Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)
1985-01-15 / nr. 3-4
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Trei cârţi din sec. XIX, mai puţin cunoscute, despre Eminescu (Continuare din pag. 1) Iur, în „Unirea", XXV, 1915, nr. 33, 3 aprilie, p. 3 şi urm., şi în Extras), au făcut noi tentative de justificare a lui Grama, desigur sortite eşecului şi ruşinii, ca şi cartea lui Grama. Antieminescianismul promovat de Grama a fost în Transilvania un fenomen izolat, (Elena Stan, op. cit., p. 88). Tot aşa cum izolat a rămas şi cazul Macedonski în vechiul regat. Reacţia faţă de Grama n-a întîrziat în presa de pe tot cuprinsul spaţiului românesc (o bibliografie foarte largă, la Elena Stan, op. cit.), pînă cînd a fost acoperit de uitare, odată cu studiile care, aplecîndu-se temeinic şi obiectiv asupra operei eminesciene, i-au fixat pentru totdeauna locul de frunte în cultura românească. La puţin timp după studiul lui Grama au mai apărut cîteva studii, recenzii şi cărţi, despre Eminescu, în general, sensibile la geniul eminescian. Necrologul lui Eminescu a fost scris de Vasile Goldiş (semnat G.) şi publicat în Tribuna din 21 iunie/3 iulie 1889, p. 559. în acelaşi an, în luna noiembrie, tot în Tribuna de la Sibiu, Vasile Goldiş a publicat în patru numere consecutive un studiu intitulat „Pesimismul în poeziile lui Mihail Eminescu“. Replica transilvăneană la cartea lui Grama (despre aceasta v. şi Gavril Istrate, Alecsandri şi Eminescu in Transilvania în „Repere sibiene", vol. II, Sibiu, 1980, p. 107 şi urm.) — deşi scrisă fără această intenţie — a venit însă din partea lui Elie Cristea (viitorul patriarh Miron Cristea, patriarh între 1925—1939), sub forma unei Teze de doctorat în filozofie şi filologie modernă la Universitatea din Budapesta, intitulată: Eminescu, élete és művei (Eminescu, viaţa şi opera, Szamosujvártt, 1895). Despre aceasta s-a mai scris în ultima vreme, [în afară de cartea Elenei Stan, v. Prof. Gh. Bulgăr „O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Ilie Cristea din 1895", în „Telegraful Român", 1981, nr. 25—26, p. 4. Teza lui Ilie (Elie cum îşi va zice el, Cristea Illés, în 1. maghiară) Cristea a fost tradusă şi publicată în româneşte de Antonie Plămădeală, în vol. „Pagini dintr-o arhivă inedită", Bucureşti, ed. Minerva, 1984, p. 249—289. Consideraţii despre conţinut, în Introducerea la aceeaşi carte, p. VII—XI]. Vom nota mai întîi faptul că Elie Cristea, cu toate că în mod sigur cunoştea cartea lui Grama şi campania antieminesciană a ziarului „Unirea", nu le menţionează deloc. Pur şi simplu le ignoră. Poate şi pentru a nu fi obligat să facă din Teză o replică polemică. Teza lui e expozitivă, analitică, obiectivă. Este un adevărat studiu de literatură comparată, făcut cu rigoare ştiinţifică, din care trage concluzii serioase, cu totul în altă manieră decît făcuse Grama. Elena Stan numeşte cartea lui Cristea: „prima monografie — în adevăratul înţeles al cuvîntului — asupra lui Eminescu“ (op. cit., p. 117). El examinează viaţa poetului, limba, stilul, versificaţia, şi se pronunţă în cîteva din problemele controversate asupra vieţii şi operei poetului, situîndu-se mereu „pe poziţiile bunului simţ". Aşa, spre exemplu, soluţia preferată de Elie Cristea cu privire la pesimismul eminescian, căruia Grama îi dedicase aproape jumătate din cartea sa, fără să înţeleagă nimic din el, este aceea pe care critica literară o afirmă şi astăzi. Iată textul lui Cristea: „Convingerea noastră e că pesimismul lui Eminescu nu are numai o singură cauză, ci este rezultatul mai multor influenţe. In parte, trebuie notată starea lui psihologică, boala, societatea în care a trăit, lipsa mijloacelor