Telegraful Român, 1973 (Anul 121, nr. 1-48)
1973-01-15 / nr. 3-4
ANUL 121 I SIBIU Sibiu, 15 ianuarie ,TRANSTRA : 7W3 Nr. 3—4 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE ALBA- IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător, se adresează REDACȚIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Cont nr. 49.8.01 Credinţa noastră 36. Pregătirea pentru Sf. împărtăşanie Am îngenunchiat cu evlavie, smerenie şi cutremurare la „Pre Tine te lăudăm“, cînd prin rugăciunea preotului (Epicleză) Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfînt peste cinstitele daruri şi a prefăcut pîinea în Trupul Domnului, vinul în Sîngele Domnului, actualizind Jertfa de pe Cruce a lui Iisus Hristos. Această Jertfă, adusă o dată pentru totdeauna pe Crucea Golgotei, este veşnică, pentru că Iisus Hristos cel răstignit este Arhiereul cel veşnic, care se aduce pe Sine jertfă la altarul cel din ceruri şi la altarele bisericilor noastre. El este „Mielul lui Dumnezeu“ (loan 1, 36) cel ce s-a jertfit şi se jertfeşte pentru mîntuirea noastră. Dar Iisus Hristos ne cheamă, nu numai să cinstim Sfinta Lui Jertfă, ci şi să ne împărtăşim cu rapid şi Sîngele Lui, să ne unim cu El, să-L primim in fiinţa noastră, ca să dobîndim roadele mîntuitoare, sfinţitoare ale Jertfei Lui. De aceea Sfinta Liturghie, după ce ne-a îngenunchiat la picioarele Crucii (a altarului), ne pregătesc ca să ne împărtăşim cu trupul şi Sîngele Domnului spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Astfel, îndată după sfinţirea dumnezeieştilor Daruri (prefacerea), preotul se roagă în taină ca aceste Sfinte Daruri „să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfîntul Duh . . ., iar nu spre judecată sau spre osmdă“. Aşadar de la început se arată că Trupul şi Sîngele Domnului (Jertfa Lui) se dă credincioşilor spre sfîntă împărtăşire. Pentru aceasta insă avem nevoie de harul lui Dumnezeu, căci nevrednici sîntem de aceste daruri dumnezeieşti. De aceea, încheind pomenirea în taină a sfinţilor, a ierarhului şi rugăciunile pentru vii şi morţi, preotul binecuvintează din uşile împărăteşti, zicînd: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi“. Prin aceasta se invocă revărsarea milostivirii lui Hristos asupra tuturor, asupra întregii Biserici, pentru ca ajutaţi de mila şi harul lui Dumnezeu , credincioşii să se poată pregăti sufleteşte cum se cuvine pentru Sfînta Împărtăşanie. La care credincioşii răspund: „Şi cu duhul tău“, cerînd ca şi preotul să se împărtăşească de „milele“ lui Dumnezeu şi astfel să fie pregătit pentru Sf. Împărtăşanie. De aceea preotul, în timpul ecteniei ce urmează (în vreme ce credincioşii cîntă: Doamne miluieşte), se roagă în taină pentru sine şi pentru credincioşi: „Ţie, Stăpîne, Iubitorule de oameni, îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea cu Sfîntul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osîndă“. E aici conştiinţa profundă că — orice fapte bune am săvîrşi — toţi sîntem nevrednici de a primi Sfintele Taine, de a sălăşlui pe Hristos în noi, că numai prin harul lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu, ne putem apropia de sfîntul Potir ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sîngele Domnului. De aceea — prin ecteniile rostite de preot — „pe toţi Sfinţii pomenindu-i“, ca şi aceştia să se roage împreună cu noi, se cere să ne rugăm „iară şi iară cu pace Domnului“, adică cu toată fiinţa noastră, fără a ne gîndi la nimic altceva. întîi ne rugăm „pentru cinstitele daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit“, pe care „Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru . . . le-a