Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)

1984-01-15 / nr. 3-4

Anul 131 15 ianuarie 1984 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATA DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI 125 de ani de la formarea Statului Naţional Român modern prin Unirea Moldovei cu Muntenia Au trecut numai cîteva săptă­mâni de cînd întregul nostru po­por a sărbătorit cu multă însu­fleţire împlinirea a 65 de ani de la făurirea statului naţional uni­tar român, în urma actului me­morabil de la 1 Decembrie 1918. Cu aceeaşi însufleţire întîmpi­­năm acum prăznuirea actului de la 24 ianuarie 1859, cînd s-a rea­lizat unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate. Se ştie că lupta poporului ro­mân pentru independenţă şi uni­tate statală reprezintă una din coordonatele majore ale existen­ţei sale. Deşi despărţit vremel­nic de lanţul Carpaţilor ori de apa Milcovului, poporul nostru s-a simţit unul şi nedespărţit în decursul istoriei sale bimilena­re, având mereu conştiinţa uni­tăţii de neam, de limbă, de cre­dinţă, de datini şi obiceiuri. A­­ceastă conştiinţă „populară" a unităţii neamului românesc a fost apoi întărită prin scrisul unor ierarhi de vrednică pomenire, ca Varlaam al Moldovei, în a sa Carte românească de învăţătură (Cazania) din 1643, de Simion Ştefan al Transilvaniei, în pre­faţa Noului Testament de la Alba lulia din 1648, de Dosoftei al Moldovei, de Chesarie al Rîm­­nicului şi de alţii. Originea noas­tră daco-romană, continuitatea noastră pe teritoriul pe care-l lo­cuim de mii de ani, ca şi uni­tatea noastră etnică, lingvistică şi bisericească au fost eviden­ţiate apoi — şi documentate is­toric — de marii cronicari şi is­torici Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Stolnicul Can­­tacuzino şi mai ales de Dimitrie Cantemir în cartea sa Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahi­­lor, în secolul al XVIII-lea, ori­ginea romană, continuitatea şi unitatea noastră au fost expri­mate cu şi mai multă vigoare de reprezentanţii iluminismului ro­mânesc din Transilvania: epis­copul Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, preotul Sava Popovici din Răşi­nari, preotul bănăţean Dimitrie Ţichindeal, protosinghelul Naum Rîmniceanu, originar din Jina — Sibiu, profesorul arădean Moise Nicoară, autorii cunoscutului Supplex Libellus Valachorum din 1791 şi mulţi alţii. Conştiinţa unităţii naţionale şi-a făcut drum larg în rîndul maselor româneşti, mai ales cu prilejul marilor mişcări revolu­ţionare de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan în 1784, a lui Tudor Vladimirescu în 1821 şi îndeosebi în cursul revoluţiilor din anul 1848 din toate cele trei ţări româneşti de atunci, care aveau aceleaşi idealuri: liberta­tea şi unitatea românilor de pre­tutindeni. In astfel de condiţii, era firesc ca actul de la 24 ia­nuarie 1859 să nu apară ca un rezultat al vreunei conjuncturi favorabile, interne sau externe şi nici ca un „dar" al statelor mari din perioada respectivă. Dimpotrivă, el reprezenta o pri­mă încununare a unui îndelun­gat proces istoric, a luptei de veacuri a poporului nostru pen­tru realizarea unităţii de stat. Dorinţa de unire a Ţării Ro­mâneşti şi a Moldovei pătrunde tot mai mult în conştiinţa ma­selor largi, mai ales după răz­boiul Crimeii (1853—1856), în­cheiat cu Tratatul de pace de la Paris din martie 1856. Cîteva dis­poziţii ale acestui tratat se ocu­pau şi de Principatele române, între altele, se prevedea institui­rea protectoratului celor şapte mari Puteri europene de atunci asupra lor, dar sub suzeranitatea Turciei. In vederea reorganizării lor interne, se prevedea convoca­rea cîte unui Divan Ad-Hoc în ambele Principate, alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, ale