Telegraful Român, 1977 (Anul 125, nr. 1-48)
1977-01-15 / nr. 3-4
ANUL 125 Sibiu, 15 ianuarie 1977 Nr. 3—4 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI 41 ABONAMENTUL: Pe un an: 25 lei Cont nr. 45.10.4.09.2 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cititorii din străinătate se pot abona prin ILEXIM — serviciul export-import presă — Calea Griviţei nr. 64—66, P.O.B. 2001 telex 011226 — București. 24 ianuarie 1859-1977 Se împlinesc, în 24 ianuarie 1977, 118 ani de la Unirea Principatelor Române, treaptă de seamă în urcuşul de afirmare a poporului român, eveniment pe care, asemenea altora acestuia, îl evocam de fiecare dată cu dragoste şi recunoştinţă pentru cei ce l-au înfăptuit. Pe toţi aceşti vrednici înaintaşi ai noştri „îi vom respecta şi ne vom mîndri totdeauna cu ei“ — cum potrivit arăta Preşedintele Republicii noastre, Domnul Nicolae Ceauşescu, într-o cuvîntare rostită în vara anului care s-a scurs — „cu toţi cei care au ştiut să ţină sus steagul luptei pentru neatîrnare, pentru independenţă, cu toţi cei care au luptat ca poporul român să fie stăpîn pe destinele sale“. Cunoaştem contextul sau împrejurările în care s-a realizat actul din 1859, important de reţinut fiind faptul ca Unirea Principatelor Române a reprezentat un act firesc, a însemnat încununarea unor năzuinţe străvechi, a însemnat expresia voinţei obştei celei mari a poporului român. „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri, religie ca şi cei din Muntenia, se deosebesc întrucîtva numai prin îmbrăcăminte“ — scria în sec. XVI marele umanist de origine română din Transilvania, Nicolae Olahul. Aceştia dară mai sus pomeniţi, şi în toată lumea cu nume nemuritoriu vestiţi români. . . sînt moşii şi strămoşii noştri a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precum şi numele cel de moşie ne arată (români chemîndu-ne) şi limba cea părintească (care din romaniană sau latinească iaste) — scria în 1717 Dimitrie Cantemir. Asemenea altor cronicari dinaintea sa, stolnicul Constantin Cantacuzino acum aproape trei veacuri scria şi el: „însă rumâni înţeleg nu numai ceştia de aici (din Muntenia n. n), ce şi din Ardeal, cari încă şi mai neoaşi sínt şi moldoveni şi toţi cîţi într-altă parte să află şi au această limbă . . . tot unii sínt. Ce dacă pe aceştia, cum zic, tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fîntînă au izvorît şi cură“. Avînd în vedere realităţi ca cele mai sus arătate şi, desigur, încă multe altele, înfăptuirea unităţii de stat a tuturor românilor devenea, aşadar, o necesitate categorică, împotriva căreia nu i se mai putea sta, ceea ce anticipa şi Costache Negruzzi în preajma anului 1859, cînd spunea: „Ca deputat strig la Camera noastră, ca filolog scriu articolele, ca român sfătuiesc şi propovăduiesc Unirea, fără care bine nu vom mai vedea.“ în ceea ce priveşte aprecierea, de către oameni cu inimi patriotice din acel timp, a importanţei momentului, precum şi sprijinul pe care Biserica noastră la dat Unirii din 1859, semnificative sînt cuvîntările pururea pomenitului mitropolit al Moldovei şi Sucevei Sofronie Miclescu, rostite la deschiderea divanului Ad-hoc, al cărui preşedinte era, şi la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La deschiderea divanului Ad-hoc acest vrednic de pomenire mitropolit spunea între altele: „Deci iubiţilor! De la toţi ni se cere acum de a avea cea mai mare luare-aminte în vorbirile noastre, ca şi în lucrările noastre, şi cea mai adîncă cumpătare şi înţelepciune în rostirea dorinţelor noastre, căci, acestea, precum se ştie, vor fi temelia fericirii viitoare a ţării întregi şi a fiecărui în parte. Acum a sosit timpul ca fiecare să ne arătăm cu faptele, nu numai cu vorbele; cît ne iubim naţia