută, în epistola Sf. Iacov cap. 5, v. 14 ni se spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului“, în textul acesta avem taina Sf. Maslu care se face prin ungere cu untdelemn sfinţit. La slujbele noastre bisericeşti preoţii îmbracă veşminte speciale, deosebite de cele cu care umblă pe stradă. Acestea sunt sfintele odăjdii, despre care avem ştire din epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei, cap. 4, v. 13, unde vorbeşte de un veşmînt „felonul“ pe care l-a lăsat în Troada. Azi, în cultul ortodox, „felonul“ este un veşmînt liturgic pe care preotul îl foloseşte la săvîrşirea celor mai însemnate slujbe şi simbolizează hlamida cu care a fost îmbrăcat Mîntuitorul în chip de batjocură. Formele cultului divin, instituite de Mîntuitorul şi de Sfinţii Apostoli, au fost păstrate de Sfînta Biserică ca o comoară sfîntă. Să dăm laudă lui Dumnezeu pentru acest dar. Al. Moisiu REDACŢIA: Secţia culturală a Consiliului Arhiepiscopesc Sibiu TELEGRAFUL ROMÂN ----------- Din folclorul nostru religios Viersul Botezului In marginea riului, în apa Iordanului, Vedem lucruri minunate, De toţi Sfinţii lăudate. O, minune. Azi Hristos în Iordan Se botează de loan, Cerurile s-au deschis Şi glas din ceruri a zis: „Iată Fiul meu iubit, în care bine-am voit, Pe Dînsul să-l ascultaţi Mintea să vă luminaţi­­“ Duhul Sfînt de la cer zboară Ca porumb El se coboară, Apele să le sfinţească Pe noi să ne mîntuiască. Veniţi toţi să ne-nchinăm, Lui Hristos să ne rugăm, Care azi cu apă spală A strămoşilor greşală. Azi Adam s-a dezlegat De blestem şi de păcat. Şi de-acum pînă-n vecie Mila Domnului să fie. Gînd de sărbătoare Curg valuri de lumină vie, O rugă-i parcă-n orice floare Şi-un imn curat de sărbătoare Ne cheamă azi la bucurie. Cu fericirea Sa ne-mbie Fiinţa pururi iubitoare .. . Curg valuri de lumină vie, O rugă-i parcă-n orice floare. Lăsaţi viaţa cea pustie, Pierdută-n fapte înşelătoare, Şi-n viaţa veşnic zîmbitoare Intraţi ca bine să vă fie . . . Curg valuri de lumină vie, O rugă-i parcă-n orice floare Şi-un imn curat de sărbătoare Ce cheamă azi la bucurie. Roman Dănilă (Taxa poștală plătită în numerar) , în cursul lunii noiembrie 1971, la New-York a apărut „Anuarul demografic al Naţiunilor Uni­te“, în care se arată, între altele,, că la mijlocul anului 1970, populaţia globului nostru pămîntesc era de 3.622.000.000 locuitori. în ultimii 20 de ani populaţia planetei a crescut cu peste 1 miliard. Dacă actualul procent de creştere al populaţiei — 2% anual — se va menţine, peste 30 de ani Pămîntul va avea 6,4 miliarde locuitori. Anuarul precizează de asemenea că şapte naţiuni au o populaţie de peste 100 milioane de locuitori şi anume: R. P. Chineză — 759 milioane; India — 550 milioane; Uniunea Sovietică — 242 milioane; Statele Unite ale Americii — 205 milioane; Indo­nezia — 121 milioane; Pakistanul — 114 mili­oane și Japonia — 103 milioane. IITPOEMOTII Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat? în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, pe care îl rostim fiecare la Sf. Liturghie, se spu­ne că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos „s-a răstig­nit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pă­timit şi s-a îngropat...“, în vechile ediţii şi traduceri ale Sf. Scripturi cît şi în vechile cărţi de cult, numele prefectului Palestinei, Ponţiu Pilat (26—36 d.H.), care a ju­decat şi osîndit la moarte pe Mîntuitorul, este redat prin „procuratorul Pilat din Pont“ iar de unii traducători prin „Pilat Ponteanu“. Traducă­torii acestor cărţi au crezut că numele de Ponţiu ar proveni de la numele provinciei Pont, din Asia Mică, situată lîngă ţărmul de sud-est al Mării Negre, între Bitinia şi Armenia, şi de aceea l-au tradus pe româneşte cu „Pilat din Pont“ sau „Pilat Ponteanu“. Dar, după cum vom vedea, adevărul este altul. Prefectul Palestinei, Ponţiu Pilat, nu a fost ori­ginar din Pont, ci dintr-o localitate din apropierea capitalei imperiului roman, unde neamul Ponţilor făcea parte din familiile romane renumite. Că Pilat nu a fost din Pont ci din neamul Ponţilor, ne vorbesc următoarele două fapte: a) Dacă Pilat ar fi fost originar din provincia Pont din Asia Mică, atunci el ar fi trebuit să se cheme nu Ponţiu ci Ponticu, fiindcă aşa sunt de­numite persoanele originare din această provincie. b) Din documentele istorice ale vremii aceleia ştim că împăraţii romani numeau prefecţi şi pro­curatori din rîndul oamenilor lor de încredere, iar aceştia făceau parte întotdeauna din clasa cava­lerilor romani. Lor li se încredinţa, pe lîngă un comandament militar, şi puterea nelimitată în pro­blemele fiscale şi judiciare, în provincia încredin­ţată, pe care le exercita în numele împăratului. Ori­zontul din Asia Mică devenise provincie ro­mană abia sub împăratul Nero, în anul 63 d.H., deşi subjugarea ei începuse din anul 65 î.d.H. Deci împăratul Tiberiu n-ar fi putut încredinţa funcţia de prefect unui străin, care nu era nici măcar originar din una din provinciile imperiu­lui său. Numele de „Ponţia“ derivă mai curînd de la insula Ponţia din apropierea coastei Mării Tur­­rheniene, între Roma şi Neanole, numită şi azi de italieni „Isola di Ponza“, unde se găsesc nişte cabine săpate în piatră numite şi azi „Băile lui Pilat“, ceea ce dovedeşte că el avea acolo unele proprietăţi de teren. Această insulă a fost coloni­zată cu restul populaţiei samnite după înfrîngerea lor totală de către romani, în anul 82 î.d.H., şi această populaţie se bucura de aceleaşi drepturi ca oricare cetăţean roman. Deci, din motivele arătate mai sus, nu mai spu­nem „Pilat din Pont" ci Ponţiu Pilat. El a fost prefect al Palestinei între anii 26—36 d.H. după cum ne dovedeşte şi textul unei inscrip­ţii descoperită în anul 1961 pe locul vechii cetăţi unde se afla Cesareea Palestinei, unde prefectul Ponţiu Pilat a înălţat un monument („Tibericum“) dedicat „divinităţilor imperiale“. Acesta este motivul că în cărţile noastre biseri­ceşti care se tipăresc şi s-au tipărit în ultima vre­me, în Crez sau în Credeu nu mai apare „Pilat din Pont“, ci „Ponţiu Pilat“. Sebastian Sebu Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu Nr. 3—4 I 44206 I

Next