Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)
1980-09-15 / nr. 35-36
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Muzeul primei şcoli româneşti — factor de unitate naţională — Fiinţînd din secolul al XIV-lea şi răspunzând necesităţilor majore de credinţă, limbă şi cultură românească, şcoala din Şcheii Braşovului, aflată sub egida străvechii biserici ortodoxe voievodale „Sf. Nicolae", una din cele mai vechi citadele de rezistenţă naţională în Transilvania, a desfăşurat şi polarizat o viaţă culturală pe dimensiunile reale ale albiei comune naţionale, contribuind prin faptă şi simţire la păstrarea mereu vie a conştiiinţei de unitate naţională. Pe aceste coordonate, ca rezultat firesc al lor, se înscrie opera ctitoricească editorială a Diaconului Coresi, de a determina biruinţa definitivă a scrisului în limba română prin carte tipărită şi răspândită în toate ţinuturile româneşti, pentru întreaga seminţie românească, marele lui merit constând, înainte de toate în preluarea faptelor de limbă comună prezente oral în spaţiul carpato-dunărean şi legalizarea ei tiparnică pentru repunerea limbii române în drepturile ei fireşti. Sala de tipar a muzeului, precum şi expoziţia recentă închinată diaconului Coresi formează azi o mărturie viabilă a faptului că opera celui ce a fost socotit părinte al sensului în limba română se înscrie pe linia unei tradiţii cărturăreşti prezente aici cu mult înainte de venirea lui Coresi şi întreţinută în contextul legăturilor permanente cu Muntenia şi Moldova, aşaîncît se poate spune, cunoscînd istoria acestor relaţii că Muntenia şi Moldova şi-au dat mina cu Transilvania la Braşov, oraş aflat nu numai la întretăierea unor drumuri comerciale dar şi la traversarea tuturor intenţiilor culturale româneşti. Şi această realitate este evidentă în epocăprecoresiană printr-o însemnată şcoală de copişti (dovedită şi de o secţiune a expoziţiei Coresi), care copiau, dar şi răspândeau cărţile de la Braşov. Pe de altă parte este evidentă în aceeaşi perioadă o pulsaţie a delegaţiilor din partea românilor din Şcheii Braşovului (conduse în general de preoţii de la biserica „Sf. Nicolae“, dascăli, grămătici sau negustori), care adeseori au străbătut cărările Carpaţilor fără a ţine cont de graniţele nefireşti, pentru a ajunge la curtea Munteniei sau a Moldovei, adeseori chiar in interesele autorităţilor locale. Intre 1520 şi 1541 documentele germane menţionează 170 delegaţii într-o perioadă de evidentă pregătire a momentului Coresi în cultura românească. Nu întîmplător tiparului coresian îi urmează momentul Mihai Viteazul, a cărui acţiune de unificare politică se înscrie în circumferinţa circulaţiei cărţii coresiene şi în acest context nu ■poate fi neglijată legătura protopopului Mihai, ctitorul clădirii de piatră a şcolii din Şchei, dar şi „omul şi sfetnicul tuturor domnilor de peste munţi“, care face întîmpinare lui Mihai Viteazul în popasul transilvănean, participînd alături de românii din Şchei la săvîrşirea actului unionist. Fapta sa se înscrie în baza unei tradiţii formate încă la 1477 de popa Costea şi continuate în secolul al XVI-lea de slujitorii bisericii şi şcolii: preoţii Grama, Toma, Dobre, Bratu, Mănăilă etc. fapte exemplificate în expoziţia muzeului prin hrisoavele de la Aron Vodă (1595) şi Gheorghe Ştefan (1656) la domnii din secolul al XVIII-lea în expresie numerică de peste 80 la număr, prin care anual biserica, obştea şi şcoala din Şchei erau privilegiate prin subvenţii, danii şi susţineri morale. In această conjunctură a conştiinţei unităţii de neam, limbă şi credinţă se înscrie marele tezaur de carte veche (în parte expusă în vitrinele muzeului) provenită din toate regiunile româneşti, purtând marginal numeleunor domni ca Mircea Vodă, Alexandru Vodă, Basarab, etc. sau ale unor cărturari din ţinuturile frăţeşti. Este semnificativă donaţia a două exemplare din Gazania de la 1643 de către Varlaam, subintitulată semnificativ „Carte rumânească cu învăţătură“ şi nu moldovenească, sau dăruirea Bibliei de la Bucureşti (1688) în anul tipăririi ei de Şerban Cantacuzino, exemplare expuse azi în vitrinele muzeului alături de coresiene precum şi de Evanghelia de la Govora sau îndreptarea legii de la Tîrgovişte (1652), care prin circulaţie consecutivă în cele trei ţinuturi româneşti au determinat cristalizarea rapidă a