Telegraful Român, 1983 (Anul 131, nr. 1-48)

1983-01-01 / nr. 1-4

Nr. 114/1983 „Telegrafului Român" P. S. Dr. Vasile Coman la împlinirea vîrstei de 70 de ani (Continuare din pag. a 2-a) avertizând pe cei care ii acuzau pe transilvăneni, că urmăresc chiar o Daco-Romănie politică, liberă, că chiar ei, acuzatorii, vor impune românilor ideea, repe­­tînd-o mereu: „Să nu ne d­ucă in ispită, ca prin deasa repeţire, in­tr-adevăr la Început să visăm, apoi să ne credem visul şi cre­­zîndu-ne visul să cercăm la timp potrivit a ni-1 realiza" (111/1897). Nu erau simple jocuri de cu­vinte. Era tot ceea ce se putea spune prin cuvinte şi printre rîn­­duri, ca să se difuzeze semi-cifrat mesajul speranţei care trebuia să rămină viu şi neadormit în toate cugetele, româneşti. Erau visuri cu ochii , cu minţile, cu inimile şi cu voinţele deschise, şi acesta al „Telegrafului" şi celălalt, al octo­genarului Zaharia Boiu. încă din 1885 Telegraful ceruse înfiinţarea unei „Societăţi pentru istoria Patriei" (nr. 59/1885) şi în­demna pe tot românul să păstreze cu sfinţenie toate documentele din trecut. Tot atunci s-a cerut — a cita oară! — şi o mai mare aten­ţie faţă de „tezaurul cel mai ne­­preţuibil": Poezia noastră popu­lară. Constatîndu-se o diminuare a activităţilor literare, se ceruse — deşi exista Asociaţiunea — şi înfiinţarea unei Societăţi de bele­tristică la românii ciscarpateni (Forţa nr. 18/1885), căci „quod non prolicit, deficit“. Apoi „Telegra­ful" şi-a concentrat atenţia asupra „bibliotecilor populare ca insti­­tuţiuni de cultură“ (nr. 21/1890). Nicolae Cristea vorbise încă de prin 1873 despre necesitatea pre­gătirii poporului prin cultură (nr. 38 1873), prin învăţarea de mese­rii, prin orientarea spre şcoli, pen­tru că numai aşa vor scăpa ro­mânii şi de sărăcie şi de umilinţe. Noul avînt românesc spre cul­tură devenise la un moment dat îngrijorător pentru stăpînire. Iată ce scria, în 1885, un anume Gus­tav Beksics: „întreg Ardealul e cuprins de boală ... din an in an scad mac­hiarii şi se Înmulţesc valahii... In Ardeal se formează inteligenţă naţională română" (re­produs în „Telegraful", nr. 20/1885, p. 79). Tot ce se făcea aici, se făcea în perspectivă pan-românească, cultivîndu-se o limbă care să fie valabilă peste tot, care să fie fac­tor de unitate naţională. Acest lucru se putea face. Şi se făcea. Iată un exemplu: în 1885 a apărut o Carte de Cetire de Ion Popea, la Braşov. Forţa „Telegrafului" o apreciază, arătînd că bucăţile se­lecţionate şi introduse în ea, „pot fi cetite şi de elevii şcoalelor din Braşov­, şi de cei din Bucureşti, şi de cei din Bucovina" (nr. 51 1885, p. 201). Cine avea ochi de văzut şi urechi de auzit, vedea şi auzea. Şi înţelegea! Şi încă ceva: am v­ăzut mai sus că numitul Beksics vorbea de „Ar­deal". „Telegraful Român", in toată existenţa lui de 130 de ani, a pro­ferat Întotdeauna TRANSILVANIA! Ne-ar trebui prea mult spaţiu pentru a pomeni măcar cele mai importante din marile campanii susţinute de-a lungul celor 130 de ani de „Telegraful Român". Campania împotriva maghiarizării numelor româneşti, (vezi d.p. nr. 121, 122/1897), Campania pentru şcoale româneşti, pentru limbă, pentru dreptul de a fi naţiune egală cu celelalte naţiuni, cam­pania „Memorandum"-ului, campa­nia pentru ieşirea de sub tutela Carloviţului sârbesc, campania pen­tru restaurarea Mitropoliei orto­doxe ş. a. Şi cîte pagini memora­bile n-am mai putea cita din nu­merele dedicate războiului de la 1877 şi marii uniri de la 1918. Nu-i uşor să cuprinzi într-o evo­care ca aceasta. 