căror hotărîri ur­mau să fie cercetate de o Comi­sie, cu sediul la București, for­mată din cîte un „comisar" al ce­lor şapte Puteri protectoare. Or­ganizarea lor definitivă trebuia să fie apoi stabilită printr-o „Con­venţie" între cele şapte Puteri. în faţa acestor prevederi ale Tratatului de pace, care deschi­deau largi perspective în vede­rea unirii celor două ţări, mişca­rea „unionistă" a devenit şi mai puternică. Astfel, la 25 mai 1856 ia luat fiinţă la Iaşi un „Comi­tet central al Unirii din Moldo­va", format din cei mai de sea­mă patrioţi ai vremii. La 3/18 martie 1857 s-a înfiinţat un Co­mitet unionist şi la Bucureşti. Amîndouă îndrumau activitatea numeroaselor comitete care au luat fiinţă atunci în diferite ora­şe în amîndouă Principatele. Acţiunile pentru unire au de­venit şi mai energice în cursul anului 1857, cu ocazia alegerilor de deputaţi (din partea clerului, a boierimii mari, a boierimii mici, a orăşenilor şi a ţăranilor) pen­tru Divanurile Ad-Hoc. Lupta a fost mai dîrză în Moldova, unde „partida antiunionistă", în frun­te cu „caimacamul" ţării (locţiito­rul de domn) au izbutit să alea­gă în Divan numai adversari ai unirii. Dar, la stăruinţele patrio­ţilor unionişti şi ale Puterilor străine favorabile unirii, aceste alegeri au fost anulate. Făcîn­­du-se noi alegeri, în toate cole­giile electorale au fost aleşi cei mai buni fii ai Moldovei. Amîndouă Adunările Ad-Hoc, întrunite în toamna anului 1857 la Iaşi şi Bucureşti, au hotărît cu mare însufleţire unirea celor două Principate, Moldova şi Ţa­ra Românească „într-un singur stat, sub numele România", ce­­rînd marilor Puteri să respecte autonomia şi neutralitatea aces­tuia. Sânt semnificative în acest sens, cuvintele marelui patriot Mihail Kogălniceanu, rostite în şedinţa Adunării Ad-Hoc a Mol­dovei, din 7 oct. 1857: „Dorinţa cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, ace­ea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoa­re, este Unirea Principatelor în­­(Continuare în pag. a 2-a) Pr. Prof. Mircea Păcurariu Strălucirea dumnezeiască a lui Iisus s-a arătat lumii în toată măreţia ei la Botezul său în Iordan, de către Sfîntul loan. Pentru aceea îndată după săr­bătoarea arătării Domnului la Iordan, Biserica cinsteşte pe cel ce L-a arătat lumii ca Mîntui­­tor, pe cel ce a pregătit calea Domnului, prin propovăduirea lui, pe cel ce L-a botezat în Iordan. In rândurile ce urmează nu vom încerca să cuprindem în­treagă viaţa Sfîntului loan. Pen­tru sublimul şi frumuseţea ei pil­duitoare Biserica a rînduit şi al­te sărbători întru cinstirea lui: Naşterea la 24 iunie, Tăierea capului Sfîntului loan la 29 au­gust şi Aflarea capului Sf. loan Botezătorul la 24 februarie. Ne vom opri însă la mărturia pe care Sfîntul loan o dă despre lisus. Cum L-a arătat el oame­nilor? Cum L-a mărturisit? Cum L-a vestit lumii? Această mărturie pe care o dă Sfîntul loan este de mare în­semnătate. Ea nu poate fi tăgă­duită de nimeni, fiindcă este fă­cută de cineva care L-a văzut pe Iisus, L-a cunoscut şi care a văzut minunile întîmplate la Bo­tezul Lui. Ele sînt făcute de u­l mai apropiat martor ocular al vieţii Domnului, de către, cel mai mare profet, despre care în­gerul Domnului a spus părinţi­lor săi că „Va fi mare înain­tea Domnului" (Luca I, 15). Despre Sfîntul loan însuşi Mîn­­tuitorul a spus, ceva mai tîrziu după botez, cînd s-au dus uce­nicii lui loan să-L întrebe pe lisus — ce zice despre sine? căci ucenicii săi îl socoteau pe loan că este însuşi Mesia cel aştep­tat, deşi loan le-o spusese răs­picat că nu este el. Atunci Iisus le-a spus: „Amin, vă spun, că nici unul dintre cei născuţi din femeie, nu s-a ridicat mai mare ca loan