Telegraful Român, 1978 (Anul 126, nr. 1-48)
1978-09-15 / nr. 35-36
ANUL 126 Sibiu, 15 septembrie 1978 Nr. 35—36 Credința noastră 69. Biserica Ortodoxă Română (VI) Cu acest articol încheiem ciclul „Biserica Ortodoxă Română“. Vom găsi sintetizate aici momente esenţiale din viaţa noastră bisericească. Dobîndirea autocefaliei, înfiinţarea Patriarhiei Române, refacerea unităţii de credinţă şi reorganizarea învăţămîntului teologic. Cu domnia lui Cuza Vodă se deschide o nouă epocă în viaţa Bisericii din Principatele Române. S-au pus bazele unui Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A fost reorganizat învăţămîntul teologic. Au fost secularizate averile mănăstireşti. A fost introdusă limba română în toate mănăstirile, iar unele schituri au fost transformate în parohii. Episcopii au fost numiţi prin decret. Se lupta pe toate căile pentru obţinerea independenţei Bisericii, care a şi fost legiferată la 3 decembrie 1864. In acest scop mitropolitul Nifon al Ungro- Vlahiei a fost numit Primat al României. Astfel viaţa Bisericii a trecut prin diferite frământări şi abia în 1883 s-a recunoscut Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Dintre conducătorii mai de seamă ai Bisericii în această epocă vom aminti pe episcopul Calinic cel Sfînt de la Cernica, episcopul Rîmnicului, care a avut o viaţă model pentru păstoriţii săi. A refăcut multe mănăstiri şi biserici. A fost iubitor de carte şi a donat tipografia lui oraşului Rm. Vîlcea. Contemporan cu Calinic a fost transilvăneanul Dionisie Romano, episcop la Buzău, om de carte, sub conducerea căruia, în timp ce era profesor la seminar, a văzut lumina tiparului primul ziar: „Vestitorul bisericesc“. A tipărit numeroase manuale didactice pentru învăţămîntul elementar şi teologic. In Moldova scaunul mitropolitan a fost ocupat în această perioadă de Iosif Naniescu (1873—1902), care a terminat catedrala din Iaşi şi a cumpărat o clădire pentru Seminarul de la Socola. Un alt ierarh de seamă a fost Melchisedec Ştefănescu, fost profesor, apoi episcop al Dunării de Jos şi al Romanului. A fost unul dintre cei mai de seamă clerici din secolul trecut. A scris numeroase manuale didactice şi mai ales lucrări de istorie care îşi păstrează valoarea pîrnă azi. Pentru bogata sa activitate, a fost ales membru activ al Academiei Române. A murit în 1892. In Transilvania, dintre urmaşii marelui mitropolit Andrei Şaguna vom aminti pe Miron Romanul, care a purtat grijă şcolilor şi Bisericii în timpuri vitrege. A ridicat în 1896 o clădire pentru Tipografia care este folosită şi azi (Consistoriul mitropolitan Sibiu). Urmaşul său, Ioan Meţianu, a ridicat catedrala mitropolitană din Sibiu in numai patru ani (1902—1906). Această monumentală catedrală a fost construită cu un fond creat în acest scop din timpul lui Şaguna, la care se adaugă marea dragoste şi jertfelnicie a românilor, care au dorit să aibă și ei biserică în cetate. Tot în timpul lui a fost ridicată actuala clădire a Institutului Teologic, care şi-a Înnoit catedrele cu o seamă de profesori destoinici cu un însemnat rol în istoria culturii noastre: Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir ş. a., toţi participanţi la Unirea din 1 Decembrie 1918. După unirea realizată la 1 Decembrie 1918 scaunul de Mitropolit Primat al României a fost ocupat de Miron Cristea, cel care participase la măreţul act de la Alba lulia şi făcuse parte din delegaţia trimisă la Bucureşti pentru a prezenta actul Unirii Transilvaniei cu România. S-a trecut la organizarea Bisericii, alcătuindu-se un singur Sinod la Bucureşti din care făceau parte şi ierarhii din Transilvania. S-a întemeiat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgată în 1923. La baza acestui Statut a stat Statutul şagunian. Tot în anul 1923 Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. In 1927 a fost semnat de rege Concordatul cu Vaticanul, care punea în inferioritate Biserica Ortodoxă Română. Despre acest Concordat s-a aflat mai tîrziu şi a fost combătut cu vehemenţă ca şi Legea Cultelor, apărută tot atunci, de către mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Miron Cristea a trecut la cele veşnice în 1939, fiind urmat de Nicodim Munteanu, pînă atunci mitropolit al Moldovei, un mare cărturar, traducător al Bibliei în româneşte. După realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918 a început reorganizarea Bisericii noastre pe toate planurile. Intre ierarhii de seamă se numără Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Nicolae Ivan, episcopul Clujului. (Continuare în pag. a 4-a) ÎN CAPITALA ŢARII. O nouă şi prestigioasă instituţie de cultură — Muzeul colecţiilor de artă S-a petrecut recent la Bucureşti un eveniment care a fost primit cu o bucurie unanimă. S-a inaugurat, de către Preşedintele Nicolae Ceauşescu, „Muzeul colecţiilor de artă“, într-o clădire de pe Calea Victoriei, care evocă prin stilul său arhitectural Bucureştiul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut. Sînt reunite aici colecţii de o inestimabilă valoare, dintre care amintim: colecţia „Elena şi Anastase