130 de ani de frământări, de istorie cum a fost aceea la care a fost martor zilnic „Telegraful Român"! Campania pentru restaurarea Mitropoliei, desfiinţată la 1700 de către Habsburgi, în complicitate cu catolicismul în plină acţiune pro­­zelistică, a fost dintru început gîn­­dul lui Şaguna, la care şi-a aliat pe toţi românii. Era singura formă sub care românii puteau căpăta oarecare autonomie. Ar fi fost ea de aparenţă religioasă, dar roa­dele ei ar fi fost mai ales poli­tice, şi aceasta era marea luptă. Românilor le trebuia un for al lor, autonom. Prin 1862 campania era în toi. Andrei Moconi face declaraţii şi scria în „Telegraful" împotriva dependenţei de Patriar­hul de Carcoviţ. „Aşa nu mai merge", scria A. Mocioni. în 1863 „Telegraful" insista în­­tr-un articol de fond „Metropolia Română": „Restaurarea scaunului metropolitan e o trebuinţă aiit de ponderoasă pentru români, incit cutezăm a crede că de aceasta de­pinde Înaintarea poporului in cul­tură." Rămînerea sub „despotismul coreligionarilor sirbi e in contra­­rietate cu orice idee de dreptate si umanitate". „Telegraful" reven­dică un cap pentru toţi românii din Austria, nu numai din Tran­silvania (nr. 18 1863). Au început Congresele, memoriile către împă­rat, insistenţele şi aruncarea în luptă a întregei capacităţi de con­vingere şi de negociere a lui Şaguna, pînă cînd, în 1864, tele­grame sosite din Viena, anunţă: „Bucurie generală intre Români“, împăratul a „aplacidat“ (de la placet n. n.) Mitropolia greco-orien­­tală (nr. 100/1864). „în fine — scrie „Telegraful" — cauza cea dreaptă şi sfintă a Românilor de religiune greco-orientală, mult dorita noas­tră Mitropolie a ajuns rezolvirea dorită. în fine, citarea seculară a fost ascultată și împlinită, in fine, lacrimile lor de întristare s-au prefăcut în lacrimi de bucurie.“ Acestea se scriu „sub gigantica impresiune a momentului", Șaguna fiind eroul către care se îndreptau toate mulţumirile (nr. 101 1864). El a fost numit pe loc de către împărat, Arhiepiscop şi Mitropolit. Decretul, datat Viena 24 dec. 1864, a fost publicat în „Telegraful" nr. 102 31 dec. 1864, în care Şaguna dădea şi instrucţiuni nod de po­menire în biserici. Mitropolia a fost o victorie a naţiunii, o ridicare din genunchi a Românilor. A fost ziua bucuriei, a reintrării în casa din care fuse­seră scoşi cu brutalitate, umiliţi, cu un secol şi jumătate înainte. La un moment dat „Telegraful" a început o campanie şi împotriva celor ce încurajau dezbinarea ro­mânilor prin încurajarea în con­tinuare a luptelor confesionale (nr. 69, 70, 90, 101/1897): „Zilele de tristă aducere aminte se repe­­ţesc şi ele se repeţesc tocmai acuma cînd am avea trebuinţă să lucrăm toţi românii umăr la umăr spre a ne putea validita. Este un blestem asupra noastră a români­lor că tocmai la noi se pune în practică maxima: Divide et im­­pera. S-a aruncat in sinul poporu­lui român blăstămata scisiune confesională acuma sunt 200 de ani şi de atunci toţi duşmanii noştri recurg la această armă, de cite ori e vorba de a ne slei pu­terile cu lupte interne" (nr. 104/ 1897). Mult mai tîrziu, în secolul nos­tru şi în special prin trecerea la redacţie a prof. Pr. D. Stăniloae, „Telegraful" şi-a adăugat pe ne­simţite la conţinutul politic, cultu­ral şi naţional şi pe acela teolo­gic, misionar şi de istorie bise­ricească. A fost un răspuns la