Botezătorul" (Matei 11, 11). Trebuie să întrerupem aici cu­vântul cu privire la mărturia lui loan despre lisus şi să ne oprim la mărturia pe care o dă lisus despre loan. loan fusese prins de către Irod şi aruncat în tem­niţă pentru că îl mustrase pe acesta pentru nelegiuirea de a trăi cu cumnata lui. Totuşi uce­nicii lui loan îl iubeau. Unii chiar socoteau că el este Me­sia, ce trebuie aşteptat. De ace­ea se duc la loan să-l întrebe. Voiau să ştie sigur dacă să ur­meze sau nu pe lisus. De data aceasta loan trimite pe ucenicii săi să-L vadă, să-L întrebe pe lisus, dacă este Mesia şi să se convingă ei din cuvintele şi din faptele Lui cine este? Se pare că aceşti ucenici erau mai în­doielnici, ei nu se încrezuseră de la început în mărturia lui loan despre lisus. Atunci loan procedează înţelept, zicîndu-le: Mergeţi de-1 întrebaţi voi? Mer­geţi şi vedeţi. Şi intr-adevăr lisus îi încredinţează despre pu­terea Lui dumnezeiască spunîn­­du-le: „Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce auziţi şi vedeţi. Orbii îşi capătă vederea şi şchio­pii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi să­racilor li se binevesteşte". Iar după acestea Iisus ros­teşte memorabilele cuvinte des­pre Sfîntul loan, spunînd că este „cel mai mare între cei năs­cuţi din femeie" (Matei 11, 6, 7, 11). într-­adevăr de o cinste şi o preţuire mai mare decît aceasta nimeni dintre oameni nu s-a în­vrednicit de la Dumnezeu. loan este arătat ca vîrf şi încheiere a proorocilor, culmea cea mai înaltă la care au putut ajunge oamenii pînă la Hristos, fiind în­vrednicit să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu şi să dea mărturie despre El. Faţă de loan toţi pro­ (Continuare în pag. a 2-a) Părintele VASILE PÎINE PENTRU SUFLET Sf. loan Botezătorul — mărturia lui despre Iisus „Telegraful Român“ martor al evenimentului Unirii Principatelor PREZENTAREA DEPUTĂŢIEI ADUNĂRII ELECTIVE A ŢĂRII ROMÂNŞTI LA IAŞI (Extras din „T. R.“ nr. 8, din 19 februarie 1859), Iaşi, 2. februarie 1859 „Deputăţia Adunărei elective de peste Milcov s-au prezentat oficial înălţimei Sale Domnului Alexandru loan I. Prea Sfinţia Sa Episcopul Ar­geşului au rostit următoarele: „Prea înălţate Doamne! Ţara Românească, acea ţară soră a Moldovei au atras binecuvînta­­rea ceriului, insuflînd pe toţi fiii săi ca să vă aleagă Domn. Atot­puternicul să Vă deie ani mulţi şi fericiţi, pentru ca aceste ţări carele fiind despărţite au suferit atâtea nenorociri să se bucure, fiind într­unite, de o viaţă feri­cită sub oblăduirea Măriei Tale! Adunarea Generală a Ţărei Româneşti ne-au însărcinat a de­pune în mîinile Măriei Tale acest act prin care sînteţi alesul ei; noi sîntem fericiţi a vi-l aduce, însoţiţi cu ad­ămările poporului român şi cu binecuvîntarea ce­rului! Să trăieşti Măria Ta­ şi Dumnezeu să binecuvinteze ţă­rile creştine Moldova şi Ţara Românească!" După aceea, D. Filipescu ce­teşte actul de alegere. După cetirea acestui act, D. C. Roseti ţinu o cuvîntare din care extragem şi noi următoarele: „Măria Ta! Sîntem mîndri şi fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-au onorat cu marea şi frumoasa misie de a depune coroana lui Mihai în mîinile Mă­riei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan. Ceea însă ce reînalţă mi­sia noastră şi face să tresalte de fericire inima Măriei Tale este că românii munteni au co­­ronat în Măria Ta nu un indi­vid ci marile principii de viaţă ale naţionalităţei noastre. Toţi cei care, străini sau ro­mâni, au fost de faţă în acel mo­ment solemn şi unic poate în analele istoriei omenirei, au zis că secolii de durere şi umilin­ţă ce au tescuit naţia română, în loc de a o ucide, n-au făcut decît a comprima a ei putere, spre a o face