Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)

1981-01-15 / nr. 3-4

ANUL CXXIX_________________________________Sibiu, 15 ianuarie 1981_________________________________________Nr. 3—4/1981 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI APEL către Bisericile creştine, religiile din întreaga lume şi oamenii doritori de bine de pretutindeni An de an, întreaga creştinătate sărbătoreşte Naşterea Domnului, sub semnul speranţei păcii şi al revărsării bunăvoirii lui Dumnezeu în su­fletele noastre, potrivit cu mesajul cîntat de îngeri în jurul peşterii din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămint pace, Intre oameni bunăvoire“ (Luca II, 14). încă din cele mai vechi timpuri, Mesia a fost aşteptat ca DOMN al PACII, al dreptăţii şi al fericirii, vremea ce urma să înceapă odată cu venirea Lui în lume, trebuind să fie o epocă de domnie a păcii desăvîrşite. Isaia nădăjduia că popoarele vor preface atunci „săbiile lor în fiare de pluguri şi lăncile lor în seceri" şi că „nici un neam nu va mai ridica sabia îm­potriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie" (II, 4). Iezechil, de asemenea, vedea cu ochii lui sufleteşti că va veni vremea cînd „locui­torii cetăţilor ... vor arde armele, săgeţile, arcurile, lăncile şi suliţele" (XXXIX, 9). Intr-un psalm este scris că la venirea Do­m­nului Păcii „mila şi adevărul se vor întîmpina, dreptatea şi pacea se vor săruta" (LXXXIV, 11), iar în altul se spune că „va înflori dreptatea în zilele lui şi va fi belşug de pace cît va sta luna pe cer" (LXXI, 7). Pacea ocupă aşadar un loc central în lucra­rea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hris­­tos pentru mîntuirea lumii. De aceea şi Bise­rica are datoria sfîntă ca propovăduind Evan­ghelia lui Hristos pe care Sfîntul Apostol Pavel o numeşte „Evanghelia Păcii" (Efes. VI, 15), să predice în primul rînd pacea între popoare şi bunăvoirea în sufletele oamenilor. Dacă Bise­rica n-ar propovădui şi nu s-ar strădui pentru realizarea păcii, ea nu şi-ar îndeplini misiunea ei sfîntă în lume. Acţiunile stăruitoare depuse pînă acum de întreaga omenire pentru apărarea păcii în lume — acţiuni la care şi-a adus contribuţia, alături de alte Biserici şi religii, şi Biserica Ortodoxă Română — au fost încununate cu roade bune de-a lungul multor ani. Aceasta este una din marile realizări ale epocii con­temporane: evitarea de catastrofe socotite ade­seori de neînlăturat. Tocmai această izbîndă ne îndeamnă să perseverăm şi să ne sporim strădaniile în acţiunile de apărare a păcii, şi în prezent ca şi în trecut, azi cu atît mai mult cu cît se profilează noi ameninţări la adresa liniştii popoarelor, în viaţa internaţională, mai ales în ultima vreme, s-a ajuns din nou la o încordare deo­sebit de primejdioasă. în diferite zone ale lumii, noi focare de tensiune se adaugă celor deja existente. Primejdia de război n-a pierit şi armele de distrugere se înmulţesc tot mai mult. Deşi în ultimii ani, în cadrul multor foruri internaţionale s-au purtat îndelungate discuţii şi s-au adoptat numeroase rezoluţii cu privire la măsurile de dezarmare — măsuri propuse de nenumărate ori şi de către România — prac­tic nu s-a ajuns pînă acum să se realizeze nimic substanţial pentru a opri cursa înarmări­lor. Pe lingă sumele enorme care se cheltuiesc şi care continuă să crească în mod fabulos, în­armările absorb şi un uriaş potenţial ştiinţific, cuceriri strălucite ale geniului uman sunt trans­formate în mijloace de exterminare a oamenilor SFINTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMANE Decembrie 1980 Bucureşti (Continuare în pag. a 2-a) DEŞTEPTAREA ROMÂNIEI, pictură de Gh. Tattarescu La 122 de ani de la Unirea Principatelor Române „Unire-n cuget şi-n simţiri" In urmă cu patru decenii, marele nostru istoric Nicolae Iorga, cu perspicacitatea care-1 caracteriza, scria în publi­caţia sa „Neamul Românesc" despre zbuciumatul trecut al poporului român şi aceste drepte constatări: „Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se pără­sesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas ... de străji la toate zările ..., am întins brutalităţii arma subţire a inteli­genţei noastre. Şi, iată, sîntem tot acasă." Nerisipirea în lume — cum spune N. Iorga — în faţa atîtor învolburări şi furtuni care cu adevărat au căutat să ne smulgă de aici, rămînerea „acasă", pe aceste meleaguri, în această vatră, presupune de bună seamă o deosebită calitate din par­tea poporului nostru şi reprezintă desigur o mare izbîndă a sa. Pe lîngă alte elemente, între care loc de seamă ocupă cre­dinţa sau Legea noastră străbună ortodoxă, ce a ajutat ne­grăit de mult la cultivarea unor însuşiri spirituale superioare care, în faţa încercărilor de orice fel, dau tărie unui om şi unui popor, ceea ce explică rămînerea aici este, credem, unitatea noastră, „unirea-n cuget şi-n simţiri" a tuturor fii­lor plaiurilor româneşti, cum atît de potrivit a formulat-o Andrei Bârseanu şi a cîntat-o