Telegraful Român, 1975 (Anul 123, nr. 1-48)

1975-01-15 / nr. 3-4

ANUL 123 Sibiu, 15 ianuarie 1975 Nr. 3—4 FOAIE RELIGIOASA EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMANA DE ALBA-IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL: Un cm2 60 bani pentru o dată; dacă se publică se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român. Pe un an: 25 lei de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cont nr. 49.8.01 Taina Sf. Botez Prin păcatul lui Adara şi Eva (Fac. 3, 24), am pierdut harul divin care ne ţinea în armonie şi comunitate de viaţă fericită cu Dumnezeu şi am ajuns în osînda celui rău, în suferinţe şi dureri, în moarte spirituală şi fizică. Din această stare religios-morală ne-a scos Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a în­trupat din dragoste pentru mîntuirea noastră (loan 3, 16). Prin jertfa Sa pe Sf. Cruce, ne-a răscumpărat din blestemul legii (I­­oan 2, 2), a şters păcatul strămoşesc şi ne-a împăcat cu Dum­nezeu. Prin El am primit iertare de Sus, am intrat în comuniune divină şi am devenit fiii lui Dum­nezeu prin har. El ne-a restaurat în bogăţia daru­rilor supranaturale din Eden. Realizată de Hristos-Dumnezeu pentru ome­nirea întreagă, această lucrare se numeşte mîn­­tuire obiectivă, iar El este Mîntuitorul fiecăruia din noi în parte (F. Ap. 4, 12; Ef. 5, 23; I Tes. 5, 9; I Tim. 1, 15; 2, 5—6; II Tim. 2, 10; Evr. 5, 9; loan 1, 7; 2). Mîntuirea obiectivă, supremul bun spiritual, devine bun subiectiv, numai prin participarea noastră activă la viaţa harică a Sf. Taine aşezate în Biserică de însuşi Domnul. Acestea sunt şapte: Botezul, Mirul, Pocăinţa, Sf. împărtăşanie, Preo­ţia, Căsătoria şi Maslul. Sf. Taine sínt şapte coloane de granit spiritual de la temelia Bisericii creştine — instrumente di­vine prin care ne mîntuim. Ele sínt şapte guri de foc spiritual care ard păcatele oamenilor, şapte fluvii spirituale care spală toate fărădelegile noastre prin harul divin — energia necreată a lui Dumnezeu — care se revarsă peste sufletele noastre şi le umple de bogăţia darurilor Duhului Sfînt (F. Ap. 2, 38^1 Cor.^12, 1, 31; 14, 1.12). Pe scurt, Sf. Taine sînt lucrări ale Sf. Duh-Dum­­nezeu care ne nasc sufleteşte, ne cresc şi ne desă­­vîrşesc viaţa în Hristos, ne ridică pînă la statura bărbatului desăvîrşit care este El (Ef. 4, 13). Ele ne îndumnezeiesc. Prima Taină, Sf. Botez, este lucrarea văzută în care — prin întreita cufundare în apa sfinţită şi rostirea numelui Sf. Treimi — primim harul divin nevăzut care şterge păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. El este uşa mîntuirii, prin care intrăm în Biserica creştină, în comunitate de viaţă fericită cu Hristos-Dumnezeu şi devenim moştenitori ai împărăţiei Sale, împărăţia păcii, a dreptăţii şi a bucuriei în Duhul Sfînt (Rom. 14, 7). Părinţii filocalici, Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeei, spun că Botezul sădeşte în sufletul nostru pe Domnul Iisus care creşte zilnic prin har şi voinţa noastră şi ne transfigurează viaţa cu lumina Taborului, ne sfinţeşte şi ne îndumnezeieşte după chipul Său (Ef. 4, 13). Unii creştini spun că Sf. Botez nu este Taină, ci simbol, greşeală care pune în primejdie mîntuirea sufletului, căci între ele este mare deosebire. Ast­fel: 1. Simbolul este inferior Tainei. El este simplă închipuire a minţii omeneşti despre ceva. Are un scop mijlocit, nu dă harul divin, deci n-are efect mîntuitor. Ex. spălarea mîinilor este simbol al curăţiei inimii, sau tăierea împrejur simbol al legă­turii spirituale dintre evrei şi Dumnezeu etc. 2. Taina Sf. Botez este lucrarea Sf. Duh în lume şi în sufletele oamenilor (Tit. 3, 5), săvîrşită de Sf. Apostoli la porunca Domnului Hristos (Matei 28, 19; F. Ap. 8, 33—38; 16, 14—15, 32—33), care împărtăşeşte oamenilor în chip real şi direct — nevăzut şi neînţeles raţional — harul divin mîntuitor al „naşterii de sus“ (Ioan 2, 3­6), iertarea păcatelor (F. A. 2, 38), împăcarea cu Dumnezeu (II Cor. 5, 18) şi viaţa veşnică (Rom. 5, 21). 