limbii române literare. Nu poate fi trecută cu vederea preferinţa domnilor de peste munţi de a-şi recruta cărturarii şi oamenii de cancelarie din rândurile românilor din Şchei şi aşa după cum altădată Larina Basarab îl chema la curtea sa pe popa Costea „ca om al domniei mele care mi-a slujit mie mult", peste trei veacuri Brîncoveanu şi boierii săi folosesc pe fraţii David, Teodor şi Matei Corbea la curtea sa pentru relaţiile cu Rusia sau alte ţări. Nu fără semnificaţie ni se pare fapta braşoveanului Dimitrie Eustatievici, dascăl al şcolii din Şchei şi director al tuturor şcolilor neunite din Transilvania, care îşi închină gramatica sa (prima din ţară) domnului muntean Costantin Mavrocordat la 1757. La rîndul său, protopopul Vasile, cînd îşi scrie cronica sa (prima cu subiect românesc din ţară — 1628) nu uită să facă repetate referinţe la ţările de peste munţi şi după modelul său, toţi cronicarii din Şcheii Braşovului privesc faptele Transilvaniei în conjunctura naturală cu cea a Munteniei şi a Moldovei. O oglindă vie a legăturilor de totdeauna cu cele două ţări de dincolo de munţi o constituie cel mai vechi pomelnic al bisericii, crezut de N. Iorga ca pierdut şi identificat de noi, care reproduce în mod cronologic numele domnilor din Muntenia şi Moldova, care sub o formă sau alta au sprijinit şi ajutat în rezistenţa lor etnică pe românii din Şcheii Braşovului. Cauzat de aceste antecedente, fiecare eveniment de peste munţi era trăit de românii din Şchei ca propriul lor eveniment, de unde participarea la revoluţia Vladimirescului, la cea din 1848, dar mai ales la bucuria unirii din 1859, cînd la Braşov se compun şi se răspîndesc pe foi volante zeci de cîntece unioniste, multe închinate lui Alexandru Ioan Cuza. Două manuscrise inedite, identificate de noi, copiate de dascălii din Şcheii Braşovului Dumitru Oprea şi Braţul Baiul (originar din Zărneşti) reproduc în cele peste două sute de pagini cîntecele unirii, cîntate de elevii liceului „Andrei Şaguna“ şi de populaţia Transilvaniei în perioada unirii. Din aceleaşi motive războiul de la 1877 este sprijinit prin valoroase contribuţii, chiar în ciuda opreliştelor drastice din partea autorităţilor. Mărturie sunt cele 12liste de contribuabili, conţinînd peste 1000 de braşoveni, care au susţinut prin 32 de comitete filantropice războiul balcanic al independenţei. Drept urmare, unirea cea mare a decurs ca un fenomen firesc cîştigat pe fiecare treaptă istorică prin participări conştiente şi chiar dacă prin aceasta nu s-a îndeplinit definitiv visul de veacuri al poporului, determinat de condiţiile politice ale ţării, ea a deschis posibilitatea dezvoltării unitare economice. Muzeul de azi al Primei Şcoli Româneşti constituie peste veacuri o mărturie a luptei bimilenare repurtate de poporul român pentru păstrarea unitară a fiinţei sale naţionale. In faţa acestor vestigii, preşedintele ţării, domnul Nicolae Ceauşescu, mărturisea: „Vizitînd locaşul celor mai vechi tipărituri şi al primei şcoli româneşti ne exprimăm admiraţia şi recunoştinţa faţă de cărturarii şi dascălii braşoveni, care au pus la temeliile culturii noastre naţionale măsura unei simţiri pline depatriotism, dorinţa lor de a vedea poporul în libertate şi lumină“. Prof. Vasile Oltean u & ***** '13 . Muzeul primei Şcoli româneşti din Şchei Cinstirea . Noi creştinii ortodocşi venerăm şi ne însemnăm cu Sf. Cruce, în primul rînd fiindcă ea a fost instrumentul prin care Iisus ne-a mântuit. Crucea a fost altarul pe care s-a adus Împăcarea între Dumnezeu şi omenire „ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce“ (Col. 2, 14). Noi credem în Iisus Hristos cel răstignit şi înviat. Dacă Iisus nu s-ar fi jertfit pe cruce, ar fi fost numai cel mai ales dintre oameni, însă n-ar fi fost „Mântuitor“; dacă Iisus mort cu adevărat n-ar fi înviat cu adevărat, n-ar fi fost Dumnezeu. Acesta e adevărul de temelie al creştinismului. Iată de ce în dimineaţa învierii, îngerul Sf. Cruci a întrebat pe mironosiţe: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?