primit ... în sfîntul cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său jertfelnic“ (altar), (căci una este jertfa din ceruri şi jertfa de pe masa sfîntului altar al bisericii). Apoi ne rugăm ca Dumnezeu „să ne trimită dumnezeiescul har şi darul Sfîntului Duh“ (pe care l-a trimis Sfinţilor Apostoli), ca să ne izbăvească de tot necazul — să ne apere, să ne mîntuiască, miluiască şi să ne păzească cu harul Său. Totodată cerem ca ziua toată (viaţa toată, căci ziua e simbolul vieţii pământeşti) să o trăim în sfinţenie, pace şi fără păcat, să fim sub ocrotirea îngerului de pace, credincios îndreptător, să primim de la Domnul milă şi iertare de păcate şi greşeli, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii. Ne rugăm ca anii vieţii noastre să fie în pace şi pocăinţă, ca astfel să avem sfîrşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace, şi să putem da „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos“. Toate aceste cereri nu sunt ale unuia sau altuia, ci ale tuturor (preot şi credincioşi), ale Bisericii întregi, căci Jertfa lui Hristos ne adună într-o singură Biserică (ea stă la temelia Bisericii) şi ne face să fim una, să ne rugăm împreună Domnului. De aceea aceste ectenii se încheie cu chemarea: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfîntului Duh cerînd, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, la care credincioşii răspund: „Ţie, Doamne“. Aceasta, pentru că numai în Duhul Sfînt, Duhul Adevărului, în unitatea tuturor şi în dăruirea deplină a vieţii noastre lui Hristos, ne putem apropia de Sfînta Împărtăşanie. Toate aceste cereri, daruri, ca şi dăruirea vieţii noastre lui Hristos, şi încă alte multe binefaceri, sunt cuprinse (sunt concentrate) şi culminează în rugăciunea „Tatăl nostru“, pe care Iisus Hristos însuşi a dat-o ucenicilor Săi şi prin ei Bisericii (Luca 11, 1—4; Matei 6, 9—13). De ce această rugăciune se rosteşte în acest moment liturgic? — Pentru că, datorită păcatului strămoşesc, toţi cei zămisliţi din Adam s-au născut sub blestem şi osîndă, sub robia păcatului şi a morţii. Prin Jertfa de pe Cruce, Iisus a răscumpărat păcatul şi osînda şi ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl, făcîndu-ne iarăşi fii ai dragostei Părintelui ceresc. Dacă Iisus Hristos este Piul cel Veşnic, cel Unul Născut din Tatăl, prin Hristos şi în Hristos (la Sf. Botez) devenim şi noi fii după har ai lui Dumnezeu-Tatăl (Ioan 1, 12—13). De aceea — după ce la Sf. Liturghie am adus Jertfa Trupului şi Sîngelui Domnului Hristos — şi am împreunat cu ea jertfa noastră (a darurilor, a unităţii şi a dăruirii întregii noastre vieţi lui Dumnezeu) — putem îndrăzni să ne apropiem de Dumnezeul cel veşnic, infinit, atotputernic şi atotmilostiv, şi să-i zicem — în unire cu lisus Hristos — Tată. Căci Jertfa lui lisus Hristos ne-a împăcat cu Tatăl şi îndrăznim să cerem ocrotirea şi binecuvîntarea Tatălui. „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încît pe Fiul Său, cel Unul Născut, l-a dat ca orcine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa de veci“ (Ioan 3, 16). De aceea în Iisus — Fiul Tatălui, am devenit şi noi „fii după har“ ai Tatălui. Dumnezeu este Tatăl lui lisus şi Tatăl nostru. „Amin, amin, grăiesc vouă — zice Mîntuitorul — orice veţi cere de la Tatăl în numele meu vă va da . . . Cereţi (Tatălui în numele meu) şi veţi lua, ca bucuria voastră să fie deplină“ — „că însuşi Tatăl vă iubeşte, precum şi voi m-aţi iubit şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit“ (loan 16, 23—24, 27). Şi Iisus se roagă pentru toţi cei ce cred într-însul „ca să fie una, precum Tu, Părinte, în mine