Telegraful Român, 1977 (Anul 125, nr. 1-48)
1977-09-15 / nr. 35-36
ANUL 125 Sibiu, ABONAMENTUL: Pe un an: 25 lei Cont nr. 45.10.4.09.2 BIBLIOTECA,, ASTRA"! SIBIU 15 septembrie 1977 Nr. 35—36 ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cititorii din străinătate se pot abona, adresîndu-se la ILEXIM Departamentul Export — Import Presă, P. O. Box 136-13 — telex: 11226, București, str. 13 Decembrie nr. 3. Credinţa noastră 60. Sinoadele ecumenice (II) Frămîntările continuă şi după al patrulea Sinod ecumenic. Lumea creştină se împarte între ortodocşi şi monofiziţi. In această vreme se ducea la Constantinopol a treia dispută pentru ortodoxia lui Origen. Acum era împărat Justinian, împărăteasa Teodora susţinea unul dintre curentele eretice şi liniştea nu s-a putut restabili. între timp împărăteasa Teodora moare. împăratul Justinian în înţelegere cu Vigiliu patriamul Romei aflat atunci la Constantinopol şi cu patriarhul Eutihie al Constantinopolului convoacă în anul 553 al 5- lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Sinodul s-a întrunit în luna mai în prezenţa patriarhilor ecumenici Eutihie al Constantinopolului, Apolinarie al Alexandriei, Domnus al Antiohiei şi Eustatie al Ierusalimului, cu 153 episcopi greci şi latini. Sinodul şi-a deschis şedinţa, a recunoscut hotărîrile Sinodului anterior, cum era obiceiul. A condamnat „cele trei capitole“: Teodor din Mopsuestia este condamnat personal cu întreaga sa operă, iar Teodoret din Cir şi Ibas din Edessa sunt condamnaţi parţial. Era condamnat Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul pentru că susţineau învăţătura greşită despre apocatastază (Restabilirea tuturor oamenilor şi încetarea muncilor iadului). Au fost condamnaţi definitiv Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie şi Origen. Iar condamnarea „celor trei capitole“ s-a făcut în mod ortodox. Vigiliu care nu participase la Sinodul al 5-lea recunoaşte hotărîrile luate, dar în drum spre Roma moare. Urmaşul său Pelagiu, care fusese şi el la Constantinopol, cere episcopilor din Apus să recunoască Sinodul al 5-lea şi astfel a fost recunoscut de peste 3000 de episcopi, cu excepţia episcopilor din Veneţia şi Istria, care s-au constituit în Patriarhia din Aquileia şi mai tîrziu au revenit la Ortodoxie. Liniştea nu s-a putut restabili nici după acest sinod. în răsăritul Imperiului Bizantin apărea pericolul arabo-mahomedan. împăratul Heraclie caută să-i aprobe pe monofiziţii care promit reintegrarea în Biserica Ortodoxă, dacă se acceptă formula propusă de ei — o formulă de compromis —. Formal pentru această formulă erau patriarhii Sergiu, Kir al Alexandriei, Teodor din Faran şi alţii. Dar Sofronie al Ierusalimului respingea teza ca neortodoxă. Atunci împăratul Pieraclie emite în anul 638 un edict numit „Ekthesis“, prin care interzicea orice discuţie şi formula o altă teză tot neortodoxă; împotriva acesteia se ridică patriarhul Sofronie al Ierusalimului şi Maxim Mărturisitorul care a denumit formula de compromis drept o erezie monotelită. împăratul Constant al II-lea a emis în anul 648 un edict numit „Typos“ în care retractează teoria înaintaşului său, dar interzice categoric orice discuţie asupra acestei chestiuni. Opoziţia se întăreşte cînd alături de Maxim Mărturisitorul trece şi papa Martin I care în apărarea tezei hristologice susţine o formulă nouă: că Duhul Sfînt purcede „şi de la Fiul“, ceea ce a trezit ripostă vehementă la bizanţ. Bizantinii i-au reproşat lui Martin că a alterat simbolul credinţei şi a nesocotit hotărîrile Sinodului II şi IV ecumenic care au interzis orice adaus la Simbolul Credinţei. Maxim caută să-l apere pe Martin, dar amîndoi au fost condamnaţi în anul 650. Frămîntarea nu a