Telegraful Român, 1983 (Anul 131, nr. 1-48)
1983-01-01 / nr. 1-4
Nr. 114/1983 „Telegrafului Român" P. S. Dr. Vasile Coman la împlinirea vîrstei de 70 de ani (Continuare din pag. a 2-a) avertizând pe cei care ii acuzau pe transilvăneni, că urmăresc chiar o Daco-Romănie politică, liberă, că chiar ei, acuzatorii, vor impune românilor ideea, repetînd-o mereu: „Să nu ne ducă in ispită, ca prin deasa repeţire, intr-adevăr la Început să visăm, apoi să ne credem visul şi crezîndu-ne visul să cercăm la timp potrivit a ni-1 realiza" (111/1897). Nu erau simple jocuri de cuvinte. Era tot ceea ce se putea spune prin cuvinte şi printre rînduri, ca să se difuzeze semi-cifrat mesajul speranţei care trebuia să rămină viu şi neadormit în toate cugetele, româneşti. Erau visuri cu ochii , cu minţile, cu inimile şi cu voinţele deschise, şi acesta al „Telegrafului" şi celălalt, al octogenarului Zaharia Boiu. încă din 1885 Telegraful ceruse înfiinţarea unei „Societăţi pentru istoria Patriei" (nr. 59/1885) şi îndemna pe tot românul să păstreze cu sfinţenie toate documentele din trecut. Tot atunci s-a cerut — a cita oară! — şi o mai mare atenţie faţă de „tezaurul cel mai nepreţuibil": Poezia noastră populară. Constatîndu-se o diminuare a activităţilor literare, se ceruse — deşi exista Asociaţiunea — şi înfiinţarea unei Societăţi de beletristică la românii ciscarpateni (Forţa nr. 18/1885), căci „quod non prolicit, deficit“. Apoi „Telegraful" şi-a concentrat atenţia asupra „bibliotecilor populare ca instituţiuni de cultură“ (nr. 21/1890). Nicolae Cristea vorbise încă de prin 1873 despre necesitatea pregătirii poporului prin cultură (nr. 38 1873), prin învăţarea de meserii, prin orientarea spre şcoli, pentru că numai aşa vor scăpa românii şi de sărăcie şi de umilinţe. Noul avînt românesc spre cultură devenise la un moment dat îngrijorător pentru stăpînire. Iată ce scria, în 1885, un anume Gustav Beksics: „întreg Ardealul e cuprins de boală ... din an in an scad machiarii şi se Înmulţesc valahii... In Ardeal se formează inteligenţă naţională română" (reprodus în „Telegraful", nr. 20/1885, p. 79). Tot ce se făcea aici, se făcea în perspectivă pan-românească, cultivîndu-se o limbă care să fie valabilă peste tot, care să fie factor de unitate naţională. Acest lucru se putea face. Şi se făcea. Iată un exemplu: în 1885 a apărut o Carte de Cetire de Ion Popea, la Braşov. Forţa „Telegrafului" o apreciază, arătînd că bucăţile selecţionate şi introduse în ea, „pot fi cetite şi de elevii şcoalelor din Braşov, şi de cei din Bucureşti, şi de cei din Bucovina" (nr. 51 1885, p. 201). Cine avea ochi de văzut şi urechi de auzit, vedea şi auzea. Şi înţelegea! Şi încă ceva: am văzut mai sus că numitul Beksics vorbea de „Ardeal". „Telegraful Român", in toată existenţa lui de 130 de ani, a proferat Întotdeauna TRANSILVANIA! Ne-ar trebui prea mult spaţiu pentru a pomeni măcar cele mai importante din marile campanii susţinute de-a lungul celor 130 de ani de „Telegraful Român". Campania împotriva maghiarizării numelor româneşti, (vezi d.p. nr. 121, 122/1897), Campania pentru şcoale româneşti, pentru limbă, pentru dreptul de a fi naţiune egală cu celelalte naţiuni, campania „Memorandum"-ului, campania pentru ieşirea de sub tutela Carloviţului sârbesc, campania pentru restaurarea Mitropoliei ortodoxe ş. a. Şi cîte pagini memorabile n-am mai putea cita din numerele dedicate războiului de la 1877 şi marii uniri de la 1918. Nu-i uşor să cuprinzi într-o evocare ca aceasta. 130 de ani de frământări, de istorie cum a fost aceea la care a fost martor zilnic „Telegraful Român"! Campania pentru restaurarea Mitropoliei, desfiinţată la 1700 de către Habsburgi, în complicitate cu catolicismul în plină acţiune prozelistică, a fost dintru început gîndul lui Şaguna, la care şi-a aliat pe toţi românii. Era singura formă sub care românii puteau căpăta oarecare autonomie. Ar fi fost ea de aparenţă religioasă, dar roadele ei ar fi fost mai ales politice, şi aceasta era marea luptă. Românilor le trebuia un for al lor, autonom. Prin 1862 campania era în toi. Andrei Moconi face declaraţii şi scria în „Telegraful" împotriva dependenţei de Patriarhul de Carcoviţ. „Aşa nu mai merge", scria A. Mocioni. în 1863 „Telegraful" insista într-un articol de fond „Metropolia Română": „Restaurarea scaunului metropolitan e o trebuinţă aiit de ponderoasă pentru români, incit cutezăm a crede că de aceasta depinde Înaintarea poporului in cultură." Rămînerea sub „despotismul coreligionarilor sirbi e in contrarietate cu orice idee de dreptate si umanitate". „Telegraful" revendică un cap pentru toţi românii din Austria, nu numai din Transilvania (nr. 18 1863). Au început Congresele, memoriile către împărat, insistenţele şi aruncarea în luptă a întregei capacităţi de convingere şi de negociere a lui Şaguna, pînă cînd, în 1864, telegrame sosite din Viena, anunţă: „Bucurie generală intre Români“, împăratul a „aplacidat“ (de la placet n. n.) Mitropolia greco-orientală (nr. 100/1864). „în fine — scrie „Telegraful" — cauza cea dreaptă şi sfintă a Românilor de religiune greco-orientală, mult dorita noastră Mitropolie a ajuns rezolvirea dorită. în fine, citarea seculară a fost ascultată și împlinită, in fine, lacrimile lor de întristare s-au prefăcut în lacrimi de bucurie.“ Acestea se scriu „sub gigantica impresiune a momentului", Șaguna fiind eroul către care se îndreptau toate mulţumirile (nr. 101 1864). El a fost numit pe loc de către împărat, Arhiepiscop şi Mitropolit. Decretul, datat Viena 24 dec. 1864, a fost publicat în „Telegraful" nr. 102 31 dec. 1864, în care Şaguna dădea şi instrucţiuni nod de pomenire în biserici. Mitropolia a fost o victorie a naţiunii, o ridicare din genunchi a Românilor. A fost ziua bucuriei, a reintrării în casa din care fuseseră scoşi cu brutalitate, umiliţi, cu un secol şi jumătate înainte. La un moment dat „Telegraful" a început o campanie şi împotriva celor ce încurajau dezbinarea românilor prin încurajarea în continuare a luptelor confesionale (nr. 69, 70, 90, 101/1897): „Zilele de tristă aducere aminte se repeţesc şi ele se repeţesc tocmai acuma cînd am avea trebuinţă să lucrăm toţi românii umăr la umăr spre a ne putea validita. Este un blestem asupra noastră a românilor că tocmai la noi se pune în practică maxima: Divide et impera. S-a aruncat in sinul poporului român blăstămata scisiune confesională acuma sunt 200 de ani şi de atunci toţi duşmanii noştri recurg la această armă, de cite ori e vorba de a ne slei puterile cu lupte interne" (nr. 104/ 1897). Mult mai tîrziu, în secolul nostru şi în special prin trecerea la redacţie a prof. Pr. D. Stăniloae, „Telegraful" şi-a adăugat pe nesimţite la conţinutul politic, cultural şi naţional şi pe acela teologic, misionar şi de istorie bisericească. A fost un răspuns la necesităţi de epocă aşa cum tot necesităţile de epocă îi indicaseră şi profilul iniţial şi acestea au fost ilustrate de condeie mari, în afară de al prof. D. Stăniloae, de multe alte nume ca Nicolae Bălan, N. Colan, N. Mladin, Gr. Marcu, Cornelia Sîrbu, Isidor Todoran, I. Zăgrean, Emilian Vasilescu, Sofron Vlad, N. Neaga, T. Bodogae, D. Călugăr, N. Terchilă, L. Stan şi mulţi alţii, în general profesori la Institutul nostru teologic. „Telegraful Român" a fost, în vremea în care exact de acest lucru era nevoie, conştiinţa Transilvaniei, instrumentul asigurării continuităţii româneşti prin păstrarea şi cultivarea limbii române, a datinelor şi obiceiurilor, şi vocea naţiunii în lupta pentru supravieţuire şi afirmare a dreptului la existenţă pe pămîntul acesta, al nostru din moşi strămoşi. România şi conştiinţa românească întreagă şi nedespărţită, nici de munţi, nici de graniţe arbitrare şi vremelnice, au fost permanent prezente în suflarea, in respiraţia, în literele şi in cuvintele „Telegrafului Român" care a răspândit o sută treizeci de ani, neîntrerupt, pînă azi, gînd şi simţire românească peste Transilvania, în noaptea Sfîntă a Crăciunului din anul 1912 cînd colindătorii mergeau pe la casele credincioşilor şi le aduceau mesajul sfînt şi urări pentru naşterea Pruncului Iisus în peştera Betleemului, în acea noapte a venit pe lume în casa unor ţărani din părţile Sebeşului un prunc, care avea să fie lumină şi bucurie nu numai pentru părinţii lui, ci şi pentru mulţi credincioşi. Născut în zi de Crăciun, tot în zi de Crăciun P. S. Sa a fost sfinţit ca arhiereu, Crăciunul devenind astfel pentru P. S. Sa o zi aleasă. P. S. Vasile este