noastră cea cu un renume aşa de antic şi aşa de frumos; cît preţuim ţara ce ne-a dat toată fiinţa noastră şi ci ţinem la canoanele şi religia părinţilor noştri, şi la Biserica . . . care de la originea sa combate împreună cu fiii săi, cu naţia sa, asupra oricărei împilări. (Continuare în pa... 4) Continuitatea daco-romană şi creştinismul strămoşilor noştri Populaţia traco-getă de altă dată purta şi denumiri specifice de „geţi, carpi, daci“ şi alte denumiri, dar îşi păstra unitatea de limbă şi de etnicitate, ca „poporul geto-dac“ din „spaţiul dacic“. Nu se constată nici o „fărâmiţare tribală“ a statului dacic, ci dimpotrivă toate constatările converg faptic spre existenţa unei culturi pandacice unitare. Totodată se asocia şi conştiinţa unităţii de credinţă religioasă, legată, în ultima vreme înainte de cucerirea romană, de zeul Zamolxis. Stăpînitorii romani, care nu l-au primit pe Zamolxe în panteonul lor cu zei învinşi, au adus însă în panteonul din Dacia traiană, pe lîngă credinţa în Jupiter Dolichenus, şi prezenţa zeităţilor orientale, ca Cybele, Serapis şi Isis, Mithras, Atergatis, Turmasgadis şi Cavalerii danubieni, care nu se bucurau de respectul dacilor învinşi. în schimb, monumentul de la Galaţi, dinsec. IV, de caracter funerar, poate fi atribuit unui sacerdote zamolxian, trecut însă la creştinism şi decedat martir, ca şi cei „patru Sfinţi“ din necropola de la Niculiţel. Domnia romană, de la care au rămas sute de inscripţii (vezi „înscripţii Daciei Romane“, Ediţia Academiei R. S. România, 1975), a oferit o romanizare oficială, care ducea la comunitatea în limbă, la dezvoltarea unitară etnică daco-romană şi totodată la stabilitate populară. De fapt, însă procesul de romanizare a populaţiei autohtone în Dacia a început încă din sec. I după Hristos, cum o confirmă descoperirile arheologice recente de la Ocniţa, jud. Vîlcea, care aduc numiri scrise cu litere latine: REB, MARK şi BUR (care indică un BUR-ebista, BUR-idava etc.) şi altele. Această unitate şi continuitate s-a păstrat şi după încetarea stăpînirii romane directe, după 275, cînd au fost dislocate armatele romane, între dacii liberi din regiunea Maramureşului şi Crişanei, carpii din Moldova şi Bucovina, şi geţii din Sciţia dobrogeană şi Ţara Românească. Unitatea s-a întărit pe timpul împăratului Constantin cel Mare (1 337), care s-a supranumit „Restitutor Daciarum“. Permanenţa aceasta unitară este confirmată şi după plecarea trupelor romane din Dacia traiană, prin „statornicia conştiinţei populare de trăire în vatra strămoşească“, adică în mediul rural, de continuitate în folclorul strămoşesc şi a tehnicităţii populare; cu nedeile organizate pe vîrfuri de dealuri şi cu ocazia „urcării oilor la munte“; cu păstrarea numirilor geografice vechi de munţi şi ape, precum Carpaţi, Tisa, Mureş, Olt, Prut şi altele, cu menţinerea numirilor etnobotanice de plante (ca atacul), care contribuiau la întărirea rădăcinii viguroase a romanităţii, a cărei durată se estimează a fi fost de aproape patru secole. Conştiinţa unităţii şi a continuităţii era astfel o permanenţă evident trăită. Argumentarea amplă se află la Gh. Ştefan, Formarea poporului român şi a limbii sale, Bucureşti 1973; Const. