Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-01-15 / nr. 3-6

­­V Unirea Principatelor Române Nestăvilite s-au arătat de-a lungul secolelor de existenţă în vatra vechii Dacii, aspiraţiile de uni­tate în grai, în credinţă şi în aceiaşi obîrşie de neam, cărora slăviţii noştri înaintaşi le-au dat neîncetat viaţă. Conştiinţa că „de la Rîm ne tra­gem“, cum întăreau cu demnitate şi energie toţi cronicarii în hrisoavele şi letopiseţele lor, le ţinea aprinsă inima către împlinirea idealului de libertate, de dreptate şi neatîrnare, de unitate naţională. Aceste luminoase mesaje în limba română, au izvorît din inima şi grija şi a unor slujitori ai Sfintelor Altare străbune, printre care: diaconul Coresi, priceput tipograf la Tîrgovişte şi Braşov, Mitropolitul Simeon Ştefan de la Bălgradul Tran­silvaniei, cu a sa prea frumoasă predoslovie de la Noul Testament, Mitropolitul Varlaam al Moldo­vei şi Sucevei cu înţelepciunea sfîntă a Cărţii Româneşti de la Trei Ierarhi, Mitropolitul Dosoftei, talentatul stihuitor al Psalmilor şi al altor tipări­turi ieşite din teascurile bisericeşti. Cartea istoriei neamului străbătea potecile mun­ţilor adăpostită în traista călugărilor sau a preoţi­lor, ori în desaga neobositului transilvănean, badea Cârţan, care nu putea concepe „graniţă în mijlocul Ţării“. Şi, astfel, ajungea să împlinească „dorul de fraţi“ dintr-o parte în cealaltă a Carpaţilor. După cum lanţul lor a fost leagănul de adăpost al strămoşilor noştri, a alcătuit matca izvorîtoare de viaţă, de statornicie, continuitate şi creştere uni­tară şi armonioasă a tuturor fiilor acestor ţinuturi mioritice cu atît mai mult, Milcovul nu putea să despartă fraţii de un neam şi de o lege din Moldova şi Muntenia. Despărţirea nefirească — din nefericire multe secole — a românilor din Transilvania, Muntenia şi Moldova, nu i-a înstrăinat pe unii de alţii, ci, dimpotrivă i-a călit în aceeaşi luptă necurmată pentru păstrarea integrităţii fiinţei, credinţei şi culturii lor, împletindu-şi unitar existenţa lor atît de încercată de istorie, înmănunchind strîns năzu­inţele şi idealurile vitale de unitate naţională, ei le-au pecetluit cu jertfele lor şi ale urmaşilor. In astfel de lumini apare actul istoric înfăptuit acum o sută şi douăzeci de ani, al unirii Moldo­vei cu Muntenia, sub primul domnitor ales, Ale­xandru Ioan Cuza. Duhul slăvînilor voievozi ai Ţărilor Româneşti: Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, martirul de la Cîmpia Turzii, Constantin Brâncoveanu şi tot şirul de viteji luptători pentru neatîrnarea şi uni­tatea neamului nostru, a tresăltat, în clipele cînd Iaşiul, bătrîna capitală a Moldovei, fremăta de împlinirea visului măreţ, văzîndu-şi fiii înlănţuiţi în „Hora Unirii“ intonînd din adîncul fiinţei: „Hai să dăm mînă cu mînă cei cu inima română.“ Stră­lucirea clipelor tălmăcea gîndurile pline de con­vingere ale marelui bărbat de stat, Mihail Kogăl­­niceanu, care în faţa divanului ad-hoc al Moldovei, în ziua de 7 octombrie 1857, rostea: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei noastre actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat.“ In şuvoiul de nestăvilit al eforturilor depuse de întregul popor în anii de luptă pentru Unire, s-au aflat numeroşi preoţi şi monahi în frunte cu ierarhii Bisericii din Moldova, înflăcăraţi susţinători ai idealului sfînt al Unirii celor două provincii sub un singur sceptru, ei au alcătuit pretutindeni comi­tete unioniste la apelul celui de la Iaşi, încă din 1856. Un act al comitetului din părţile Dorohoiu­­lui, este semnat de Arhimandrittul Victor Lemeni şi Economul C. Buţureanu. Altul din părţile Neam­ţului semnat de stareţul Arhimandrit Dionisie, de călugării mănăstirii Neamţ şi de protoiereul (Continuare în pag. a 1-a)­­ TEOCTIST Mitropolitul Moldovei şi Sucevei ANUL 127 Sibiu, 15 ianuarie—1 februarie 1979 Nr. 3—6 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI 1859 ■ 120 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - 1979 „Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghia la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitînd toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pre cei ce m-au iubit şi pre cei ce m-au urît, neavînd înaintea ochilor mei decit binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!