Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)
1984-01-15 / nr. 3-4
Anul 131 15 ianuarie 1984 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI 125 de ani de la formarea Statului Naţional Român modern prin Unirea Moldovei cu Muntenia Au trecut numai cîteva săptămâni de cînd întregul nostru popor a sărbătorit cu multă însufleţire împlinirea a 65 de ani de la făurirea statului naţional unitar român, în urma actului memorabil de la 1 Decembrie 1918. Cu aceeaşi însufleţire întîmpinăm acum prăznuirea actului de la 24 ianuarie 1859, cînd s-a realizat unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate. Se ştie că lupta poporului român pentru independenţă şi unitate statală reprezintă una din coordonatele majore ale existenţei sale. Deşi despărţit vremelnic de lanţul Carpaţilor ori de apa Milcovului, poporul nostru s-a simţit unul şi nedespărţit în decursul istoriei sale bimilenare, având mereu conştiinţa unităţii de neam, de limbă, de credinţă, de datini şi obiceiuri. Această conştiinţă „populară" a unităţii neamului românesc a fost apoi întărită prin scrisul unor ierarhi de vrednică pomenire, ca Varlaam al Moldovei, în a sa Carte românească de învăţătură (Cazania) din 1643, de Simion Ştefan al Transilvaniei, în prefaţa Noului Testament de la Alba lulia din 1648, de Dosoftei al Moldovei, de Chesarie al Rîmnicului şi de alţii. Originea noastră daco-romană, continuitatea noastră pe teritoriul pe care-l locuim de mii de ani, ca şi unitatea noastră etnică, lingvistică şi bisericească au fost evidenţiate apoi — şi documentate istoric — de marii cronicari şi istorici Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Stolnicul Cantacuzino şi mai ales de Dimitrie Cantemir în cartea sa Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, în secolul al XVIII-lea, originea romană, continuitatea şi unitatea noastră au fost exprimate cu şi mai multă vigoare de reprezentanţii iluminismului românesc din Transilvania: episcopul Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, preotul Sava Popovici din Răşinari, preotul bănăţean Dimitrie Ţichindeal, protosinghelul Naum Rîmniceanu, originar din Jina — Sibiu, profesorul arădean Moise Nicoară, autorii cunoscutului Supplex Libellus Valachorum din 1791 şi mulţi alţii. Conştiinţa unităţii naţionale şi-a făcut drum larg în rîndul maselor româneşti, mai ales cu prilejul marilor mişcări revoluţionare de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan în 1784, a lui Tudor Vladimirescu în 1821 şi îndeosebi în cursul revoluţiilor din anul 1848 din toate cele trei ţări româneşti de atunci, care aveau aceleaşi idealuri: libertatea şi unitatea românilor de pretutindeni. In astfel de condiţii, era firesc ca actul de la 24 ianuarie 1859 să nu apară ca un rezultat al vreunei conjuncturi favorabile, interne sau externe şi nici ca un „dar" al statelor mari din perioada respectivă. Dimpotrivă, el reprezenta o primă încununare a unui îndelungat proces istoric, a luptei de veacuri a poporului nostru pentru realizarea unităţii de stat. Dorinţa de unire a Ţării Româneşti şi a Moldovei pătrunde tot mai mult în conştiinţa maselor largi, mai ales după războiul Crimeii (1853—1856), încheiat cu Tratatul de pace de la Paris din martie 1856. Cîteva dispoziţii ale acestui tratat se ocupau şi de Principatele române, între altele, se prevedea instituirea protectoratului celor şapte mari Puteri europene de atunci asupra lor, dar sub suzeranitatea Turciei. In vederea reorganizării lor interne, se prevedea convocarea cîte unui Divan Ad-Hoc în ambele Principate, alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, ale