Telegraful Român, 1982 (Anul 130, nr. 1-48)
1982-09-15 / nr. 35-36
Anul 130 Sibiu, 15 septembrie 1982 Nr. 35—36/1982 FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI Calenndat de inimii givramanci al transilvaniei şi al tuturor românilor La 110 ani de la moarte In vremuri de grea cumpănă românii au ştiut să-şi ridice în frunte pe cei mai buni, lăsînd la o parte pe cei mai nobili, pe cei cu sînge mai albastru sau cu drepturi de succesiune. In 1821 muntenii l-au făcut domn pe Tudor, în 1848 transilvănenii l-au făcut crai pe Avram Iancu, în 1859 moldovenii l-au ales pe Alexandru loan Cuza pentru ca, în acelaşi an, muntenii să prindă din zbor o bine gîndită subtilitate politică şi să-l aleagă tot pe Cuza şi astfel să se înfăptuiască unirea Principatelor. De la moartea lui Avram Iancu au trecut 110 ani, dar faima lui nu numai că nu scade, ci creşte din generaţie în generaţie, cum e sortit să crească tot ce ne vine din adînc de suferinţă şi vitejie românească pe drum de baladă. Iancu face parte din acea categorie de inspiraţi care au găsit drumul spre inima poporului, imaginea lor istorică fiind dublată de aura legendei, cum se întîmplă cu toţi aceia care se jertfesc pentru alţii, pentru cauza tuturor, pentru un ideal generos, pentru Ţară. Poporul l-a apoteozat pe Iancu, l-a cîntat, i-a pus coroană mai adevărată decît coroanele cele de oţel sau de aur ale regilor. Revoluţia din 1848 în Transilvania a fost în cea mai mare măsură opera lui. Aşa cum s-a statornicit să zicem „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu", pentru 1821, am putea zice şi „Revoluţia lui Avram Iancu“ pentru 1848 în Transilvania, pentru că în ceea ce are o revoluţie mai specific şi a avut şi cea din 1848, anume ridicarea mulţimilor, adunarea şi conducerea de oşti, însufleţirea şi aruncarea lor în luptă pentru o cauză în care nu se mai putea întîrzia, Iancului i se pot atribui fără nici o îndoială meritele exclusive. El n-a fost singurul, e drept, dar a fost cel mai mare. Idei au avut mulţi, dar el le-a prefăcut în faptă. El a dat ideilor braţe. De timpuriu, de prin 1846, pe cînd era student la Facultatea de Legi din Cluj, îşi dăduse seama că „nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci numai cu lancea lui Floria“. Cînd la o consfătuire în Sibiu cei adunaţi se ameţeau cu vorbe, şi băteau pasul pe loc, el le-a aruncat cuvinte rămase de pomină care pun net în lumină pe omul de acţiune şi de viziune limpede: „Continuaţi-vă discuţiile domnilor, că eu mă duc în munţi să fac revoluţie". Un astfel de om nu glumea cu convingerile lui. Motivele revoluţiei din 1848 n-au fost aceleaşi în toate ţinuturile locuite de români. In Moldova arată I. Lupaş, se dorea „sfînta păzire a Regulamentului Organic", în Muntenia autonomia naţională, bănăţenii şi bihorenii căutau un „modus vivendi“ cu elementul maghiar, iar cei din Transilvania cereau independenţa naţională, politică şi bisericească, sub sceptrul habsburgic. Aceştia din urmă erau, deşi acasă la ei, slugi la stăpîni străini, şi răbdarea le ajunsese la margini. Nu li se recunoştea nici dreptul cel mai elementar şi firesc, acela de a fi o naţiune. Se instituise o Unio trium nationum, naţiuni care se bucurau de toate privilegiile în imperiu ,dar românii nu erau cuprinşi în această uniune, de aceea George Bariţiu o socotea pe drept cuvînt „o conspiraţie permanentă contra naţiunii române". Dreptul legal al românilor de a fi ceea ce erau de fapt, dreptul la reprezentare proporţională în forurile conducătoare şi abolirea iobăgiei, au fost revendicările esenţiale ale revoluţiei. Aceste revendicări îi vor aduna pe români pe Cîmpia Libertăţii, la Blaj, în ziua de 3/15 mai 1848. Au venit acolo zeci de mii, din întreaga Transilvanie, cărturarii cei mai vestiţi, Şaguna, Bărnuţiu, Bariţiu, Papiu, Laurian, Cipariu, Andrei Mureşanu, preoţi şi ţărani, învăţători şi meseriaşi. Se aflau acolo şi munteni şi moldoveni: Alexandru Ioan Cuza, viitor om al anului 1859, Alecu Russo, Costache Negri, G. Sion. Aici şi acum şi-a descoperit Avram Iancu vocaţia sa de om al momentului. Venise la adunare în fruntea unor nenumărate cete de moţi, mobilizaţi de el din munţii Apuseni, din părţile naşterii sale. Ca unul ce fusese printre cei ce pregătiseră organizarea adunării, a luat şi el cuvîntul la Blaj. Toţi biografii lui au remarcat că era scump la vorbă, măsurat, concis şi în aceeaşi măsură hotărît şi