rămas izolată. Unii din Mesopotamia nemulţumiţi de frămîntările monofizite au căutat o revenire la simplitatea apostolică. Acestei idei îi dă curs Constantin din Samosata, mişcarea fiind numită „paulicianism“, căci avea ca ghid epistolele pauline şi Sf. Evanghelie după Luca. Ei respingeau unele taine, cultul Maicii Domnului, al Sfinţilor, al Sf. Cruci, al icoanelor, al moaştelor, posturile şi monahismul. în aceste condiţii împăratul Constantin al IV-lea a convocat în anul 680 Sinodul al 6-lea ecumenic la Constantinopol. Au participat delegaţii celor cinci patriarhii şi 174 episcopi. Sinodul repetă formula dată de Sinodul al 4-lea ecumenic cu privire la persoana divin-umană a lui Hristos, completînd-o. Apoi condamnă pe Sergiu, Kyr, Teodor, Pyr, Pavel şi Onoriu de la Roma care au acceptat compromisul şi depune pe patriarhul Macarie al Antiohiei care era şeful monoteliţilor. Aceştia s-au retras la mănăstirea Maron din Liban şi au primit numele de maroniţi. Constatînd că Sinoadele 5 şi 6 ecumenice n-au dat canoane, împăratul Justinian al II-lea a convocat în anul 692 în aceeaşi sală boltită un Sinod ecumenic care a primit numele de „Al 56- lea ”, pente-hex, quinixex. Au fost de faţă 240 episcopi şi Sinodul a formulat 102 canoane, dintre care canonul 2 a rînduit ca obligatorii canoanele apostolice, ale sinoadelor locale, ale sinoadelor ecumenice şi ale unor Sfinţi Părinţi. Prin canonul 36 se reconfirma Pentarhia Patriarhală, iar în altele erau respinse pentru prima dată în mod oficial unele obiceiuri apusene fără să fi informat despre aceasta pe foştii patriarhi din răsărit — care sînt: postul sîmbăta, mîncarea sîngelui de animale sugrumate, mîncarea de ouă şi lapte în postul mare, reprezentarea Mîntuîtoruluî ca Miel şi celibatul. Totodată s-a hotărît ca episcopii să trăiască în celibat absolut, proveniţi din monahi sau din clerici văduvi care un timp erau trimişi la mănăstire. Diaconii şi preoţii să trăiască în căsătorie. S-a rînduit şi portul clerical, arătîndu-se că lăsarea bărbii face parte din portul unui cleric ortodox. La început episcopul Romei n-a înţeles rolul acestui sinod, dar mai tîrziu Adrian I a recunoscut aceste canoane ca provenind de la Sinodul al 6-lea ecumenic, în sesiunea a 2-a trulană — numele sălii boltite în care s-a ţinut. Frământarea iconoclastă. Monofiziţii nu s-au liniştit susţinînd mai departe teza lor cu privire la persoana Mîntuitorului, respingînd şi reprezentarea iconografică a Mîntuitorului socotind întreaga cinstire a icoanelor ca idolatrie. Ei se bazau pe porunca a 2-a din Decalog. Unii scriitori mai vechi, ca Eusebiu al Cezareii şi Epifanie din Salamis aveau rezerve faţă de icoane iar Grigorie cel Mare le-a subliniat rolul pedagogic. Totuşi Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sinodul al 6-lea ecumenic şi loan din Tesalonic au subliniat necesitatea cultică a sf. icoane pentru că ele mijlocesc legătura intuitivă între credincioşi, Mîntuitorul şi sfinţi. Monofiziţii refuză recunoaşterea sfintelor icoane şi sunt sprijiniţi de împăratul Leon al III-lea Isaurul care şi-a luat ca sfetnici pe unii episcopi monofiziţi. Astfel, se dezlănţuie iconoclasmul. împăratul dispune arderea icoanelor, dar patriarhul Gherman şi papii Grigorie al II-lea şi Grigorie al III-lea se opun, urmează biruri grele şi măsuri aspre. Un răspuns cumpănit, teologic l-a dat Sf. Ioan Damaschinul prin două cuvîntări în care lămureşte problema, arătînd că credinciosul nu se închină icoanei ca atare, ci sfîntului reprezentat prin icoană. El mai arată că sfintele icoane îndeplinesc în Biserică un rol împătrit: didactic — de a învăţa; estetic — de a înfrumuseţa; latreutic — de a slujî cultului; şî haric — de a mijloci harul