3. Simbolul a avut valoare relativă, temporară şi pur personală. Taina Sf. Botez are valoare absolută, eternă şi cu efect social- umanitar. Sim­bolul a premers şi a preînchipuit Botezul ca Taină, iar după Pogorîrea Sf. Duh a încetat să mai existe (F. Ap. 2, 38). Locul său l-a luat Botezul creştin. în Sf. Scriptură avem următoarele simboale ale Tainei Sf. Botez: a) Potopul — din care a scăpat Noe şi familia sa şi au pierit cei păcătoşi — închipuieşte Botezul mîntuirii noastre (I Petru 3, 20—21). b) Tăierea împrejur — semnul legămîntului lui Avraam cu Dumnezeu (la care erau obligaţi şi pruncii: Fac. 17, 9—14; Ier. 12, 3; Luca 2, 21) — a încetat, locul său fiind luat de Botezul creştin care trebuie dat şi copiilor (Col. 2, 11—13). c) Trecerea prin Marea Roşie scapă poporul ales de robia lui faraon; Taina Botezului ne scapă pe toţi oamenii (şi pe copii) din robia diavolului (I Cor. 10, 1—2). d) Botezul „cu apă“ al Sf. loan este simbolul clasic al Tainei Sf. Botez cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; loan 1, 25—26; F. Ap. 1, 5). Efectele Tainei Sf. Botez asupra sufletului ome­nesc sunt multe, mari şi nevăzute. 1. Prin harul divin, Sf. Botez arde, spală, curăţă şi şterge păcatul strămoşesc şi toate păca­tele personale, eliberează de rău şi sfinţeşte viaţa noastră (I Cor. 6, 11; F. Ap. 2, 38; 22, 16). 2. El „altoieşte“ sufletul pe trunchiul viţei care este Hristos-Dumnezeu, ca să aducem roadă bo­gată în Duhul dragostei Sale (loan 15, 4—12); ne renaşte de sus, şi ne învie duhovniceşte (loan 3, 6; Ef. 5, 15; Gal. 3, 27) prin Sf. Duh care s-a revărsat peste noi din belşug prin Mîntuitorul Hristos (Rom. 6, 34; Tit. 3, 5—6). 3. Botezul restaurează sufletul în starea origi­nară, paradisiacă, dă înfierea divină şi integrează în Biserică, în trupul tainic al Domnului, coboară harul şi bunătatea divină, garantează mîntuirea şi viaţa veşnică pe care am recuperat-o (I Cor. 12, 13; Gal. 3, 26—28; Marcu 16, 16). Importanţa deosebită a Sf. Botez o accentuează Tradiţia apostolică şi bisericească. Astfel, Sf. Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel, spune: „Intrăm în apa Botezului cu povara păcatelor şi ieşim plini de nădejdea în Iisus Hristos.“ Sf. Chiril al Ierusalimului zice că Botezul este „răscumpărarea celor robiţi. . . moartea păcatului, renaşterea sufle­tului şi darul înfierii“. Iar Sf. loan Gură de Aur (Continuare în pag. 2) Pîine pentru suflet Preotul ca păstor de suflete în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Tes­tament sunt anumite expresii care definesc în mod admirabil misiunea preotului, chemarea şi rostul său în mijlocul credincioşilor, însuşirile cu care se cuvine să fie înzestrat şi locul pe care este che­mat să-l aibă în societate. Pentru aducerea în minte şi suflet a acestor „pietre vii“, pe care le-am văzut de atîtea ori şi al căror sunet l-am auzit, ne-am hotărît să le înfăţişăm pe rînd, spre împrospătarea lor, spre înviorarea lor în conştiinţa preoţimii noastre, ca să poată împărţi cu folos pîinea