Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)
1982-01-15 / nr. 3-4
ANUL 130 Sibiu, 15 ianuarie 1982 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A SIBIULUI Nr. 3—4/1982 Alegerea noului Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului In temeiul articolului 130 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Preşedintele Sfîntului Sinod, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin, a convocat Colegiul electoral bisericesc pentru alegerea titularului în scaunul de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, devenit vacant în urma pensionării, la cerere, pe motiv de boală, a Î. P. S. Dr. Nicolae Mladin, la 1 august 1981. Lucrările Colegiului electoral bisericesc s-au desfăşurat în ziua de Duminică, 10 ianuarie 1982, în sala sinodală din Palatul patriarhal, fiind prezidate de Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin. Seara, în ajunul alegerii, potrivit rînduielilor canonice, s-a oficiat slujba Privegherii, iar în ziua alegerii, la 9:30 s-a săvîrşit un Te-Deum în paraclisul Palatului patriarhal. La ora 10, membrii Colegiului electoral au fost invitaţi în sala de şedinţă. O delegaţie din Colegiul electoral bisericesc alcătuită din I. P. S. mitropoliţi şi trei membri mireni a invitat pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin, ca împreună cu Domnul Ion Roşianu, Preşedintele Departamentului Cultelor, să ia parte la şedinţa Colegiului electoral bisericesc. Au fost desemnaţi doi secretari. S-a dat apoi citire apelului nominal, constatîndu-se prezenţa majorităţii absolute a membrilor Colegiului electoral bisericesc, acesta fiind astfel legal constituit. Deschizînd lucrările, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin a rostit următoarea cuvîntare: Mărit Colegiu Electoral. Încă de la 16 iulie 1980, I. P. S. Mitropolit al Ardealului NICOLAE MLADIN, a solicitat Sfîntului Sinod un concediu de un an de zile, pentru îngrijirea sănătăţii. După scurgerea acestui timp, simţindu-şi puterile împuţinate în faţa răspunderilor tot mai mari şi multiple pe care le ridică vrednicia de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, 1. P. S. NICOLAE MLADIN a cerut Sfîntului Sinod să fie de acord cu retragerea sa din scaun și rînduirea drepturilor de pensie. In urma aprobării Sfintului Sinod, 1. P. S. Sa s-a retras la mănăstirea Brîncoveanu —• Sîmbăta de Sus, unde se bucură de toată îngrijirea cuvenită. Din chemarea care vi s-a adresat aţi putut vedea că scopul întrunirii noastre de astăzi este de a alege un nou titular al Arhiepiscopiei Sibiului şi Mitropoliei Ardealului, in scaunul devenit vacant prin retragerea la pensie a I. P. S. Arhiepiscop şi Mitropolit NICOLAE MLADIN, la 1 august 1981. Este de datoria noastră însă ca în cadrul acestui moment solemn să închinăm mai intîi un gînd bun și să rostim un cuvînt izvorît din inimă Înaltului ierarh care a vegheat la cîrma Bisericii Ardelene, vreme de aproape 15 ani. Vredniciile I. P. S. NICOLAE MLADIN, ca profesor de teologie, ca îndrumător al tinerelor generaţii de preoţi, ca scriitor de studii teologice, şi ca chivernisitor al treburilor eparhiale, îl aşează în galeria luminoasă a ierarhilor ardeleni care au cinstit scaunul mitropolitan al Ardealului. De aceea astăzi îi aducem un ales omagiu, asigurîndu-l în continuare de dragostea şi preţuirea Sfîntului Sinod, a clerului şi credincioşilor eparhiei, pe care cu rîvnă de Casa Domnului a păstorit-o. Cu acest prilej, îi facem urări de sănătate, de alese bucurii şi îndelungată înzilire. Mărit Colegiu Electoral, Urcînd cu gîndul pe tirul veacurilor, in viaţa patriei şi a Biricii noastre, constatăm că fiecare din ţările sau provinciile româneşti au cunoscut de-a lungul vremii momente de înălţare sau de amărăciune care au rămas pentru totdeauna adînc întipărite în trupul neamului nostru. Dacă privim spre Ardeal, spre exemplu, pe de o parte, ne gîndim fără îndoială la Mihai Viteazul intrînd biruitor în Alba Iulia pentru a realiza unirea tuturor românilor, iar pe de altă parte cu multă amărăciune, ne poartă gîndul la sfîșierea Trupului Bisericii Ortodoxe în jurul anului 1700. Rupţi de la sînul Bisericii-mame şi înşelaţi în dobîndirea drepturilor sociale şi politice pentru care făcuseră „unirea“ cu Roma, românii ardeleni au trebuit să se vadă stînd în cele două străni vreme de două veacuri şi jumătate, nu numai purtînd în adîncurile sufletelor lor, dar şi manifestînd pe faţă dorinţa reîntregirii Bisericii lor sfîşiată de duşmani, precum şi consolidarea unităţii lor naţionale pe care niciodată n-a