materiale şi, în special educaţia de care a beneficiat. Toate acestea l-au condus la acea suită de decepţii care a degenerat apoi în pesimism. Nu putem admite ipoteza că Eminescu ar fi fost cîndva cu totul optimist. Chiar primele poezii pe care le-a scris, arată înclinaţii spre pesimism (Viaţa).. Dar nu putem accepta nici ipoteza că Eminescu, dacă ar fi avut condiţii materiale mai bune, ar fi rămas tot în acelaşi pesimism" (în Pagini dintr-o arhivă inedită, p. 270). Cristea arată că poezia populară a fost şcoala primordială care l-a format, „poeziile de inspiraţie populară fiind adevărate modele ale genului" (p. 263). Sufletul lui Eminescu a fost „sensibil şi profund" (p. 264) şi reuşeşte să trezească în cititor aceleaşi sentimente ca şi acelea ale lui (p. 265). Comparaţiile poetului sînt „foarte plastice" (p. 266) şi „nu a existat încă un scriitor român care să mînuiască atît de abil arma satirei ca el" (p. 266— 267), satirele fiind „adevărate perle" (p. 167). Elie Cristea identifică în poetica lui Eminescu „metoda antagonismului" ca mijloc de obţinere a unor efecte sigure în cititori (p. 268). Luceafărul este „perla literaturii române" (p. 274). Cristea face demonstraţia patriotismului lui Eminescu curat şi înflăcărat, dînd numeroase exemple din Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, din Doină, din Scrisoarea a IlI-a. Iată observaţii de mare subtilitate. „Nicăieri nu găsim o frază anume patriotică — zice Cristea — dar totuşi citind astfel de pasaje (se referă la Scrisoarea a IlI-a n. n.), omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevărată artă! O artă reuşită trezeşte sentimente, pe cînd una cu fraze multe dar nesemnificative, ne lasă reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sentimente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?! Eminescu nu face ca alţii care scriu despre limba română că e cea mai frumoasă; el scrie poezii frumoase, ca de pildă Ce te legeni codrule, în care ne convinge că limba noastră, mînuită de o mînă poetică aşa cum e a lui, poate sta lîngă cea italiană. Cei care l-au acuzat pe Eminescu de lipsă de patriotism, s-au aşteptat oare la fraze bombastice?" (în Eminescu, viaţa şi opera, cf. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, p. 281). Cristea adîncește studiul său pînă la analize de amănunt cu privire la limbă, avansînd unele opinii critice, pentru vremea aceea, interesante. Astfel, are îndoieli cu privire la gerunziul prea prezent în opera eminesciană, a cărui „folosire în limba română nu a fost încă reglementată". De asemenea i se pare nepotrivit acordul gerunziului cu subiectul şi introducerea unui participiu prezent nou (pasărea cîntă suspine imitîndă; fiinţei săltînde pe-un cal; ape lucinde; lumină pălindă). Notează şi unele asonante. Dar dincolo de acestea, el consideră că expresiile eminesciene sînt foarte precise, iar epitetele „ornamentează limba cu asemănări de mare măiestrie poetică" (p. 285), evitînd totuşi repetarea lor (p. 286). Admiră cuvintele onomatopeice (zornet, şopot, suerat, bîzîit), cuvintele împrumutate din cronici şi din textele bisericeşti (văzut din Palia de la Orăştie) socotindu-i stilul lui Eminescu „inegalabil" (p. 287). „Cînd citim poeziile sale, e ca şi cum am asculta o melodie superbă" (p. 287), „rimele sale fiind desăvîrşite" (p. 288). în încheiere, Cristea critică pe imitatorii lui Eminescu care şi-au făcut o modă din pesimismul său dar sînt ca şi cei care cîntă vinul dar beau doar apă! Eminescu este, după Cristea, „printre cei mai mari poeţi ai acestui secol", şi citează din poetul francez B. I. Hetrat care a spus că: „dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi cel mai mare poet al acestui secol" (loc. cit., p. 289). Alexandru Grama şi Elie Cristea sunt, precum se poate lesne observa, pe poziţii total antagonice în interpretarea liricii eminesciene. Interpretarea lui Elie Cristea rezistă şi astăzi. Cea de-a treia carte din secolul trecut asupra lui Eminescu, e cea a lui I. S. Ordeanu: Eminescu, pesimist, profet şi economist (Bucureşti, 1899). Deşi numele lui nu era cu totul necunoscut şi cu toate că aceasta nu este singura lui carte despre Eminescu, I. S. Ordeanu nu e amintit de nici un comentator al operei lui Eminescu. (Ion S. Ordeanu, n. 20 august 1864 în Transilvania, a făcut liceul la Blaj şi Şcoala Centrală de Agricultură „Herăstrău din Bucureşti. în 1885 a fost capul mişcării pentru serbarea centenarului morţii martirilor Horia, Cloşca şi Crişan. A trebuit să se refugieze în România, fiind considerat, în Ardeal, revoluţionar. A fost profesor la mai multe şcoli de agricultură, inspector, revizor agricol ş. a. A colaborat la „Plugarul luminat", „Economia Naţională", „Universul", „Voinţa Naţională", „Naţionalul", "Epoca", „Naţiunea" etc. în afară de unele scrieri din domeniul agriculturii a mai scris: Eminescu plînge in poezia sa ruina României, 1914, şi Eminescu împărat poet (1933). Se vede a fi fost la curent cu opera lui Eminescu şi cu ceea ce se scria despre el. Nu cunoştea însă nici cartea lui Grama, nici pe cea a lui Cristea. Interpretarea pesimismului eminescian e destul de ciudată sub pana lui Ordeanu. După dînsul, Eminescu „a fost cel mai optimist om de pe fața pămîntului" (p. 7—8). Pesimismul său era ... economic. „îşi are izvorul în reaua noastră organizaţie economică" (p. 12). După Ordeanu, iubita din poeziile lui Eminescu este totdeauna ţara, România, căci „Eminescu nu se poate să-şi fi căutat dragostea proprie" (p. 43). El plînge ţara, reaua ei situaţie economică. „Fiecare strofă din Doina e un volum întreg de scrieri economice asupra ţării noastre" (p. 37), iar Eminescu este „cel mai mare economist al României" (p. 47). Chiar şi poezia O, Mamă are în vedere tot ţara, pe mama tuturor românilor (p. 65). E de înţeles de ce numele acestui „exeget" nu figurează în rîndul comentatorilor operei eminesciene. Poetul operează, după el, numai cu simboale, şi totul se dezvăluie doar celui ce posedă cheia acestor simboale. Subiectul general al poeziilor eminesciene este pe de o parte: România — Eminescu fiind patriotul prin excelență — pe de alta, economia românească, dirijată de străini împotriva intereselor ţării, de unde îndreptăţitul pesimism al marelui poet. Am adăugat, pe lîngă cei doi de dinainte, Grama şi Cristea, şi numele lui Ordeanu în expunerea noastră pentru că reprezintă totuşi, şi el, o încercare timpurie — înainte de 1900 — de exegeză eminesciană, deşi cu totul ieşită din comun. Chiar aşa fiind însă, exegeza lui e un termen de comparaţie cu Grama, nefiind deloc mai ieşită din comun decît a acestuia. Citindu-l azi pe Ordeanu, putem zîmbi, dar nu ne poate revolta în măsura în care ne revoltă şi va revolta pe toţi românii pînă la sfîrşitul veacurilor, cartea lui Grama. Iţi vine să te întrebi mereu: cum a fost posibil? Şi totuşi a fost posibil. Aşa cum a fost posibil să-şi afle chiar şi apărători. Fără îndoială, numele acestora, Grama et comp., ar trebui acoperite cu văluri de uitare pentru totdeauna. Elie Cristea însă, trebuie amintit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dinţii studiu solid — cît se putea ,la vremea aceea la o universitate străină — despre viaţa şi opera marelui nostru poet naţional. Este prima Teză de doctorat asupra lui Emi nescu din întreaga literatură. Şi una izbutită. Eminescu a străbătut din veacul