Ciprian Porumbescu în a doua jumătate a veacului trecut. „O pîine, un trup sîntem noi cei mulţi", spune Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 17) despre cei ce cred în chip drept despre Mîntuitorul Iisus Hristos şi se apropie de aceeaşi Sfîntă Cuminecătură. O pîine, un trup am fost şi noi, românii de pe ambele versante ale arcului carpatic, de la începutul începuturilor, de cînd ne ştim. Mărturii multe, scrise şi nescrise, ne arată că „unirea-n cuget şi-n simţiri" a fost o permanenţă a fiilor acestor plaiuri, că noi toţi, cei ce am apărut pe scena isto­riei cu aceeaşi limbă şi lege, ne-am rostuit viaţa sufletească şi trupească în calapoade cît se poate de asemănătoare. Unirea-n cuget şi-n simţiri s-a vădit în nedeile, care, din străfunduri de istorie, adunau la Sîntilie îndeosebi, pe goluri din crestele Carpaţilor, pe fraţii de pe ambele povîrnişuri ale acestor codri, şi ei fraţi buni de-ai noştri, cu care prilej îna­intaşii noştri făceau nu numai schimburi de produse, ci pu­neau la cale şi căsătorii, se rugau împreună şi, mai ales, se întăreau reciproc în nădejdea unor vremi mai bune. Unirea-n cuget şi-n simţiri era trăită la hramurile unor aşezări mănăstireşti mai ales, cînd români transilvăneni cu deosebire, căci mănăstirile lor fuseseră distruse de cei ce voiau să le fure sufletul şi fiinţa, treceau Carpaţii în Mol­dova, Muntenia şi Oltenia, setoşi nu numai de cuvîntul lui Dumnezeu cel pururea lucrător, ci şi de întîlnire „cu fraţii". Arhid. Gh. Papuc (Continuare în pag. a 3-a) APEL către credincioşii ortodocşi români de peste hotare în zilele acestea, cînd ochii noştri duhovni­ceşti sunt aţintiţi către peştera din Betleem, trăim cu toţii momente de înaltă comuniune spirituală, împărtăşind împreună simbioza ro­­mânească-ortodoxă existentă în fiinţa neamu­lui nostru. în toiul acesta al urărilor de bine pe care le schimbăm unii cu alţii, noi cei de acasă şi dumneavoastră cei care vă aflaţi în alt loc pe pămînt unde vă petreceţi viaţa, ne întîlnim laolaltă duhovniceşte şi trăim marea bucurie a unităţii noastre în credinţă şi sim­ţire sufletească. Cu toţii sîntem moştenitori ai tezaurului etnic şi de credinţă lăsat nouă de înaintaşi; împreună ne străduim să îmbogăţim prezenţa românească în cultură, artă şi ştiinţă. Laolaltă păstrăm şi cultivăm comoara minunatelor noastre tradiţii. La focul nestins al vetrei noas­tre străbune, în care şi-a făcut sălaş statornic văpaia dragostei de Dumnezeu şi de ţară, să ne încălzim şi unii şi alţii, cu toţii alcătuind o comunitate spirituală, comunitatea noastră românească şi ortodoxă. Conştiinţa noastră de fraţi întru credinţa ortodoxă şi de fii ai aceluiaşi neam ne atrage pe unul către altul şi dă viaţă comuniunii noastre, menţinînd vii legăturile dintre noi. A fost dat, din diferite pricini, ca nu toţi românii să-şi ducă viaţa pe pămîntul ţării lor. Ştim însă că şi cei de departe poartă cu ei în suflet glasul gliei străbune şi cerul româ­nesc, care îi cheamă statornic să cinstească, cu fapta şi cuvîntul, numele de român şi legea strămoşească. Fiecare dintre românii ortodocşi stabiliţi în diferite ţări a dus cu sine pe me­leaguri îndepărtate tezaurul credinţei noastre străbune şi comoara obiceiurilor şi datinilor româneşti, păstrîndu-le şi trăindu-le cu sfin­ţenie. Pentru toţi românii din ţară şi cei de peste hotare, voinţa de făurire şi dăinuire peste veacuri a statului român unitar naţional pe temeiul unităţii de neam, de teritoriu, de limbă, de comuniune spirituală, de năzuinţe proprii, obiceiuri, tradiţii şi, în general, de tot ceea ce poate fi considerat specific românesc, a con­stituit şi este şi astăzi idealul nostru cel mai înalt, visul de totdeauna al poporului român. Părinţii, moşii şi strămoşii noştri l-au purtat în suflet şi l-au lăsat moştenire din generaţie în generaţie. La împlinirea lui, prin lupte şi jertfe, şi-au adus contribuţia toţi românii, atît cei de acasă, cît şi cei din afara hotarelor ţării. Sentimentul unităţii naţionale şi vieţuirea în comuniune de credinţă cu cei de acasă i-au determinat pe românii de peste hotare să se strîngă în jurul vetrelor bisericeşti, pe care şi le-au zidit acolo şi să ceară Bisericii­ Mame din ţară să le trimită lor preoţi, îndrumători duhovniceşti. Parohiile, cu locaşurile lor de cult, au devenit astfel simbolul unităţii româ­nilor, în orice parte a lumii s-ar afla. Iar noi cei de acasă le răspundem întotdeauna cu ade­vărată dragoste părintească, făcînd tot ce stă în puterile noastre pentru ca unitatea aceasta să se păstreze şi neîncetat să se întărească. De aceea, şi acum cînd cugetele noastre sînt îndreptate împreună către peştera din Betleem, unde Fiul lui Dumnezeu se naşte pentru unirea oamenilor între ei şi a tuturor împreună cu Dumnezeu, vă chemăm stăruitor la întărirea comuniunii noastre de vieţuire ortodoxă şi românească. SFINTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Decembrie 1980 București (Continuare în pag. a 2-a)

Next