Simu“ cuprinzînd lucrări ale pictorilor de la 1848 şi ale cîtorva artişti de la începutul perioadei moderne (C. D. Rosenthal, C. Lecca, Sava Henţia, N. Vermont, H. Strîmbu, etc.); colecţiile „K. H. Zambaccian“, „Acad. George Oprescu“, „Elena şi dr. Iosif N. Dona“, „Elisabeta şi Moise Weinberg“, „Victor Eftimiu“, care cuprind un larg evantai al unor capodopere create de Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Steriade, Dărăscu, Şirato, Lucian Grigorescu, Ciucurencu, Ţuculescu, Baba; colecţiile „Alexandru Phoebus“, „Iosif Ker“, „Serafima şi Gh. Răut“, care s-au structurat în jurul creaţiei cite unui artist; colecţia „Garabet Avakian“, care cuprinde valori ale artei folclorice româneşti şi colecţiile „Beatrice şi Grandt Avakian“, „Marcu Beza şi soţii Hortensia şi Vasile George Beza“, care însumează numeroase piese ale artei orientale şi extrem orientale. Clădirea dispune de spaţii care vor cuprinde cu timpul şi pe alţi colecţionari contemporani. Pentru noi şi pentru generaţiile care vor veni, acest prestigios aşezământ va fi un centru viu de educaţie şi înălţare spirituală. LA SIBIU: Al III-lea Colocviu româno-american de istorie Oraşul de pe malul Cibinului a găzduit între 30 aug.—4 sept. a. c. al III-lea Colocviu româno-american de istorie, desfăşurat sub genericul „60 de ani de la formarea statului naţional unitar român“. La această importantă reuniune, care urmează celor de la Colorado (S. U. A.) şi Suceava, au participat cunoscuţi istorici români şi americani. între comunicările înscrise în program amintim: „Lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar“ (acad. prof. Ştefan Pascu); „1918 — consideraţii contemporane“ (St. Fischer-Galaţi din S. U. A.); „Naţionalităţile conlocuitoare şi actul unirii: rezolvarea problemei naţionale în România socialistă“ (Carol Gölner, Kovács József); „Relaţiile economice americane cu România după 1918“ (Robert Forrest — S. U. A.); „Recunoaşterea internaţională a dreptului poporului român la unitatea sa statală, pentru crearea statului naţional unitar român“ (Florin Constantin, Al. Bolintineanu), etc. DE PE PLAIURILE ŢĂRII Sărbătoare în Mărginimea Sibiului „La cîteva ceasuri de Sibiu — mărturisea marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1902 — se află, într-o frumoasă cîmpie, în vederea munţilor, bogatul sat Săliştea, cu desăvîrşire românesc. E una din cele mai frumoase înfăţişări ale vieţii poporului nostru de la ţară. Case bine ţinute, curţi îmbelşugate de toată bogăţia gospodarului bun de la ţară, oameni isteţi, sprinteni ... porturi frumoase şi simple, care îmbracă atît de bine această sănătate mîndră şi aleasă. Cine vede învîrtindu-se cu toată orînduiala timpurilor înţelepte, hora săliştenilor, îşi întăreşte credinţa că în poporul nostru ... se află un fel de iscusinţă în alegerea podoabei, de măsură subţire cu mişcări şi vorbe.“ Săliştea este un „eşantion de viaţă românească ce durează din eternitate şi duce la eternitate“. Realizările ei de prestigiu şi capacitatea de creaţie a locuitorilor ei au ridicat-o de-a lungul timpurilor la rangul de centru al vieţii româneşti din acest ţinut, în perioada în care, în Transilvania, naţiunea românească, autohtonă şi majoritară, era frustată de drepturi politice, Săliştea „a fost unul din locurile cele mai active în care a continuat să funcţioneze, în componentele sale esenţiale, mecanismul vieţii naţionale al cărui spirit de continuitate n-a putut fi niciodată înfrînt de asupritori.“ Nominalizată, Săliştea, satul cel mare al românilor (magna villa valachicalis) apare atestată în documente pentru prima dată în anul 1354. După întemeierea Ţării Româneşti şi mai ales pe timpul lui Vlaicu Vodă, Săliştea împreună cu alte patru sate româneşti (Galeş, Vale, Cacova şi Sibiel) au trecut sub suzeranitatea românească, ele constituind nucleul unei autonomii de sate româneşti care, indiferent de regimul lor ulterior, au rămas întotdeauna în relaţie economică şi politică directă cu Ţara Românească. Pe lîngă Sălişte, Galeş, Vale, Cacova şi Sibiel, Mircea cel Bătrîn, în timpul domniei sale, obţine şi satele Tilişca, Săcel, Amnaş şi Aciliu, formîndu-se aici, în „Mărginime“ o zonă care a reuşit să sintetizeze, cel mai bine, caracteristicile culturii materiale şi spirituale ale poporului, un focar de iradiere şi de menţinere peste veacuri a fiinţei naţionale, a specificului ei, începînd cu anul 1469, cînd scaunul de Sălişte este predat de către regatul maghiar „Universităţii Săseşti“, Săliştea devine scaun filial al Sibiului. Din acea vreme, peste instituţia cnezială românească de tradiţie băştinaşă, s-a suprapus modul de organizare german. Săliştea centru al ţinutului, ducatului şi al scaunului, a avut întotdeauna conducători ataşaţi ţărănimii, care nu au încetat niciodată să lupte pentru păstrarea dreptului românesc (ius valachicum), contribuind la întărirea legăturilor economice, politice şi culturale ale românilor ardeleni cu cei de dincolo de Carpaţi. Istoria acestor locuri a dovedit, aşa cum arată Ion Moga, trăinicia de neînvins a acestor grii(Continuare în pag. a 4-a)