căror hotărîri urmau să fie cercetate de o Comisie, cu sediul la București, formată din cîte un „comisar" al celor şapte Puteri protectoare. Organizarea lor definitivă trebuia să fie apoi stabilită printr-o „Convenţie" între cele şapte Puteri. în faţa acestor prevederi ale Tratatului de pace, care deschideau largi perspective în vederea unirii celor două ţări, mişcarea „unionistă" a devenit şi mai puternică. Astfel, la 25 mai 1856 ia luat fiinţă la Iaşi un „Comitet central al Unirii din Moldova", format din cei mai de seamă patrioţi ai vremii. La 3/18 martie 1857 s-a înfiinţat un Comitet unionist şi la Bucureşti. Amîndouă îndrumau activitatea numeroaselor comitete care au luat fiinţă atunci în diferite oraşe în amîndouă Principatele. Acţiunile pentru unire au devenit şi mai energice în cursul anului 1857, cu ocazia alegerilor de deputaţi (din partea clerului, a boierimii mari, a boierimii mici, a orăşenilor şi a ţăranilor) pentru Divanurile Ad-Hoc. Lupta a fost mai dîrză în Moldova, unde „partida antiunionistă", în frunte cu „caimacamul" ţării (locţiitorul de domn) au izbutit să aleagă în Divan numai adversari ai unirii. Dar, la stăruinţele patrioţilor unionişti şi ale Puterilor străine favorabile unirii, aceste alegeri au fost anulate. Făcîndu-se noi alegeri, în toate colegiile electorale au fost aleşi cei mai buni fii ai Moldovei. Amîndouă Adunările Ad-Hoc, întrunite în toamna anului 1857 la Iaşi şi Bucureşti, au hotărît cu mare însufleţire unirea celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească „într-un singur stat, sub numele România", cerînd marilor Puteri să respecte autonomia şi neutralitatea acestuia. Sânt semnificative în acest sens, cuvintele marelui patriot Mihail Kogălniceanu, rostite în şedinţa Adunării Ad-Hoc a Moldovei, din 7 oct. 1857: „Dorinţa cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor în(Continuare în pag. a 2-a) Pr. Prof. Mircea Păcurariu Strălucirea dumnezeiască a lui Iisus s-a arătat lumii în toată măreţia ei la Botezul său în Iordan, de către Sfîntul loan. Pentru aceea îndată după sărbătoarea arătării Domnului la Iordan, Biserica cinsteşte pe cel ce L-a arătat lumii ca Mîntuitor, pe cel ce a pregătit calea Domnului, prin propovăduirea lui, pe cel ce L-a botezat în Iordan. In rândurile ce urmează nu vom încerca să cuprindem întreagă viaţa Sfîntului loan. Pentru sublimul şi frumuseţea ei pilduitoare Biserica a rînduit şi alte sărbători întru cinstirea lui: Naşterea la 24 iunie, Tăierea capului Sfîntului loan la 29 august şi Aflarea capului Sf. loan Botezătorul la 24 februarie. Ne vom opri însă la mărturia pe care Sfîntul loan o dă despre lisus. Cum L-a arătat el oamenilor? Cum L-a mărturisit? Cum L-a vestit lumii? Această mărturie pe care o dă Sfîntul loan este de mare însemnătate. Ea nu poate fi tăgăduită de nimeni, fiindcă este făcută de cineva care L-a văzut pe Iisus, L-a cunoscut şi care a văzut minunile întîmplate la Botezul Lui. Ele sînt făcute de ul mai apropiat martor ocular al vieţii Domnului, de către, cel mai mare profet, despre care îngerul Domnului a spus părinţilor săi că „Va fi mare înaintea Domnului" (Luca I, 15). Despre Sfîntul loan însuşi Mîntuitorul a spus, ceva mai tîrziu după botez, cînd s-au dus ucenicii lui loan să-L întrebe pe lisus — ce zice despre sine? căci ucenicii săi îl socoteau pe loan că este însuşi Mesia cel aşteptat, deşi loan le-o spusese răspicat că nu este el. Atunci Iisus le-a spus: „Amin, vă spun, că nici unul dintre cei născuţi din femeie, nu s-a ridicat mai mare ca loan Botezătorul" (Matei 11, 11). Trebuie să întrerupem