al treilea între cei 9 copii cu care Dumnezeu a binecuvîntat casa părinţilor săi. Şcoala primară o face în satul natal, după care se înscrie la liceul „Aurel Vlaicu" din Orăştie (absolvent în anul 1930). Ajuns la răspîntia cu care se întîlneşte orice tînăr după terminarea liceului, fiul de ţărani din părţile Sebeşului, la dorinţa mamei, dar simţind şi o chemare lăuntrică, se înscrie la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, în cei patru ani de studii, pe care-i foloseşte aici, atît pentru agonisirea ştiinţei cît şi pentru întărirea virtuţilor înalte, studentul teolog Coman Vasile, cucereşte deopotrivă preţuirea profesorilor şi stima colegilor. Sîrguincios la studii, termină teologia ca şef de promoţie în anul 1934. Văzînd preocupările sale deosebite pentru carte şi aleasa comportare de care a dat dovadă, marele mitropolit Nicolae Bălan îl ajută să se înscrie şi să urmeze între 1934—1935 cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Cluj. în anul 1936, la 28 februarie, este hirotonit ca preot pentru parohia Şirnea, protopopiatul Braşov. în acest an îşi pregăteşte şi teza de licenţă în teologie, pe care o susţine în cadrul vestitei facultăţi de teologie de la Cernăuţi, cu subiectul: „Doctrina despre purgatoriu şi combaterea ei", în anul următor, intră în învăţământ ca profesor la liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. Urmează în acelaşi timp cursurile Seminarului pedagogic de pe lingă Universitatea din Cluj şi îşi susţine şi examenul de capacitate pentru profesor, la Iaşi. Ca profesor a funcţionat pînă în anul 1942 cînd a fost ales ca preot la parohia Braşov-Cetate. în anul 1944 se înscrie la doctorat iar în 1947 îşi susţine examenul cu lucrarea: „Rugăciunile ■ pentru căpetenii şi autorităţile statului în cultul creştin", lucrare notată cu „Magna cum laude". La 1 ianuarie 1957 este numit de înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Ardealului Dr. Iustin Moisescu ca protopop al protopopiatului Braşov, funcţie în care a lucrat pînă în 13 decembrie 1970, cînd a fost ales ca episcop al eparhiei Oradiei. în tot acest timp, nu a rupt legătura cu cartea, colaborînd cu studii, predici, recenzii şi articole la: Revista Teologică, „Telegraful Român", Mitropolia Ardealului, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Banatului, Mitropolia Olteniei şi altele, îndemnul de a scrie, l-a primit de la vrednicii de pomenire mitropoliţii Bălan şi Colan. Venind ca episcop la Oradea, a dat preoţimii lucrări şi studii de o deosebită valoare, dovedindu-se un vrednic urmaş al înaintaşilor Prea Sfinţiei Sale pe scaunul vlădicesc din Oradea. Astfel a scos două volume de predici („Cuvîntări liturgice" şi „Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor"), predici care în mai puţin de 2 luni de la apariţie au fost epuizate. Apoi a editat lucrările „Biserici de lemn monumente istorice din Eparhia Oradiei" o lucrare vastă, bogată, bine documentată şi care s-a bucurat de aprecieri unanime, apoi lucrarea „Trepte vechi şi noi în istoria Eparhiei Oradiei — Mărturii şi evocări —", iar recent o carte despre Roman Ciorogariu, primul episcop al reinfiinţatei episcopii a Oradiei, vajnic luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, participant activ la toate acţiunile de pregătire a marelui act de la 1 Decembrie 1918, lucrare valoroasă datorită cercetărilor făcute de cei doi colaboratori profesor Dr. Popeangă Vasile de la Prof. Ioan Negroiu, Consilier Eparhial (Continuare in pag. a 6-a) TELEGRAFUL ROMÂN Pag. 3 î. P. S. Adrian Hrițcu Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 16 noiembrie 1982, a procedat, la propunerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Iustin, la alegerea titularului Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală. în unanimitate, membrii Sfîntului Sinod au ales, prin vot secret, in această înaltă funcţie pe P. S. Episcop-vicar Adrian Botoşăneanul. S-a îndeplinit astfel o rînduială canonică necesară bunului mers al acestei eparhii de peste graniţele ţării şi s-au confirmat meritele reale de care noul arhipăstor a făcut dovadă cu prisosinţă în calitatea pe care a avut-o anterior. înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Adrian Hriţcu