necesităţi de epocă aşa cum tot necesităţile de epocă îi indicaseră şi profilul iniţial şi acestea au fost ilustrate de condeie mari, în afară de al prof. D. Stăniloae, de multe alte nume ca Nicolae Bălan, N. Colan, N. Mladin, Gr. Marcu, Cor­nelia Sîrbu, Isidor Todoran, I. Ză­­grean, Emilian Vasilescu, Sofron Vlad, N. Neaga, T. Bodogae, D. Călugăr, N. Terchilă, L. Stan şi mulţi alţii, în general profesori la Institutul nostru teologic. „Telegraful Român" a fost, în vremea în care exact de acest lucru era nevoie, conştiinţa Tran­silvaniei, instrumentul asigurării continuităţii româneşti prin păs­trarea şi cultivarea limbii române, a datinelor şi obiceiurilor, şi vocea naţiunii în lupta pentru supravie­ţuire şi afirmare a dreptului la existenţă pe pămîntul acesta, al nostru din moşi strămoşi. România şi conştiinţa româ­nească întreagă şi nedespărţită, nici de munţi, nici de graniţe ar­bitrare şi vremelnice, au fost per­manent prezente în suflarea, in respiraţia, în literele şi in cuvin­tele „Telegrafului Român" care a răspândit o sută treizeci de ani, neîntrerupt, pînă azi, gînd şi sim­ţire românească peste Transilvania, în noaptea Sfîntă a Crăciunu­lui din anul 1912 cînd colindă­torii mergeau pe la casele cre­dincioşilor şi le aduceau mesa­jul sfînt şi urări pentru naşterea Pruncului Iisus în peştera Betlee­­mului, în acea noapte a venit pe lume în casa unor ţărani din părţile Sebeşului un prunc, care avea să fie lumină şi bucurie nu numai pentru părinţii lui, ci şi pentru mulţi credincioşi. Născut în zi de Crăciun, tot în zi de Crăciun P. S. Sa a fost sfin­ţit ca arhiereu, Crăciunul deve­nind astfel pentru P. S. Sa o zi aleasă. P. S. Vasile este al treilea în­tre cei 9 copii cu care Dumnezeu a binecuvîntat casa părinţilor săi. Şcoala primară o face în satul natal, după care se înscrie la liceul „Aurel Vlaicu" din Orăş­­tie (absolvent în anul 1930). A­­juns la răspîntia cu care se în­­tîlneşte orice tînăr după termi­narea liceului, fiul de ţărani din părţile Sebeşului, la dorinţa ma­mei, dar simţind şi o chemare lăuntrică, se înscrie la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, în cei patru ani de studii, pe care-i foloseşte aici, atît pentru agonisirea ştiinţei cît şi pentru întărirea virtuţilor înalte, studen­tul teolog Coman Vasile, cuce­reşte deopotrivă preţuirea profe­sorilor şi stima colegilor. Sîrgu­­incios la studii, termină teologia ca şef de promoţie în anul 1934. Văzînd preocupările sale deo­sebite pentru carte şi aleasa com­portare de care a dat dovadă, marele mitropolit Nicolae Bălan îl ajută să se înscrie şi să urme­ze între 1934—1935 cursurile Fa­cultăţii de Ştiinţe Naturale din Cluj. în anul 1936, la 28 februa­rie, este hirotonit ca preot pen­tru parohia Şirnea, protopopiatul Braşov. în acest an îşi pregăteş­te şi teza de licenţă în teologie, pe care o susţine în cadrul vesti­tei facultăţi de teologie de la Cernăuţi, cu subiectul: „Doctrina despre purgatoriu şi combaterea ei", în anul următor, intră în în­văţământ ca profesor la liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. Ur­mează în acelaşi timp cursurile Seminarului pedagogic de pe lin­gă Universitatea din Cluj şi îşi susţine şi examenul de capacita­te pentru profesor, la Iaşi. Ca profesor a funcţionat pînă în anul 1942 cînd a fost ales ca preot la parohia Braşov-Cetate. în anul 1944 se înscrie la doctorat iar în 1947 îşi susţine examenul cu lucrarea: „Rugăciunile ■ pentru