pentru suflet pe care credincioşii noştri o aşteaptă de la ei. De cîte ori, de pildă, auzim cuvintele Mîntui­­torului: „Eu sînt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale“ (Ioan 10, 11). Aşa spune despre Sine Iisus, Păstorul cel mare. Dar El ne-a chemat şi ne-a dat puterea să fim păstori de suflete, să ne îngrijim de sufletele cre­dincioşilor, de mintea lor — să fie luminată, de simţirea lor — să fie curată, de voinţa lor — să fie puternică spre săvîrşirea binelui. Să ne îngrijim de viaţa lor, să le dăm pîinea pentru suflet. Omul este o fiinţă care are trup şi suflet. Preo­tul este chemat întîi de toate să se îngrijească de suflet. Faptul special care trebuie să reţină atenţia şi grija preotului se află în aşa numitele cerinţe ale sufletului, în stîmpărarea foamei şi setei lui, în hrănirea lui cu acea hrană care îl duce la mîntuire. Totuşi nu numai de suflet în sine, ca parte deo­sebită a fiinţei omului, are chemarea să se îngri­jească preotul. El nu se poate ocupa numai de suflet în sine ca de ceva despărţit de trup. Grija păstorului de suflete cuprinde întreagă viaţa cre­dincioşilor. Dar punctul propriu în lucrarea păs­torului de suflete se află acolo unde începe scopul ultim al sufletului: mîntuirea lui. Aici se cuvine să se deschidă ochiul păstorului de suflete, aici se deschide un cîmp de lucru în care nu se lucrează cu mijloace naturale. La prima vedere acest cîmp este foarte mic şi îngust, în realitate el este mare, străluceşte ca un foc, ale cărui raze strălucesc şi luminează toate sectoarele de viaţă ale credincioşilor. Inima şi centrul întregii activităţi a păstorului de suflete este mîntuirea. Către salvarea credin­ciosului din robia patimilor, către îndreptarea lui şi conducerea spre virtute, pîna la statura omului desăvîrşit a lui Iisus, Păstorul cel mare şi bun. Orice altceva ar preocupa pe preot, în orice chemare este solicitat, el nu trebuie să piardă din vedere ţinta principală a misiunii lui. Toată acti­vitatea păstorului de suflete capătă valoare şi preţ în măsura în care este îndreptată spre această ţintă. Ea îi fixează şi locul pe care îl are în mijlocul credincioşilor. Uneori, în vreme de linişte şi senin, el merge în fruntea „turmei“, îndrumînd-o spre hrană aleasă şi izvoare cu apă cristalină. Credin­cioşii îi ascultă glasul şi îl urmează, dacă-l recu­nosc ca pe un păstor bun, care-şi pune sufletul pentru ei. Alteori păstorul se află „în urma tur­mei“ . Poartă un miel crud în braţe, sau poartă o oaie rănită pe umeri. El caută să nu piardă pe nimeni din cei ce i s-au încredinţat spre păstorire. Are mereu în suflet cuvintele: „Vai de păstorul de nimic care îşi părăseşte turma“ (Zah. 11, 17). Uneori este silit să lase „pe cele nouăzeci şi noua în staul“ şi să caute pe cea pierdută, fiindcă el va da seama de toate sufletele credincioşilor care i s-au încredinţat spre păstorire. Dar cel mai adesea locul păstorului de suflete este în mijlocul credincioşilor, identificat cu nă­zuinţele lor. Conducerea sufletească nu se poate face de la distanţă şi nici cu poruncă. Păstorul de suflete trebuie să fie prin excelenţă, bun, ier­tător şi milostiv. Căci pentru noi şi către noi se îndreaptă cuvintele Apostolului Petru: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sînt împreună preot. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, nu cu silnicie ci cu voie bună, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste biserici, ci pilde făcîndu-vă turmei“ (I Petru 5, 1—3). Părintele Vasile

Next