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova 1973; Const. C. Giurescu — Dinu Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, Bucureşti 1975; Oct. Toropu, Romanitatea tîrzie şi strămoşii în Dacia traiană, 1976. O contribuţie esenţială la întărirea conştiinţei unităţii populare dacice a adus-o încreştinarea şi credinţa în „unul Dumnezeu în Sf. Treime“ şi în „Mîntuitorul Iisus Hristos, care este un Domn, cu o credinţă şi un Botez“. Apoi caracterul latin al Creştinismului strămoşilor noştri, răspîndit pe întregul teritoriu al vechii Dacii, a contribuit la împreunarea unităţii etnice cu unitatea religioasă. La aceasta şi-a adus aportul şi permanenta legătură între creştinii daco-romani şi centrul Ortodoxiei de la Constantinopolul patriarhal ecumenic, prin mijlocirea episcopiei şi apoi a Mitropoliei de la Tomis-Constanţa, constatată pentru anii 304—821. Dobrogea oferă chiar 31 urme de basilici paleo-creştine. Astfel prezenţa acestor ierarhi aproape la toate cele şapte Sinoade ecumenice, dintre anii 325—787, a fost prilej ca daco-romanii creştini să rămînă ortodocşi şi nici o erezie a vremii să nu-i atingă şi nici să le slăbească unitatea. E cunoscută, pe lîngă existenţa numeroşilor martiri localnici, şi a multor urme de basilici de pretutindeni, şi originea „scitică“ (dobrogeană) a teologilor de limbă latină Ioan Cassian (— 435) şi Dionisiu cel Mic (— 545), activi în Occident, precum şi activitatea misionară a centrului bizantin ortodox de la Sucidava, Celeiul de la revărsarea Oltului în Dunăre. E cunoscut aici chiar cu numele preotul Lukonochos fiul lui Lykatios, de pe timpul împăratului Justinian (— 565), supranumit şi el „Restitutor Daciarum“, ca şi Constantin cel Mare. Era cadrul „latinităţii bizantine“. Migratorii din secolele IV—VII au împins populaţia autohtonă spre dealuri, dar ei nu au creat o civilizaţie locală, aşa că ceea ce acum se descoperă arheologic provine de la autohtoni. Migratorii chiar au sprijinit, indirect, închegarea unităţii etnice şi creştineşti a autohtonilor, românii, ca să se deosebească aceştia de cei care „erau în trecere“. Chiar „cloşca cu pui“ nu este un produs străin, ci a fost realizată cu tiparele locale de la Budureasca, jud. Vrancea, şi numai a fost în posesia unui şef ostrogot. Pentru latinitatea daco-romană stau dovadă atît cuvintele „torna, torna fratre“ rostite de un dacoromân dobrogean, în sec. VII, precum şi inscripţia „Petre“ de pe un vas grecesc de la Capidava, ceva mai tîrziu. Totuşi în extern localnici nu erau cunoscuţi ca „romani“, ci după variate denumiri; astfel teologul britanic Beda Venerabilul (1 735) ştia de „Tomis“ şi de „Daci“ (Migne Patrol, latina vol. 90, col. 450 AB), deşi în izvoarele bizantine, slavone, germanice şi apoi maghiare, românii erau numiţi „vlahi, blachi, volochi“. Trecerea slavilor prin regiunile vechii Dacii, începînd din sec. VI, a găsit poporul român deja format etnic şi limbistic, cu deplină structură gramaticală latină şi cu fondul limbistic închegat. Influenţa slavonă s-a mărginit numai la lexic, cuvinte. Era atît de puternică romanitatea „valahă“, încît chiar şi slavii i-au suferit influenţa şi, cei care au rămas în simbioza locală, s-au românizat, pentru că autohtonii aveau o cultură materială şi spirituală superioară. Niciodată „slavii“ nu s-au numit şi nu erau confundaţi cu „valahii“, ci unde rămîneau slavi, acolo şi aşa erau numiţi. Astfel în sec. IX—X populaţia autohtonă, numită mereu „valahă“, era reprezentată unitar prin cultura arheologică „Bucov-Dridu“, care îmbrăţişa toate regiunile Patriei noastre. Era deja „cultură românească“, în cadrul acestei culturi autohtone româneşti au apărut istoric şi primele formaţii statale sau feudale, ca „ţări“ locale printre care sunt cunoscute pentru Transilvania şi Dobrogea: voievodatul lui Menumorut din Biharia, voievodatul lui Gelu „Vlahul“ de la Dăbîca, al lui Glad-Vlad din Banat, al necunoscutului jude de la Alba Iulia, aflîndu-se acolo fundamente de biserică bizantină — poate episcopală din sec. IX, şi a judelui Demetrios din Dobrogea. Astfel poporul român, unitar în etnicitate, limbă şi credinţă ortodoxă, intra nu numai în istoria sa propie, a regiunii est-europene ci şi în istoria general europeană. Pr. prof. M. Şesan