său într-al nostru triumfător. Detractorii n-au reuşit să-l împiedece nici măcar cu un pas. Şi drumul său e deschis spre veacurile viitoare, din triumf în triumf, fiindcă e Cezarul nemuritor al poeziei românești. Al poeziei. Nr. 3—4/1985 Din cîntările liturgice ale Ortodoxiei — Heruvicul — Cîntarea numită îndeobște Heruvic ne îndeamnă să părăsim preocupările străine de Liturghie: „toată grija cea lumească să o lepădăm". La prima vedere avem aici un autoîndemn colectiv, însă, exprimat printr-o cîntare bisericească, el este mai curînd un îndemn al Bisericii şi al capului ei, Iisus Hristos, adresat nouă. Spre o mai mare eficienţă, îndemnul este pus în gura noastră, însuşit. Calea lepădării grijilor lumeşti nu constă în a ne da seama de grijile avute şi de cele posibile şi a zice apoi: nu, nu mai vreau să ştiu acum de ele. Există o cale pozitivă, mai ducătoare la scop: aceea de a ne îndrepta mintea şi simţirea afectivă spre realităţi spirituale sfinte. Dacă reuşim să facem aşa, grijile străine dispar de la sine. însuşi Heruvicul ne antrenează pe această cale pozitivă. Căci, încă înainte de îndemnul la lepădarea grijilor lumeşti, ne aduce în conştiinţă un adevăr sublim, acela că, în timpul Sfintei Liturghii, noi îi simbolizăm pe heruvimi: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim"... Şi ne mai aminteşte că, asemenea serafimilor, deşi nu la nivelul sfinţeniei lor, şi noi înălţăm lui Dumnezeu cîntare „întreit sfîntă", întreit, în înţelesul că de trei ori, consecutiv, cîntăm: „Sfinte", sau „Sfînt".„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte"... Şi: „Sfînt, Sfînt, Sfînt e Domnul Savaot"... Iată cît de subtilă poate fi calea pozitivă a lepădării grijii lumeşti!). Dificultatea înţelegerii unei simbolizări este mult mai mare decît a înţelegerii unei asemănări. Asemănarea o facem între fiinţe (sau lucruri) de acelaşi gen, sau de genuri apropiate. Asemănăm om cu om, sau chiar o colibă cu o casă. Pentru că şi acestea din urmă au ceva comun, sînt tot locuinţe, deşi mult diferite, însă entităţile investite cu semnificaţie simbolică aparţin unui gen diferit (inferior) faţă de cel superior al entităţilor pe care le simbolizează. Dacă e bine realizată, deşi desenată pe pînză, o stemă poate simboliza o măreaţă realitate: patria. Cu toate că ceea ce au comun e abia sugerat. Simbolul se învăluie în mister. Cu atît mai mult cînd oameni pămînteni simbolizează fiinţe cereşti, cum sînt heruvimii. De aci exprimarea: „cu taină închipuim". în mod neaşteptat, Heruvicul îndeamnă la lepădarea grijilor lumeşti tocmai pe credincioşii situaţi pe o treaptă de trăire spirituală superioară, pe cei în care putem vedea simboluri ai heruvimilor: „Noi care cu taină închipuim pe heruvimi... toată grija cea lumească să o lepădăm". . . însă Biserica numai principial ne numeşte simboluri ai heruvimilor. Mai mult, determinarea „noi care".. . poate fi interpretată şi ca întrebare: care închipuim? Sau: cîţi dintre noi îi închipuim pe heruvimi? In orice caz, nu toţi participanţii la Sfînta Liturghie se află într-o asemenea stare morală superioară. O făclie neaprinsă nu poate fi simbol al ştiinţei; una care arde şi luminează poate fi investită cu o asemenea semnificaţie simbolică. Credincioşii care stau aproape indiferenţi în biserică nu închipuie pe heruvimi. Dar sunt unii credincioşi care, din bună vreme, se pregătesc pentru Sfînta Liturghie, în timpul slujbei ei ascultă în mod conştient şi adine simţit toate rostirile şi cîntările liturgice, sau pe acestea din urmă chiar le cîntă. Cu ajutor de Sus, aceşti credincioşi pot fi imagini văzute ale fiinţelor spirituale sfinte, invizibile, pot închipui pe heruvimi. Dar pe