“ (Marcu 16, 6). Moartea pe cruce era semnul distinctiv al Domnului. O mărturiseşte aceasta clar Sf. Ap. Pavel cînd scrie: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1, 23). Cu dreptate a spus Sf. I. Damaschinul: „Sunt mulţi Hristoşi şi Isuşi, dar Unul este celrăstignit. Îngerul şi apostolul n-au spus cel străpuns cu suliţa, ci cel răstignit“. Se înţelege că Fiul lui Dumnezeu ne putea mântui şi în alt mod. Dar din moment ce El a ales drumul crucii, noi nu putem decit s-o primim şi s-o cinstim. Noi n-avem dreptul să ispitim pe Domnul Dumnezeu. „Căci cine a cunoscut gîndul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“ (Rom. 11, 34). „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!“ (I Cor. 15, 57). „Căci prin mijloacele prin care a învins diavolul, prin acelea a triumfat şi Hristos asupra lui. Luînd chiar armele aceluia, cu ele a atacat. Ascultă cum simboalele înfrângeriinoastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Eva era fecioară,căci încă nu cunoscuse bărbat; lemn era pomul şi moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată iarăşi Fecioara şi lemnul şi moartea: însăşi simboalele înfrîngerii au ajuns şi simboalele biruinţii. Căci în locul Evei, Maria, în locul lemnului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos“ (Sf. Ioan Gură de Aur), în faţa Sf. Cruci,nu putem decit să spunem cu Sf. Ap. Pavel: „O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunsecăile Lui!“ (Rom. 11, 33). 2. In al doilea rînd noi venerăm şi ne însemnăm cu Sf. Cruce fiindcă a fost preînchipuită încă în V. Testament. Precum de Mesia, Hristos vorbeşte V. Testament, tot astfel şi Sf. Cruce e anunţată încă de atunci. Din mulţimea preînchipuirilor voi aduce numai două. Prima e aceea pe care o pomeneşte şi o aplică la El însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, cînd îi spune lui Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie săse înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 14—15). în călătoria israelitenilor spre „Pământul făgăduit“, au avut de suferit şi din cauza unor şerpi veninoşi. Ca să-i scape de această nenorocire, Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi“ (Num. 21, 8). Aşa a făcut Moise. Iartoţi cei muşcaţi de şerpi, dacă au privit la şarpele de aramă, au scăpat de moarte. Dar au fost şi de cei care n-au ţinut seamă de porunca Domnului şi îşi vor fi zis: „De ce să privim la un stîlp şi la o bucată de aramă? în loc ca Moise să ne fi dat un leac, ne-a pus să privim la o prăjină cu un şarpe de aramă“. Urmarea? Ne-o spune Sf. Ap. Pavel: „Nici să ispitim pe Domnul, precum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi" (I Cor. 10, 9). Cei care spun că Sf. Cruce e idol, un simplu lemn etc. nu sînt mai înţelepţi decît israelitenii de altădată şi vor păţi ca şi aceia. „Căci cel ce se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin tine, Mîntuitorul tuturor“ (Intel. Sol. 16, 7). Tot astfel şi noi creştinii ortodocşi cînd cinstim Sf. Cruce, ştim că nu lemnul sau metalul ne mîntuie şine ajută, ci Hristos Domnul. Iată o altă prefigurare în V. Testament a Sf. Cruci. Prof. Iezechiel spune: „Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi înseamnă cu semnul crucii (litera „tau“ care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plîng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui“. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după ei prin cetate şi loviţi!..., dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „f“! Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea tem(Continuare în pag. a 4-a) Prof. A. Radu Nr. 35—36 Contemplaţie şi activitate (Continuare din pag. 1) Uneori se porneştede la cele pământeşti spre cele cereşti, alteori de la cele sufleteşti spre cele trupeşti. Cînd credinciosul vede că preotul e harnic şi munceşte ca şi el, se îndeamnă să meargă împreună cu preotul la rugăciune. Suntem legaţi unii de alţii prin rugăciune şi muncă deopotrivă, şi trebuie să simţim împreună bucuriile în binefacerile rugăciunii şi muncii. Facerea de bine este o lucrare tot aşa de plăcută lui Dumnezeu ca şi rugăciunea. Sf. Isaac Sirul întreabă în cuvîntul său pe credincios: „Vrei să se întîlnească sufletul tău cu Dumnezeu, fără să ai legăturile facerii de bine? Fii slujitor al milosteniei... Faptele milosteniei aduc sufletul în comuniune cuDumnezeul luminii" arată un comentar al cuvântului Scripturii. „Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lumină“ (Ioan 2, 10). Pe treptele rugăciunii nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă nu avem faptele bune. Contemplaţia şi faptele bune nu se contrazic, ele sínt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede. „Sínt felurite daruri, dar este acelaşi Duh. Sínt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn. Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, carelucrează totul în toţi“ (I Cor. 12, 4-7). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu nu înseamnă nesocotirea şi părăsirea grijii şi activităţii pentru cele de acum, ci, dimpotrivă, aduce lumină şi sens acestora. Făcând din fiecare zi prilej de îndreptare a noastră şi a semenilor noştri, prilej de îmbunătăţire şi întrajutorare, de rugăciune şi muncă, urcăm pe treptele desăvârşirii şi slujirii vieţii, precum a spus Mîntuitorul: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă“ (Ioan 10, 10). PREOTUL (Continuare din pag. 1) Dumnezeu, pe calea mântuirii (F. Ap. 16, 17) îl are numai cel ce a fost chemat, cum aufost chemaţi Sfinţii Apostoli, numai cel ce s-a pregătit pentru această misiune, după cum s-au pregătit cu multă sîrguinţă Sf. Apostoli, care au petrecut trei ani şi şase luni cu Hristos, lângă Hristos, Care i-a învăţat ca un învăţător Suprem, toate „tainele împărăţiei cerurilor“ (Matei 13, 11); toate „tainele împărăţiei lui Dumnezeu“ (Marcu 4, 11). Preoţia este, deci, un dar dat de Dumnezeu, de care noi ne-am bucurat de-a lungul veacurilor, beneficiind de toate roadele pe care preoţia adevărată le-a dat neamului nostru creştinesc şi românesc. Ca şi p trecut, şi azi Sfînta Preoţie în general, preotul ortodox, preotul de enorie în special, îndeplineşte pentru creştini un rol deosebit de important. Pe umerii lui ţine Biserica lui Hristos. El este un părinte altuturor credincioşilor, un părinte al părinţilor. Casa lui este casa tuturor, familia lui este un model pentru familiile enoriaşilor, cuvîntul lui este un preţios îndrumător pentru cei ce doresc să realizeze în viaţă lucruri bune şi pentru sine şi pentru societate şi pentru Patrie, pentru poporul nostru binecuvîntat, care după cum are nevoie de îndrumători vrednici şi luminaţi în treburile cele dinafară, în treburile obşteşti, tot aşa are nevoie de îndrumători vrednici şi luminaţi şi pentru cele dinlăuntru, pentru cele sufleteşti. Un popor este sănătos şi tare cînd este îngrijit şi în afară, şi în viaţalui pământească şi trupească, economică, culturală, artistică, ştiinţifică, dar şi cînd este îngrijit în cele dinlăuntru, în cele spirituale, în cele morale, în cele ce fac parte şi ţin de latura cea mai adîncă, mai tainică, a omului, care este sufletul. Grija de suflet, de a-1 cultiva, de a-1 lumina, de a-1 înnobila, de a-1 întări, de a-1 apăra de bolile care-1 ameninţă, de a-1 vindeca, nu este şi n-a fost niciodată o problemă religioasă, bisericească numai, ci e în egală măsură şi o problemă socială, o problemă de interes superior. Şi preotul are tocmai chemarea aceasta, de o importanţă deosebită, de a purta grijă de sufletele credincioşilor, nu numai de a satisface nişte nevoi imediate, religioase, nu numai de a săvîrşi unele servicii de cult, ci chemarea lui este de a se folosi de mijloacele pe care le are, pentru lucrul cel mai înalt, cel mai sfînt, cel mai esenţial: cultivarea, înnobilarea şi întărirea sufletului celor mulţi, spre înflorirea vieţii şi întărirea patriei. Religia adevărată, cum este religia creştină, niciodată nu s-a rupt de viaţă, n-a fost străină de viaţă, ci menirea ei a fost să servească viaţa. La încheierea lucrării din lumea aceasta, la dreapta Judecată, Iisus Hristos ne descoperă, că Judecătorul, nu va cere socoteală celor de-a dreapta şi de-a stingă Sa, cit de mult s-au rugat, cit de mult au postit, cit de mult au privegheat, ci cit de mult s-au jertfit pentru „fraţii Mei prea mici“ (Viaţei cap. 25), cît de mult au muncit, s-au dăruit pentru aceştia, în ce măsură s-au îngrijit de situaţia, de starea,de viaţa acestor „prea mici fraţi“, cu care Dreptul Judecător se identifică. Deci Biserica lui Hristos, slujitorul Bisericii lui Hristos, preotul, dar şi credinciosul este chemat să servească viaţa, viaţa de aici, de acum şinumai în măsura în care şi-a făcut datoria faţă de viaţă, se poate considera că şi-a îndeplinit datoria faţă de Dumnezeu,după cum putem înţelege şi din cuvîntul Scripturii, ce spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!“ (Ioan 4, 20). In această lumină trebuie privită chemarea, lucrarea şi menirea preotului.