că­petenii şi autorităţile statului în cultul creştin", lucrare notată cu „Magna cum laude". La 1 ianua­rie 1957 este numit de înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Ardealului Dr. Iustin Moisescu ca protopop al protopopiatului Braşov, funcţie în care a lucrat pînă în 13 de­cembrie 1970, cînd a fost ales ca episcop al eparhiei Oradiei. în tot acest timp, nu a rupt le­gătura cu cartea, colaborînd cu studii, predici, recenzii şi artico­le la: Revista Teologică, „Tele­graful Român", Mitropolia Ardea­lului, Mitropolia Moldovei şi Su­cevei, Mitropolia Banatului, Mi­tropolia Olteniei şi altele, îndemnul de a scrie, l-a primit de la vrednicii de pomenire mi­­tropoliţii Bălan şi Colan. Venind ca episcop la Oradea, a dat preo­­ţimii lucrări şi studii de o deose­bită valoare, dovedindu-se un vrednic urmaş al înaintaşilor Prea Sfinţiei Sale pe scaunul vlădicesc din Oradea. Astfel a scos două volume de predici („Cuvîntări liturgice" şi „Slujind lui Dumnezeu slujim oa­menilor"), predici care în mai puţin de 2 luni de la apariţie au fost epuizate. Apoi a editat lu­crările „Biserici de lemn monu­mente istorice din Eparhia Ora­diei" o lucrare vastă, bogată, bine documentată şi care s-a bucurat de aprecieri unanime, apoi lucra­rea „Trepte vechi şi noi în isto­ria Eparhiei Oradiei — Mărturii şi evocări —", iar recent o carte despre Roman Ciorogariu, primul episcop al reinfiinţatei episcopii a Oradiei, vajnic luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, participant activ la toate acţiuni­le de pregătire a marelui act de la 1 Decembrie 1918, lucrare va­loroasă datorită cercetărilor fă­cute de cei doi colaboratori pro­fesor Dr. Popeangă Vasile de la Prof. Ioan Negroiu, Consilier Eparhial (Continuare in pag. a 6-a) TELEGRAFUL ROMÂN Pag. 3 î. P. S. Adrian Hrițcu Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală Sfântul Sinod al Bisericii Orto­doxe Române, în şedinţa sa din 16 noiembrie 1982, a procedat, la propunerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Iustin, la alegerea titu­larului Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală. în unanimitate, membrii Sfîntu­­lui Sinod au ales, prin vot secret, in această înaltă funcţie pe P. S. Episcop-vicar Adrian Botoşăneanul. S-a îndeplinit astfel o rînduială canonică necesară bunului mers al acestei eparhii de peste grani­ţele ţării şi s-au confirmat meri­tele reale de care noul arhipăstor a făcut dovadă cu prisosinţă în calitatea pe care a avut-o ante­rior. înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Adrian Hriţcu a văzut lumina zilei în 22 februarie 1926, în com. Stu­­bieni din jud. Botoşani, într-o fa­milie de ţărani vestită prin ome­nia ei şi respectul pentru datinile creştineşti şi strămoşeşti. Simţind chemare spre slujirea preoţească, îşi îndreaptă paşii către Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamţ, ale cărui cursuri le frecventează între 1948—1953. După absolvire de­vine student al Institului teologic universitar din Bucureşti, studiind în perioada 1953—1957. Titlul de licenţiat în teologie l-a obţinut în iunie 1957, prezentând­­teza: „Făgă­duinţele călugăreşti — mijloc de desăvîrşire morală." în 1950, încă pe cînd era elev la seminar, se călugăreşte la Mă­năstirea Neamţ. Tot în acest an este hirotonit ierodiacon, iar în 1958 ieromanah. Proaspătul licenţiat în teologie este numit egumen la Mănăstirea Slatina—Suceava, unde va func­ţiona doar cîteva luni (­ XI 