dumnezeiesc. Sfîntul loan Damaschinul a precizat totodată că nu este îngăduit împăratului să legifereze de capul său în Biserică. Leon al III-lea moare şi îi urmează Constantin al V-lea, prigonitor şi mai fanatic al icoanelor. Aşa au căzut pradă multe din vechile picturi de icoane sfinte care erau ţinute în taină. împăratul Leon al IV- lea credea că iconoclasmul a biruit dar a văzut că însăşi împărăteasa Irina se închina la icoane. El moare şi împărăteasa Irina preluînd regenţa dă libertate icoanelor şi înlătură pe patriarhii iconoclaşti. Ea a sprijinit candidatura iconodulului (închinător la icoane) Tarasie la scaunul de patriarh şi convoacă al 7-lea Sinod ecumenic care se ţine in anul 787 la Niceea. La acest Sinod participă 360 episcopi şi 130 egumeni. Ca bază de discuţie s-a luat definiţia Sf. Ioan Damaschinul, au fost iertaţi unii episcopi şi s-a formulat următoarea dogma: „Este permis, util şi bine plăcut lui Dumnezeu a face icoane religioase şi a le venera. Dar această venerare este numai cinstire — închinare cu respect, în greceşte: time, proskinesis —, iar nu adorare, în greceşte — latina —, care se cuvine numai lui Dumnezeu.“ Pentru îndreptarea situaţiei primite de la iconoclaşti s-au mai formulat 22 de canoane. Hotărîrile Sinodului au fost comunicate la Roma care le-a acceptat. Dar împăratul Carol cel Mare al francilor s-a supărat că la Sinod n-a fost invitat şi el cu episcopii săi. Deci, el nu voia să ştie că pentru Europa Apuseană reprezentantul Bisericii era papa. Acest împărat a scris mai multe teze iconoclaste, a obligat adoptarea lui „Filioque“ în Simbolul Credinţei dar papa Leon al III-lea a refuzat aceasta şi a dat ordin ca Simbolul Credinţei să fie săpat pe 2 plăci de argint fără adaosul incriminat şi să semneze aşa: „Aceasta am pus-o cu Leon din dragoste şi ca garanţie a religiei ortodoxe.“ Sinodul de la 843 se consideră pe sine o continuare a Sinodului al 7-lea ecumenic şi de aceea a făcut o supraprivire asupra tuturor ereziilor care au frămîntat Biserica de-a lungul veacurilor. Astfel, compune un Sinodic — decizie sinodală — în care condamnă pe toţi ereticii, incepînd cu Simon Magul şi terminînd cu ultimul iconoclast, exprimînd bucuria că toate ereziile au fost înfrînte datorită trăiniciei Ortodoxiei, în amintirea acestei biruinţe asupra tuturor ereziilor, Sinodul a hotărît ca prima Duminică din Postul Mare în care Sinodul s-a bucurat de această biruinţă de atunci la data de 11 martie 843 să fie numită „Duminica Ortodoxiei“. Sinodiconul să fie citit de atunci înainte, ca să fie avertisment pe viitor că orice erezie va fi biruită de Ortodoxie. Este deci firesc ca Duminica Ortodoxiei să încheie episodul istoric al sinoadelor ecumenice. Dar din cauza înstrăinării lui Carol cel Mare de Bizanţ, proclamarea Duminicii Ortodoxiei a rămas mărginită la Răsărit, iar Apusul latin nu a mai participat la această bucurie pentru că în acel an imperiul Franciei se frîngea în treî regate. NICOLAE Mitropolitul Ardealului O grandioasă sinteză istorică a ţării şi oamenilor ei. Opera lui Lumea operei lui Sadoveanu, de Pompiliu Mareea, e o vastă analiză a tipurilor de personaje şi a cadrului istoric şi geografic în care ele trăiesc, reprezentînd autentic speţa şi istoria, într-un moment de îndoială a criticii noastre, se mai poate spune ceva nou şi instructiv despre imensa creaţie a acestui titan al literelor româneşti? Sadoveanu Ca unul care l-am cunoscut şi studiat pe acest mare meşter al cuvîntului luîndu-i un interviu asupra procesului său de creaţie, în 1955, deci poate ultimul interviu asupra acestei teme esenţiale a culturii noastre, sunt bucuros să consemnez aici un succes real al istoriei şi criticii noastre (Continuare în pag. 3)