putut să le-o stingă în conştiinţa lor. Dimpotrivă, conştiinţa unităţii naţionale şi a unităţii religioase a românilor ardeleni dobîndeşte noi dimensiuni în vremea revoluţiei de la 1848, cînd pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, în faţa episcopului ortodox, Andrei Şaguna şi a episcopului unit Lemeny, mulţimile au cerut să se unească cu ţara şi să aibă o singură Biserică autocefală. Aşa cum Şaguna a trăit să-şi vadă împlinite visurile sale permanente, reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (24 dec. 1864), o nouă organizare bisericească şi înfiinţarea de şcoli româneşti, tot astfel, după o luptă de o viaţă întreagă, Mitropolitul Nicolae Bălan a ajuns să-şi vadă (Continuare în pag. a 2-a) Prea Fericitul Patriarh IUSTIN al Bisericii Ortodoxe Române, deschizind lucrările Colegiului Electoral Bisericesc înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, nou alesul Mitropolit al Ardealului, rostind cuvîntarea în faţa Colegiului Electoral Unirea Principatelor — piatră de hotar în istoria României La 24 ianuarie, poporul nostru sărbătoreşte împlinirea a 123 de ani de la Unirea Principatelor — Moldova şi Ţara Românească — eveniment de cea mai mare însemnătate în istoria României. Actul unirii Moldovei şi Ţării Româneşti înfăptuit în 1859, care a pus bazele statului român modern, reprezintă rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric. In acelaşi timp, Unirea Principatelor într-un singur stat naţional a constituit o necesitate obiectivă a dezvoltării social-economice şi politice a celor două ţări româneşti. Ea este încununarea eforturilor poporului nostru,, şi marchează intrarea ţării într-o nouă etapă istorică de dezvoltare pe calea progresului, a luptei pentru cucerirea independenţei, a făuririi statului naţional unitar român. In perspectiva istorică, lupta pentru realizarea unităţii naţionale, apare ca o permanenţă a gîndirii, a simţirii şi acţiunii poporului român. Unirea din 1859 îşi are rădăcinile împlîntate adînc şi puternic în întreaga dezvoltare anterioară a poporului nostru; ea a însemnat un punct de referinţă pentru eforturile depuse în continuu de români în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Prima unificare politică a teritoriului românesc, înfăptuită în 1600 în timpul domniei lui Mihai Viteazul, a verificat cu putere de convingere forţa şi statornicia idealului poporului român de libertate şi unitate naţională. Memoria Unirii din 1600, în toată măreţia şi plenitudinea ei, s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la generaţie. Dreptul inalienabil la unitate şi independenţă al poporului român a reprezentat, în continuare, dominanta gîndirii şi acţiunii politice, diplomatice, culturale şi militare ale marilor voievozi munteni şi moldoveni ce au urmat. Aceleaşi idealuri au înaripat permanent mintea, inima şi condeiul celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti din întreg evul mediu şi în epoca modernă, au format substanţa a nenumărate scrieri tipărite în cele trei ţări româneşti, alimentînd flacăra aspiraţiilor multiseculare de unitate a tuturor românilor în pofida graniţelor artificiale stabilite de marile imperii pe corpul aceluiaşi popor şi aceleiaşi ţări, îmbrăţişat de popor, acest ideal a dobîndit o forţă de nestăvilit. Hotărîrea de a înfăptui unirea a căpătat o puternică expresie în timpul revoluţiei de la 1848, din ţările române. „Vrem să ne unim cu ţara" strigau românii transilvăneni întruniţi pe Cîmpul Libertăţii, iar muntenii cereau unirea pentru a „alcătui un singur stat, o singură naţie, o singură Românie liberă". Bogata moştenire ideologică şi culturală a revoluţionarilor paşoptişti, puternicele tradiţii democratice, idealurile de unitate şi libertate naţională au fost preluate, amplificate şi ridicate pe noi trepte, în deceniul următor, de forţele progresiste ale poporului român. Se confirma adevărul cuvintelor lui Mihail Kogălniceanu care, în august 1848, aprecia că Unirea Moldovei cu Muntenia reprezintă „cheia de boltă, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional". Idealul unirii, prezent în conştiinţa poporului, care nutrea speranţa înfăptuirii acesteia odată cu un amplu program de reforme, dobîndea noi forţe. Unirea, scria Cezar Bolliac, în 1850, „a fost sentimentul naţional în toate părţile României de cînd istoria a început a ne spune cîte ceva despre Dacia". Războiul Crimeii a făcut ca soarta ţărilor române să intre din nou în combinaţiile de culise ale puterilor europene. Con- Prof. Petru I. Dan (Continuare în pag. a 4-a)