şi eu în Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una“ . . . şi „unde sînt eu (Continuare în pag. 2) Sf. Taină a Botezului (III) După cum ştim, Biserica noastră Ortodoxă împărtăşeşte Sf. Taină a Botezului tuturor vîrstelor, deci şi pruncilor familiilor credincioşilor noştri. împotriva acestei rînduieli, statornicite de Sf. Apostoli, se fac unele obiecţii, invocîndu-se în acest scop o seamă de texte biblice, ca de exemplu: Matei 28, 19; Marcu 16, 16; F. Ap.2, 38. Acestea sînt tălmăcite în sensul că Botezului trebuie să-i premeargă credinţa şi pocăinţa. De aceea, cei ce-l împărtăşesc trebuie să propovăduiască mai întîi şi numai după aceea să-l împărtăşească, adică numai după ce cei cărora le-au propovăduit pot da dovadă de credinţă şi pocăinţă. Dar în ce priveşte textul de la Matei 28, 19, nu se poate susţine cu toată hotărîrea că ar constitui un temei împotriva Botezului pruncilor. Pentru că verbele „învăţaţi..şi „botezîndu-i...“ nu exprimă numaidecît două lucrări cronologice consecutive. Dacă am admite totuşi acest sens, atunci ar trebui să admitem şi verbul „învăţîndu-l, care urmează imediat după acestea şi care stă în strînsă legătură cu ele, exprimă tot o lucrare posterioară celorlalte două. în consecinţă, după o astfel de tălmăcire ar trebui ca spusele Sf. Ap. Pavel: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vie la cunoştinţa adevărului“ (I Tim. 2, 4), să le înţelegem în sensul că mai întîi este necesară mîntuirea, adică Botezul, şi abia după aceea cunoaşterea adevărului; în textul acesta este, însă, vorba despre altceva: Despre trimiterea Sf. Apostoli la propovăduirea credinţei la toate popoarele (fireşte la adulţi), precum şi despre necesitatea răspîndirii de către Sf. Apostoli a credinţei în lume, spre a putea da Botezul mîntuitor. Or, este clar că Sf. Apostoli n-ar fi putut începe cu botezarea pruncilor celor de altă credinţă, cîtă vreme nici părinţii acelor prunci nu erau creştini. De aceea, întîi trebuiau botezaţi părinţii şi numai după aceea copiii. Deci, înţelesul textului e clar: El nu exclude Botezul pruncilor. (Vezi mai amănunţit la Pr. Dr. P. Deheleanu, Botezul Ortodox, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, 1971, p. 237 şi următ.), în textul al doilea (Marcu 16, 16), Mîntuitorul se adresează unor vîrstnici, din care motiv cere întîi credinţa. Dar prin aceste cuvinte El nu exclude Botezul pruncilor. Din contră, după ce zice: „Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui“, adaugă: „Iar cel ce nu va crede, se va osîndi“. Or pruncii — ca nevîrstnici — nu pot crede şi —■ în consecinţă — se vor osîndi. De aceea, lor le este necesar tocmai Botezul, care — în locul credinţei pe care ei n-o pot avea — are putere să-i mînltuiască. Nici textul al treilea (F. Ap. 2, 38) nu exclude botezul pruncilor. Căci deşi Apostolul se referă la botezarea celor vîrstnici, el arată imediat în continuare efectul şi extinderea Botezului creştin: „Căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe“ (F. Ap. 2, 39). Se mai susţine şi faptul că Mîntuitorul a primit Botezul la vîrsta de 30 de ani, iar Sf. loan Botezătorul a botezat numai adulţi. De aici se trage concluzia că botezul trebuie aplicat numai adulţilor. Dar Mîntuitorul a primit botezul numai la vîrsta de 30 de ani, pentru că abia atunci şi-a început activitatea publică. Apoi, botezul primit de El nu este tot una cu al nostru: a fost numai un botez cu apă, un „botez al pocăinţei“, botezul Sf. loan, nu un Botez „cu apă şi cu Duh“ ca cel creştin, care a fost aşezat de Iisus Hristos mai tîrziu. Prin botez Mîntuitorul s-a încărcat de (Continuare în pag. 2)