precis. Se reţine din vorbirea lui mai ales o exclamaţie menită să insufle celor prezenţi mîndrie, curaj şi hotărîre: „Uitaţi-vă pe cimp românilor, sintem mulţi ca cucuruzul brazilor. Sîntem mulţi, mulţi şi tari, şi Dumnezeu e cu noi". El şi-a început vorbirea pe Cîmpia Libertăţii, fiind după Paşti, cu strigătul după obiceiul ortodox: „Hristos a înviat — adăugînd — Libertatea a înviat!" Vorbitorii de la Blaj au exprimat doleanţele românilor cu destulă cuminţenie, păstrîndu-se în limitele ordinii şi ale unui bun simţ care uneori ni se Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului (Continuare în pag. a 2-a) 350 de ani de la urcarea lui Matei Basarab pe tronul Ţării Româneşti In cadrul marilor aniversări şi comemorări din viaţa poporului nostru şi a Bisericii, împlinirea a 350 de ani de la începutul domniei lui Matei Basarab (septembrie 1632) ne oferă prilejul de a cunoaşte rolul deosebit de însemnat al acestui voievod în istoria culturii, a artei româneşti şi a literaturii religioase. Matei aga din Brîncoveni a fost ridicat pe tron de boierimea autohtonă, nemulţumită de domnii înconjuraţi de clientelă grecească .Nu a descins direct dintr-o familie domnitoare, dar a adoptat numele de Basarab ca o expresie a dorinţei sale şi o cerinţă generală a ţării de a restaura vechile rînduieli privind domnia, asemenea lui Neagoe Basarab. Cu el începe o perioadă de lărgire şi întărire a autorităţii domneşti şi de reconstrucţie a ţării. Radu Popescu scrie: „S-au nevoit Matei Vodă de au dres ţara foarte bine". Domnia lui (1632—1654) a fost caracterizată sugestiv de pana cronicarului ca epoca în care „Ţara iubea pre domn iar domnul pre ţară". In timpul domniei lui s-au dezvoltat meşteşugurile şi comerţul; au apărut primele ateliere de tip manufacturier: în 1644 o fabrică de sticlă şi în 1646 o fabrică de hîrtie, pe Valea Oltului. A luptat pentru autonomia ţării în sensul că a năzuit să o elibereze de dominaţia otomană. In acest scop se alătură unui proiect de ligă antiotomană şi primeşte de la posibilii săi aliaţi — Polonia, imperialii, Veneţia — titlul de „general al întregului răsărit". Domnia lui a coincis cu o epocă de mare înflorire pe toate planurile, cu deosebire în domeniul cultural-artistic şi religios. La curtea lui vor veni soli străini, emisari papali şi patriarhi, artişti şi cărturari, zugravi şi tipografi, caligrafi şi miniaturişti de renume. De o rară frumuseţe sînt cîteva exemplare de manuscrise cu miniaturi, ultimele din istoria acestei arte pe pămîntul românesc. în această complexă activitatea culturală a fost susţinut de mitropoliţii Teofil şi Ştefan, de soţia lui Elina şi de cumnatul său Udrişte Năsturel. Matei Basarab a reluat activitatea tipografică, încetată la sfîrşitul sec. al XVI-lea. Cu ajutorul marelui sprijinitor al culturii româneşti, Mitropolitul Petru Movilă din Kiev, înfiinţează în 1635 o tipografie la Cîmpulung, în care apar trei cărţi slavone. In 1637 era în fiinţă la Govora o nouă tipografie ,în care s-au tipărit cărţi slavoneşti, dar mai ales româneşti. Din anul 1644—1652 tipografia funcţionează la Tîrgovişte. în cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab a tipărit 23 de cărţi, dintre care 12 slavone, 9 româneşti şi 2 slavo-române. Pe lîngă cărţile teologice şi de cult, Matei Basarab a tipărit în limba română şi primele cărţi juridice: Pravila de la Govora (1640), prima carte în limba română tipărită în Ţara Românească şi Pravila cea mare sau îndreptarea Legii ,tipărită la Tîrgovişte în 1652 ■— adevărate monumente ale dreptului scris românesc, în anul 1646 Matei Basarab a înfiinţat la Tîrgovişte un colegiu umanist, prima şcoală de nivel superior în Ţara Românească. La curtea lui se alcătuieşte, în 1650, Letopiseţul Ţării Româneşti de la întemeierea statului pînă în vremea sa. Pe timpul domniei sale s-au ridicat numeroase ctitorii civile şi bisericeşti. Pe bună dreptate Matei Basarab a fost numit „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru". în epoca lui Matei Basarab se înregistrează strînse legături politice cu Transilvania. înainte de 1631 Matei aga luptă alături de Gheorghe Rákóczi I (1630—1648) împotriva imperialilor habsburgi pentru apărarea autonomiei Transilvaniei. Țara Românească și Transilvania s-au legat printr-un pact de prietenie şi ajutor reciproc (1633), reînnoit în repetate rînduri, care le-a servit în raporturile lor cu Poarta. în 1637, cînd