astăzi, printr-o singură săltare a se arăta deo­dată înaintea Europei, tot acea naţie jună şi puternică, pre ca­­rea ea a fost cunoscut-o cînd era bulevardul de apărare al civilizărei contra barbarismului. Primeşte deci, alesule al Ro­mâniei, pe lîngă coroana Princi­patului de peste Milcov, ce sîn­tem trimişi a-ţi aduce, şi inimi­le a două milioane şi jumătate de români, care ne-au însărci­nat a ţi le închina cu amor şi respect şi a te asigura că pe cît vei ţinea cu tărie stindardul unirei, al naţionalităţei, al drep­­tăţei şi al libertăţei, românii de peste Milcov ca şi cei de aice Te vor urma ca un singur om şi strigând cu un singur vers: Trăiască România, Trăiască Dom­nul Alexandru loan I!“ Strigările entuziaste răsunau pretutindene în sală, iar Măria Sa Domnul României au răspuns următoarele: „în numele actului naţional şi măreţ, prin care adunarea electi­vă din Bucureşti au întrunit co­roanele Ţărei Româneşti şi a Moldovei, declar că precît sîn­t mîndru de a mă găsi înălţat pe tronul Moldovei, pre atît sînt asemine mîndru de a vide nu­mele meu înscris în Rîndul Dom­nilor Ţărei Româneşti. în ochii miei, actul ce l-aţi de­­săvîrşit Domnilor Deputaţi de peste Milcov este triumful unui princip mîntuitoriu ce visează cu tărie în inimile românilor, prin­cipul frăţiei româneşti. El ne-au scăpat de perzare în trecut, el ne reînvie în timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la mărire în viitoriu. Să trăiască dară fră­ţia românească!" Nr. 3—4/1984 Alexandru I. Cuza şi permanenţa sa în conştiinţa poporului român Luna ianuarie va sugera întot­deauna poporului român, numele domnitorului Alexandru I. Cuza, de care se leagă Unirea din 1859. Iată de ce şi în această lună ianuarie a anului 1984, cînd se împlinesc 125 de ani de la actul Unirii, gîndul ni se îndreaptă cu dragoste spre acest domnitor — ctitor al României moderne. Deşi a domnit doar şapte ani (1859—1866), domnia sa va rămî­­ne ca una din cele mai lumi­noase, din istoria poporului ro­mân. Şi nu numai pentru că de nu­mele său se leagă Unirea Mun­teniei şi Moldovei într-un singur stat, fiind omul providenţial al momentului, ci şi pentru că prin actele sale de dreptate socială şi de dragoste faţă de marea ma­să a ţărănimii, va rămîne legat de­ apururi de poporul român. Participant la Revoluţia din 1848, domnitorul nu va uita idea­lurile pentru care luptase şi, în timpul domniei sale, prima sa grijă va fi să se îngrijească de soarta ţărănimii şi de a împlini ceea ce marele său sfetnic, Mi­hail Kogălniceanu îi ceruse: „Măria ta, fii bun şi blînd mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnitorii au fost ne­păsători sau răi". Consecvent şi propriei sale convingeri că trebuia schimbată soarta ţărănimii, încă din prime­le luni ale anului 1859, domnito­rul le va lua apărarea dînd ne­numărate dispoziţii prefecţilor, să apere interesele ţărănimii oprind orice abuz asupra lor „ori de unde ar veni". Cerea apoi ca toţi locuitorii să fie tra­taţi după calităţile lor morale. Generalizează impozitele pentru toţi locuitorii ca şi instrucţia mi­litară. Va opri bătaia ţăranilor şi punerea în „butuci" a lor, des­­fiinţînd tot deodată şi titlurile boiereşti. Orice muncă a ţărani­lor pentru interesul public, tre­buia să fie plătită din fondurile statului. Paralel cu aceste măsuri, dom­nitorul îşi dovedea patriotismul său şi prin sprijinirea tot mai fermă a limbii naţionale, dînd dispoziţii ca să înceteze orice slujbă religioasă în limba grea­că, chiar acolo unde se mai aflau clerici greci. Neuitînd nici gravele probleme ce frînau societatea românească, prin existenţa latifundiilor moşie­reşti şi mănăstireşti, din care (Continuare în pag. a 2-a) Pr. I. Spiru Alexandria

Next