1957— 1 I 1958), trecînd apoi ca stareţ la Mănăstiire­a Durău—Neamţ. După un an revine la Slatina­—Suceava ca stareţ iar de aici este trans­ferat ca exarh al Mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşului şi slujitor la catedrala mitropolitană din Iaşi, în 15 IX 1959. Apreciind zelul cu care s-a de­votat permanent îndeplinirii înda­toririlor sale, î. P. S. Mitropolit Iustin al Moldovei şi Sucevei, a propus în 1965 Sfântului Sinod aprobarea acordării pentru exar­­hu­l de atunci a rangului de arhi­mandrit. Din aceleaşi consideraţii, I. P. S. Sa l-a recomandat spre a fi luat în considerare în vederea trimi­terii la studii de specializare în străinătate. Astfel, în cursul anu­lui 1973 beneficiază de o bursă la facultatea de Teologie catolică din Frybourg — Elveţia, audiind şi cursurile de vară ale Institutului teologic ecumenic din Bossey. Urgenţe ale activităţii adminis­­trativ-bisericeşti l-au rechemat în ţară, în 18 decembrie 1973, Sf. Sinod, la recomandarea î. P. S. Sale Iustin, Mitropolitul Moldovei, a aprobat alegerea sa în funcţia de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Devenea astfel succesorul, în­­acest post, al vrednicului de pomenire episcop Irineu Sucevea­nul. Solemnitatea hirotonirii sale c­a­­arhiereu a avut loc în 27 ia­nuarie 1974, în noua misiune a desfășurat o intensă activitate administrativă şi pasto­ral-misionară sub directa îndr­um­are a î. P. S. Mitropolit Iustin. A publicat, în revistele noastre bisericeşti articole, studii, recenzii şi predici. Subliniem cu satisfacţie că numele î. P. S. Sale a fost pre­zent adesea şi în paginile „Tele­grafului Român". P. S. Sa a făcut cunoscute cititorilor foii noastre religioase celebrele monumente bisericeşti care sunt mănăstirile Moldovei. Iniţiat în problemele ecumenis­­mului­­contemporan, î. P. S. S. Ar­hiepiscopul Adrian a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bise­ricii noastre­­care au participat la diferite întruniri, congrese şi con­ferinţe peste hotare (Elveţia, In­dia, R. F. Germania, Turcia, Egipt). Vacantîndu-se scaunul de epis­cop-vicar al Arhiepiscopiei Orto­doxe Române pentru Europa Cen­trală şi Apuseană, prin trecerea P. S. Sale Lucian Făgărăşanul, in funcţia de episcop-vicar al Arhi­episcopiei Sibiului, Sf. Sinod, in şedinţa sa din 16 iulie 1980, a aprobat, ,la recomandarea P. F. Patriarh Iustin, alegerea P. S. Epis­cop Adrian Hriţcu-Botoşăneaaiul ca episcop-vicar al amintitei Arhi­episcopii cu sediul în capitala Franţei. A urmat astfel o nouă şi însem­nată etapă în activitatea P. S. Sale, caracterizată printr-o interesantă experienţă acumulată în sânul co­munităţilor ortodoxe româneşti, presărate peste tot, în centrul şi vestul continentului european, ca şi în numeroasele contacte ecume­nice pe care le-a avut. Purtat de grija fiilor săi duhov­niceşti, P. S. S. săvîrşeşte o lu­crare apostolească pe măsura vredniciei personale. Casa ca şi inima îi sînt permanent deschise pentru toţi cei care vin să-i ceară povaţă şi sprijin. Bunătatea şi modestia care îl caracterizează, îl face­ să fie sim­ţit de către preoţi şi credincioşi, pe care îi păstoreşte, ca un ade­vărat părinte, împărtăşind bucuria acelora pen­tru binemeritata cinstire adusă arhipăstorului lor, adresăm şi noi cu profund respect şi sinceră dra­goste, î. P. S. Sale Arhiepiscopului Adrian, alese urări de sănătate, îndelungată şi rodnică­­arhipăsto­­rire, întru mulţi şi fericiţi ani! D. A.

Next