Vasile Lupu a încercat să supună Ţara Românească, Matei Basarab primeşte ajutoare transilvane. Legăturile Ţării Româneşti cu Transilvania au continuat şi sub Gheorghe Rákóczi II (1648— 1658). N-au lipsit nici legăturile culturale. Matei Basarab sprijină mişcarea culturală a românilor ardeleni tipărind cărţi destinate acestora. în 1640, cînd tipăreşte Pravila de la Govora el are grijă să scoată o ediţie specială pentru Ardeal, semnată de mitropolitul a toată Ţara Ardealului, Ghenadie. Dascălul Popa Dobre a venit din Ţara Românească şi a pus bazele unei tipografii româneşti în Alba Iulia, în care a apărut Evanghelia cu învăţătură în anul 1641. Matei Basarab l-a folosit pe Mitropolitul Teofil într-o misiune politică la principele Gheorghe Rákóczi I. Atunci, probabil, l-a vizitat şi pe mitropolitul Ghenadie, căruia i-a dăruit o instalaţie tipografică. Pravila cea mare (1652) a avut ca tălmăcitor pe transilvăneanul Daniel Tanoneanul, ajuns mitropolit al Ardealului. Ieromonahul Silvestru, cel care începe „izvodirea" Noului Testament, este tipograful muntean pe care Matei Basarab îl trimite Mitropolitul Ghenadie din Alba Iulia cu litere de tipar şi teascuri, ca să înceapă acolo tipărituri româneşti. Cărţile slave, ca şi cele româneşti, tipărite de Matei Basarab aveau menirea să întărească ortodoxia în Ardeal şi de a-i apăra pe românii de aici împotriva tendinţelor de calvinizare a ungurilor. Mişcarea culturală înviorată de Matei Basarab a contribuit la reînvierea literară din Ardeal, unde începe o nouă epocă de activitate cărturărească, reprezentată de mitropolitul Simion Ştefan. Intre Ardeal şi Ţara Românească au existat şi legături bisericeşti. Preotul Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a fost de mai multe ori la Matei Basarab ca să ia daniile pe care acesta le făcea bisericii Sf. Nicolae. La sfîrşitul anului 1640 Mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti a hirotonit la Tîrgovişte pe Ilie Iorest, iar în 1643 pe Simion Ştefan. Matei Basarab a zidit în Ardeal, în 1653, o biserică în satul Porceşti, jud. Sibiu. Legăturile politice, culturale şi bisericeşti între Ţara Românească şi Transilvania sunt caracteristice domniei lungi şi înfloritoare a lui Matei Basarab. Capacitatea organizatorică, grija pentru buna gospodărire a ţării şi strădania pentru autonomia ei au creat din chipul lui Matei Basarab imaginea conducătorului ideal care va dăinui peste veacuri ca mare ctitor bisericesc, protector al artelor şi animator al vieţii culturale româneşti din prima jumătate a veacului al XVII-lea. Pr. Ieremia B. Ghita Sf. Apostol lacov al lui Alfeu Am expus succint — în nr. 35/36 din 15 sept. 1981 — chipul şi faptele Sf. Apostol lacov, fiul lui Zevedei şi al Salomeei, fratele Sf. Apostol şi Evanghelist loan. I-a venit acum rîndul să fie biografiat celuilalt apostol al acestui nume, căci se ştie (din Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15 şi F. Ap. 1, 13) că nu numai ucenicul protomartir a cinstit cu vredniciile sale această piesă onomastică. Textele citate — patru la număr, toate parcele de liste sau cataloage oficiale — îl numesc, simplu şi desluşit, lacov „al lui Alfeu". Care „Alfeu"? Generaţia contemporană pliromei ştia care. Altcum, ar fi curs gîrlă explicaţiile (sau măcar parafrazele, care de-altcum „tot aia-s", dar mai reduse ca volum şi insistenţă exegetică). Ceea ce ne interesează aici, acum, este faptul că nu trebuia să fii neapărat purtător al numelui transmis generaţie de generaţie de renumitul patriarh biblic lacov, pentru ca unul din fiii tăi să devină apostol (direct) al lui Mesia-Hristos. E pură întâmplare. Ca să nu mai lungim vorba, traversăm la altă preocupare de amănunt, nu fără legătură cu detaliile expunerii. Fost a lacov (din textele citate mai sus) membru al Soborului Apostolic, „frate" al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Altcum formulat (ca să răzbim mai uşor şi mai sigur la limpezimile de undă scurtă ale soluţionării problemei): Avut-a Mîntuitorul fraţi? Problema comportă un puţin interes misionar, căreia răbufnirile de prozelitism contemporan îi conferă crescîndă acuitate. De aceea, ocolirea sau diluarea asperităţilor ei prin artificii pseudoexegetice nu foloseşte la nimic, nimănui. Dar să revenim la esenţial ... La întrebarea: „Avut-a Mîntuitorul fraţi"? — de pe poziţie tex- Pr. prof. Dr. Grigorie Marcu (Continuare în pag. a 2-a)