a văzut lumina zilei în 22 februarie 1926, în com. Stubieni din jud. Botoşani, într-o familie de ţărani vestită prin omenia ei şi respectul pentru datinile creştineşti şi strămoşeşti. Simţind chemare spre slujirea preoţească, îşi îndreaptă paşii către Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ, ale cărui cursuri le frecventează între 1948—1953. După absolvire devine student al Institului teologic universitar din Bucureşti, studiind în perioada 1953—1957. Titlul de licenţiat în teologie l-a obţinut în iunie 1957, prezentândteza: „Făgăduinţele călugăreşti — mijloc de desăvîrşire morală." în 1950, încă pe cînd era elev la seminar, se călugăreşte la Mănăstirea Neamţ. Tot în acest an este hirotonit ierodiacon, iar în 1958 ieromanah. Proaspătul licenţiat în teologie este numit egumen la Mănăstirea Slatina—Suceava, unde va funcţiona doar cîteva luni ( XI 1957— 1 I 1958), trecînd apoi ca stareţ la Mănăstiirea Durău—Neamţ. După un an revine la Slatina—Suceava ca stareţ iar de aici este transferat ca exarh al Mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşului şi slujitor la catedrala mitropolitană din Iaşi, în 15 IX 1959. Apreciind zelul cu care s-a devotat permanent îndeplinirii îndatoririlor sale, î. P. S. Mitropolit Iustin al Moldovei şi Sucevei, a propus în 1965 Sfântului Sinod aprobarea acordării pentru exarhul de atunci a rangului de arhimandrit. Din aceleaşi consideraţii, I. P. S. Sa l-a recomandat spre a fi luat în considerare în vederea trimiterii la studii de specializare în străinătate. Astfel, în cursul anului 1973 beneficiază de o bursă la facultatea de Teologie catolică din Frybourg — Elveţia, audiind şi cursurile de vară ale Institutului teologic ecumenic din Bossey. Urgenţe ale activităţii administrativ-bisericeşti l-au rechemat în ţară, în 18 decembrie 1973, Sf. Sinod, la recomandarea î. P. S. Sale Iustin, Mitropolitul Moldovei, a aprobat alegerea sa în funcţia de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Devenea astfel succesorul, înacest post, al vrednicului de pomenire episcop Irineu Suceveanul. Solemnitatea hirotonirii sale caarhiereu a avut loc în 27 ianuarie 1974, în noua misiune a desfășurat o intensă activitate administrativă şi pastoral-misionară sub directa îndrumare a î. P. S. Mitropolit Iustin. A publicat, în revistele noastre bisericeşti articole, studii, recenzii şi predici. Subliniem cu satisfacţie că numele î. P. S. Sale a fost prezent adesea şi în paginile „Telegrafului Român". P. S. Sa a făcut cunoscute cititorilor foii noastre religioase celebrele monumente bisericeşti care sunt mănăstirile Moldovei. Iniţiat în problemele ecumenismuluicontemporan, î. P. S. S. Arhiepiscopul Adrian a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii noastrecare au participat la diferite întruniri, congrese şi conferinţe peste hotare (Elveţia, India, R. F. Germania, Turcia, Egipt). Vacantîndu-se scaunul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Apuseană, prin trecerea P. S. Sale Lucian Făgărăşanul, in funcţia de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Sf. Sinod, in şedinţa sa din 16 iulie 1980, a aprobat, ,la recomandarea P. F. Patriarh Iustin, alegerea P. S. Episcop Adrian Hriţcu-Botoşăneaaiul ca episcop-vicar al amintitei Arhiepiscopii cu sediul în capitala Franţei. A urmat astfel o nouă şi însemnată etapă în activitatea P. S. Sale, caracterizată printr-o interesantă experienţă acumulată în sânul comunităţilor ortodoxe româneşti, presărate peste tot, în centrul şi vestul continentului european, ca şi în numeroasele contacte ecumenice pe care le-a avut. Purtat de grija fiilor săi duhovniceşti, P. S. S. săvîrşeşte o lucrare apostolească pe măsura vredniciei personale. Casa ca şi inima îi sînt permanent deschise pentru toţi cei care vin să-i ceară povaţă şi sprijin. Bunătatea şi modestia care îl caracterizează, îl face să fie simţit de către preoţi şi credincioşi, pe care îi păstoreşte, ca un adevărat părinte, împărtăşind bucuria acelora pentru binemeritata cinstire adusă arhipăstorului lor, adresăm şi noi cu profund respect şi sinceră dragoste, î. P. S. Sale Arhiepiscopului Adrian, alese urări de sănătate, îndelungată şi rodnicăarhipăstorire, întru mulţi şi fericiţi ani! D. A.