aici cuvântul cu privire la mărturia lui loan despre lisus şi să ne oprim la mărturia pe care o dă lisus despre loan. loan fusese prins de către Irod şi aruncat în temniţă pentru că îl mustrase pe acesta pentru nelegiuirea de a trăi cu cumnata lui. Totuşi ucenicii lui loan îl iubeau. Unii chiar socoteau că el este Mesia, ce trebuie aşteptat. De aceea se duc la loan să-l întrebe. Voiau să ştie sigur dacă să urmeze sau nu pe lisus. De data aceasta loan trimite pe ucenicii săi să-L vadă, să-L întrebe pe lisus, dacă este Mesia şi să se convingă ei din cuvintele şi din faptele Lui cine este? Se pare că aceşti ucenici erau mai îndoielnici, ei nu se încrezuseră de la început în mărturia lui loan despre lisus. Atunci loan procedează înţelept, zicîndu-le: Mergeţi de-1 întrebaţi voi? Mergeţi şi vedeţi. Şi intr-adevăr lisus îi încredinţează despre puterea Lui dumnezeiască spunîndu-le: „Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce auziţi şi vedeţi. Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte". Iar după acestea Iisus rosteşte memorabilele cuvinte despre Sfîntul loan, spunînd că este „cel mai mare între cei născuţi din femeie" (Matei 11, 6, 7, 11). într-adevăr de o cinste şi o preţuire mai mare decît aceasta nimeni dintre oameni nu s-a învrednicit de la Dumnezeu. loan este arătat ca vîrf şi încheiere a proorocilor, culmea cea mai înaltă la care au putut ajunge oamenii pînă la Hristos, fiind învrednicit să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu şi să dea mărturie despre El. Faţă de loan toţi pro (Continuare în pag. a 2-a) Părintele VASILE PÎINE PENTRU SUFLET Sf. loan Botezătorul — mărturia lui despre Iisus „Telegraful Român“ martor al evenimentului Unirii Principatelor PREZENTAREA DEPUTĂŢIEI ADUNĂRII ELECTIVE A ŢĂRII ROMÂNŞTI LA IAŞI (Extras din „T. R.“ nr. 8, din 19 februarie 1859), Iaşi, 2. februarie 1859 „Deputăţia Adunărei elective de peste Milcov s-au prezentat oficial înălţimei Sale Domnului Alexandru loan I. Prea Sfinţia Sa Episcopul Argeşului au rostit următoarele: „Prea înălţate Doamne! Ţara Românească, acea ţară soră a Moldovei au atras binecuvîntarea ceriului, insuflînd pe toţi fiii săi ca să vă aleagă Domn. Atotputernicul să Vă deie ani mulţi şi fericiţi, pentru ca aceste ţări carele fiind despărţite au suferit atâtea nenorociri să se bucure, fiind întrunite, de o viaţă fericită sub oblăduirea Măriei Tale! Adunarea Generală a Ţărei Româneşti ne-au însărcinat a depune în mîinile Măriei Tale acest act prin care sînteţi alesul ei; noi sîntem fericiţi a vi-l aduce, însoţiţi cu adămările poporului român şi cu binecuvîntarea cerului! Să trăieşti Măria Ta şi Dumnezeu să binecuvinteze ţările creştine Moldova şi Ţara Românească!" După aceea, D. Filipescu ceteşte actul de alegere. După cetirea acestui act, D. C. Roseti ţinu o cuvîntare din care extragem şi noi următoarele: „Măria Ta! Sîntem mîndri şi fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-au onorat cu marea şi frumoasa misie de a depune coroana lui Mihai în mîinile Măriei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan. Ceea însă ce reînalţă misia noastră şi face să tresalte de fericire inima Măriei Tale este că românii munteni au coronat în Măria Ta nu un individ ci marile principii de viaţă ale naţionalităţei noastre. Toţi cei care, străini sau români, au fost de faţă în acel moment solemn şi unic poate în analele istoriei omenirei, au zis că secolii de durere şi umilinţă ce au tescuit naţia română, în loc de a o ucide, n-au făcut decît a comprima a ei putere, spre a o face astăzi, printr-o singură săltare a se arăta deodată