cei ce nu se ridică la o asemenea treaptă morală superioară, deşi participă la Liturghie, îi uită Biserica? Nu, în multe momente ale slujbei, preotul doreşte şi se roagă: „Pace tuturor". Sau: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi, cu toţi". (Deci şi cu cei ce încă nu închipuie pe heruvimi). Iar dacă, după aproape două mii de ani de viaţă bisericească, încă ne mai rugăm pentru cei „chemaţi", prin aceştia îi înţelegem acum tocmai pe cei aşteptaţi de Biserică să ajungă şi ei la o viaţă moral-creştină adevărată, ca şi ei să poată închipui pe heruvimi. Auzind că unii credincioşi (cei vizaţi de pronumele „noi") se află într-o asemenea stare aleasă, în sufletul unor „chemaţi" se aprinde nobila dorinţă de a fi învredniciţi şi ei de starea aceasta şi se silesc spre ea. (De altfel, poate că mulţi dintre noi, deşi botezaţi, nu sîntem — moral — decît „chemaţi". Aşa se cuvine să ne considerăm. De aceea pe tot parcursul Liturghiei se cade să ne antrenăm într-un zelos urcuş duhovnicesc). Să vedem însă de ce să alunge grijile lumeşti chiar şi cei ce pot închipui pe heruvimi? Grijile lumești moral — rele să ne alungăm totdeauna. însă acum să lepădăm — temporar — chiar şi cele moral — bune. Pentru că acum începe acea parte a Liturghiei care va culmina în Sfînta Jertfă. Acum, la jumătatea Heruvicului, preotul aduce „cinstitele daruri" de la Proscomidiar pe sfînta Masă, spre a fi prefăcute de Duhul Sfînt în „Sfinţitele Daruri". Este stadiul pe care Liturgica îl numeşte Intrarea cea mare. Aceasta simbolizează cutremurătoarea parcurgere a drumului Mîntuitorului spre Golgota. De aceea, încă de pe acum, credincioşii înduhovniciţi întrevăd şi presimt momentul culminant al Jertfei Mîntuitorului. Mai au loc grijile lumeşti? Este adevărat că pînă aici însuşi preotul îndeamnă să ne îndreptăm sufleteşte şi spre cele necesare vieţuirii în lume, spre griji lumeşti bune, îndeamnă să ne rugăm „pentru îmbelşugarea roadelor pămîntului", pentru „buna întocmire a văzduhului" şi pentru alte asemenea condiţii favorabile vieţuirii in lume. Dar ne îndeamnă la rugăciune generoasă, altruistă. Unele îndemnuri sînt expres altruiste: „pentru toate oraşele şi satele ... pentru pacea a toată lumea". Şi totuşi, acum, la Intrarea cea mare, să lepădăm chiar şi aceste griji lumeşti bune: „toată grija lumească", în ce scop? Ca, în limpezimea lăuntrică realizată astfel, să putem primi „pe împăratul tuturor", adică pe Dumnezeu-Fiul, nedespărţit de Tatăl şi Duhul Sfînt. Motivare supremă! însă cum este posibil ca noi, care existăm în lume, să primim pe Dumnezeu „Cel nevăzut", supraexistent dincolo de lume? Taină! Creatorul, duh pur, („duh este Dumnezeu", loan 4, 24), se apleacă spre oameni şi univers spre a-i susţine şi mîntui, în mod simţit, pe „împăratul tuturor" îl primim în Sfînta Euharistie. Sub înfăţişarea pîinii şi vinului primim omenitatea Fiului lui Dumnezeu, nedespărţită de dumnezeirea Sa, de modul dumnezeiesc de a fi. Totodată, în timpul Sfintei Liturghii, mai cu seamă cînd ne cuminecăm, primim şi o întărire şi sfinţire a puterilor noastre sufleteşti. întărite astfel, aceste puteri ne vor folosi mult la colaborarea noastră cu Dumnezeu, spre dobîndirea mîntuirii. Şi ne vor fi de mare ajutor cînd vom relua activităţile noastre profesionale. Repetăm, în timp ce, spre binele nostru, abandonarea grijilor lumeşti moral-rele trebuie să fie permanentă, lepădarea celor moral-bune va fi numai vremelnică, adică pînă la sfîrşitul Liturghiei. Dar neapărat necesară, pentru a putea urma îndemnul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, Sfînta Jertfă în pace a o aduce". Şi îndemnul final: „Cu pace să ieşim." Pr. conf. Gheorghe Şoima