“ (Jurămîntul rostit de Alexandru Ioan Cuza la urcarea sa pe tronul Moldovei. Extras din „Telegraful Român“ nr. 5 din 29 ianuarie 1859) ’ Unirea Principatelor ” ” în [Conştiinţa românilor bănăţeni Idealurile de unitate, independenţă, dreptate şi progres au animat permanent pe români. Ele s-au realizat treptat, potrivit legilor istoriei, unul din momentele de culme pe drumul ascendent al deve­nirii noastre constituindu-l incontestabil 24 ianua­rie 1859. Unirea Moldovei cu Ţara Românească este rezultatul firesc al eforturilor poporului pen­tru înfăptuirea unităţii naţionale, e „actul ener­gic al întregii naţiuni române“, cum afirma Mihail Kogălniceanu. In decursul îndelungatului proces istoric legat de înfăptuirea Unirii, un rol de seamă l-au avut şi românii bănăţeni, ale căror aspiraţii spre liber­tate şi unitate naţională au fost mereu vii şi ac­tive. Aşa se face că Unirea Principatelor a deter­minat un puternic ecou în conştiinţa înaintaşilor din partea de sud-vest a gliei strămoşeşti. Potri­vit constatării lui Al. Papiu-Ilarian, „românii din Transilvania numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea“. Ideea unităţii poporului român va lumina de acum înainte toate acţiunile, toate manifestările politice, sociale, culturale, inclusiv bisericeşti ale populaţiei din Banat aprinzînd noi nădejdi, îm­­prumutînd surplus de încredere în forţele proprii. Sintetizînd năzuinţele de unitate nutrite de în­tregul popor, pictorul bănăţean Nicolae Popescu, într-o schiţă executată la Oradea, în vederea unei compoziţii, sugerează nu numai „Unirea Principatelor Române“, ci şi unirea acestora cu cele trei provincii înfeudate imperiului habsburgic, Banatul, Bucovina şi Ardealul. Sunt semnificative inscripţiile introduse de artist în această schi­ţă: „Unire eternă“, „Acestea să le punem la un loc toate“. Iosif Vulcan va aprecia creaţia pic­torului bănăţean pentru că „gîndurile unioniste şi pentru că conştiinţa sa naţională nu se limitau la graniţele regiunii natale“. Un alt bănăţean, Vincenţiu Babeş, într-un arti­col despre „Misiunea României“ scria atunci: „ . . . aşteptăm ca România să devină un soare ale cărui raze să încălzească şi să lumineze pe toţi românii în viitor“. Evenimentul din 24 ianuarie 1859 a polarizat nădejdile românilor din Banat spre România, pa­tria mamă, şi a determinat o atmosferă de puter­nică efervescenţă. Recunoscînd starea de spirit a populaţiei, guvernanţii vremii (generalul Coronini) în ordinul transmis la 12 iulie 1859 Regimen­tului 13 din Caransebeş precizau: ,,Asemănarea originii, limbii şi religiei fac o parte a populaţiei austriece receptivă pentru ideile propagate în Principate. . . Este de cea mai mare importanţă să se reducă la minimum posibil contactele între supuşii Austriei cu locuitorii Moldovei şi Valahiei.“ Atras de Ţară, înflăcăratul poet şi publicist bănăţean Iulian Grozescu trece graniţa şi se duce la Bucureşti în anul 1861 de unde se va întoarce abia peste un an. lată cum descrie el emoţia ce l-a copleşit atunci: „Am trecut graniţele afurisite ce despart pe fraţii de un singe şi de-o mamă; eram pe pămîntul României“. Unirea Principatelor a pătruns atît de adînc în conştiinţa românilor bănăţeni, încît ei vor săr­bători anual ziua de 24 ianuarie. O amploare deosebită au luat manifestaţiile închinate ei în 1864 şi 1869, cînd se împlineau 5, respectiv 10 ani de la Unire. Au luat parte alături de mulţi tineri, toţi fruntaşii vieţii politice din Banat: Vincenţiu Babeş, fraţii Mocioni, Emanuil Gojdu, Iulian Grozescu, Ion Ioviţă şi alţii. Pe lîngă cîn­­tece populare s-au intonat nelipsitele „Deşteap­­tă-te române“ şi „Marşul lui Mihai Eroul“ a căror ascultare, nota un cronicar, „a făcut a bate mai iute inimile şi a tresări sîngele în venele române“. (Continuare fin pag. a 5 -a)­ ­ NICOLAE Mitropolitul Banatului

Next