înaintea Europei, tot acea naţie jună şi puternică, pre carea ea a fost cunoscut-o cînd era bulevardul de apărare al civilizărei contra barbarismului. Primeşte deci, alesule al României, pe lîngă coroana Principatului de peste Milcov, ce sîntem trimişi a-ţi aduce, şi inimile a două milioane şi jumătate de români, care ne-au însărcinat a ţi le închina cu amor şi respect şi a te asigura că pe cît vei ţinea cu tărie stindardul unirei, al naţionalităţei, al dreptăţei şi al libertăţei, românii de peste Milcov ca şi cei de aice Te vor urma ca un singur om şi strigând cu un singur vers: Trăiască România, Trăiască Domnul Alexandru loan I!“ Strigările entuziaste răsunau pretutindene în sală, iar Măria Sa Domnul României au răspuns următoarele: „în numele actului naţional şi măreţ, prin care adunarea electivă din Bucureşti au întrunit coroanele Ţărei Româneşti şi a Moldovei, declar că precît sînt mîndru de a mă găsi înălţat pe tronul Moldovei, pre atît sînt asemine mîndru de a vide numele meu înscris în Rîndul Domnilor Ţărei Româneşti. în ochii miei, actul ce l-aţi desăvîrşit Domnilor Deputaţi de peste Milcov este triumful unui princip mîntuitoriu ce visează cu tărie în inimile românilor, principul frăţiei româneşti. El ne-au scăpat de perzare în trecut, el ne reînvie în timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la mărire în viitoriu. Să trăiască dară frăţia românească!" Nr. 3—4/1984 Alexandru I. Cuza şi permanenţa sa în conştiinţa poporului român Luna ianuarie va sugera întotdeauna poporului român, numele domnitorului Alexandru I. Cuza, de care se leagă Unirea din 1859. Iată de ce şi în această lună ianuarie a anului 1984, cînd se împlinesc 125 de ani de la actul Unirii, gîndul ni se îndreaptă cu dragoste spre acest domnitor — ctitor al României moderne. Deşi a domnit doar şapte ani (1859—1866), domnia sa va rămîne ca una din cele mai luminoase, din istoria poporului român. Şi nu numai pentru că de numele său se leagă Unirea Munteniei şi Moldovei într-un singur stat, fiind omul providenţial al momentului, ci şi pentru că prin actele sale de dreptate socială şi de dragoste faţă de marea masă a ţărănimii, va rămîne legat de apururi de poporul român. Participant la Revoluţia din 1848, domnitorul nu va uita idealurile pentru care luptase şi, în timpul domniei sale, prima sa grijă va fi să se îngrijească de soarta ţărănimii şi de a împlini ceea ce marele său sfetnic, Mihail Kogălniceanu îi ceruse: „Măria ta, fii bun şi blînd mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnitorii au fost nepăsători sau răi". Consecvent şi propriei sale convingeri că trebuia schimbată soarta ţărănimii, încă din primele luni ale anului 1859, domnitorul le va lua apărarea dînd nenumărate dispoziţii prefecţilor, să apere interesele ţărănimii oprind orice abuz asupra lor „ori de unde ar veni". Cerea apoi ca toţi locuitorii să fie trataţi după calităţile lor morale. Generalizează impozitele pentru toţi locuitorii ca şi instrucţia militară. Va opri bătaia ţăranilor şi punerea în „butuci" a lor, desfiinţînd tot deodată şi titlurile boiereşti. Orice muncă a ţăranilor pentru interesul public, trebuia să fie plătită din fondurile statului. Paralel cu aceste măsuri, domnitorul îşi dovedea patriotismul său şi prin sprijinirea tot mai fermă a limbii naţionale, dînd dispoziţii ca să înceteze orice slujbă religioasă în limba greacă, chiar acolo unde se mai aflau clerici greci. Neuitînd nici gravele probleme ce frînau societatea românească, prin existenţa latifundiilor moşiereşti şi mănăstireşti, din care (Continuare în pag. a 2-a) Pr. I. Spiru Alexandria