Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)

1985-01-15 / nr. 3-4

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Trei cârţi din sec. XIX, mai puţin cunoscute, despre Eminescu (Continuare din pag. 1) Iur, în „Unirea", XXV, 1915, nr. 33, 3 aprilie, p. 3 şi urm., şi în Extras), au făcut noi tentative de justificare a lui Grama, desigur sortite eşecului şi ruşinii, ca şi cartea lui Grama. Antieminescianismul promovat de Grama a fost în Transilvania un fenomen izolat, (Elena Stan, op. cit., p. 88). Tot aşa cum izo­lat a rămas şi cazul Macedonski în vechiul regat. Reacţia faţă de Grama n-a în­­tîrziat în presa de pe tot cuprin­sul spaţiului românesc (o biblio­grafie foarte largă, la Elena Stan, op. cit.), pînă cînd a fost acope­rit de uitare, odată cu studiile care, aplecîndu-se temeinic şi o­­biectiv asupra operei eminesciene, i-au fixat pentru totdeauna locul de frunte în cultura românească. La puţin timp după studiul lui Grama au mai apărut cîteva stu­dii, recenzii şi cărţi, despre Emi­­nescu, în general, sensibile la ge­niul eminescian. Necrologul lui Eminescu a fost scris de Vasile Goldiş (semnat G.) şi publicat în Tribuna din 21 iu­­nie/3 iulie 1889, p. 559. în ace­laşi an, în luna noiembrie, tot în Tribuna de la Sibiu, Vasile Gol­diş a publicat în patru numere consecutive un studiu intitulat „Pesimismul în poeziile lui Mi­hail Eminescu“. Replica transilvăneană la car­tea lui Grama (despre aceasta v. şi Gavril Istrate, Alecsandri şi Eminescu in Transilvania în „Re­pere sibiene", vol. II, Sibiu, 1980, p. 107 şi urm.) — deşi scrisă fără această intenţie — a venit însă din partea lui Elie Cristea (viito­rul patriarh Miron Cristea, pa­triarh între 1925—1939), sub for­ma unei Teze de doctorat în filo­zofie şi filologie modernă la Uni­versitatea din Budapesta, intitu­lată: Eminescu, élete és művei (Eminescu, viaţa şi opera, Sza­­mosujvártt, 1895). Despre aceasta s-a mai scris în ultima vreme, [în afară de cartea Elenei Stan, v. Prof. Gh. Bulgăr „O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Ilie Cristea din 1895", în „Telegraful Român", 1981, nr. 25—26, p. 4. Teza lui Ilie (Elie cum îşi va zice el, Cris­tea Illés, în 1. maghiară) Cristea a fost tradusă şi publicată în ro­mâneşte de Antonie Plămădeală, în vol. „Pagini dintr-o arhivă in­edită", Bucureşti, ed. Minerva, 1984, p. 249—289. Consideraţii despre conţinut, în Introducerea la aceeaşi carte, p. VII—XI]. Vom nota mai întîi faptul că Elie Cristea, cu toate că în mod sigur cunoştea cartea lui Grama şi campania antieminesciană a zia­rului „Unirea", nu le menţionează deloc. Pur şi simplu le ignoră. Poate şi pentru a nu fi obligat să facă din Teză o replică pole­mică. Teza lui e expozitivă, ana­litică, obiectivă. Este un adevărat studiu de literatură comparată, făcut cu rigoare ştiinţifică, din care trage concluzii serioase, cu totul în altă manieră decî­t fă­cuse Grama. Elena Stan numeşte cartea lui Cristea: „prima mono­grafie — în adevăratul înţeles al cuvîntului — asupra lui Emines­cu“ (op. cit., p. 117). El exami­nează viaţa poetului, limba, stilul, versificaţia, şi se pronunţă în cî­teva din problemele controversa­te asupra vieţii şi operei poetu­lui, situîndu-se mereu „pe pozi­ţiile bunului simţ". Aşa, spre exemplu, soluţia preferată de Elie Cristea cu privire la pesimismul eminescian, căruia Grama îi de­dicase aproape jumătate din car­tea sa, fără să înţeleagă nimic din el, este aceea pe care critica literară o afirmă şi astăzi. Iată textul lui Cristea: „Convingerea noastră e că pesimismul lui Emi­nescu nu are numai o singură cauză, ci este rezultatul mai mul­tor influenţe. In parte, trebuie notată starea lui psihologică, boala, societatea în care a trăit, lipsa mijloacelor materiale şi, în special educaţia de care a bene­ficiat. Toate acestea l-au con­dus la acea suită de decepţii care a degenerat apoi în pesimism. Nu putem admite ipoteza că Eminescu ar fi fost cîndva cu totul optimist. Chiar primele poe­zii pe care le-a scris, arată în­clinaţii spre pesimism (Viaţa).. Dar nu putem accepta nici ipo­teza că Eminescu, dacă ar fi avut condiţii materiale mai bune, ar fi rămas tot în acelaşi pesi­mism" (în Pagini dintr-o arhivă inedită, p. 270). Cristea arată că poezia popu­lară a fost şcoala primordială ca­re l-a format, „poeziile de inspi­raţie populară fiind adevărate modele ale genului" (p. 263). Su­fletul lui Eminescu a fost „sensi­bil şi profund" (p. 264) şi reu­şeşte să trezească în cititor ace­leaşi sentimente ca şi acelea ale lui (p. 265). Comparaţiile poetului sînt „foarte plastice" (p. 266) şi „nu a existat încă un scriitor român care să mînuiască atît de abil arma satirei ca el" (p. 266— 267), satirele fiind „adevărate perle" (p. 167). Elie Cristea iden­tifică în poetica lui Eminescu „metoda antagonismului" ca mij­loc de obţinere a unor efecte si­gure în cititori (p. 268). Luceafă­rul este „perla literaturii române" (p. 274). Cristea face demonstraţia pa­triotismului lui Eminescu cu­rat şi înflăcărat, dînd numeroa­se exemple din Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, din Doină, din Scrisoarea a IlI-a. Iată ob­servaţii de mare subtilitate. „Ni­căieri nu găsim o frază anume patriotică — zice Cristea — dar totuşi citind astfel de pasaje (se referă la Scrisoarea a IlI-a n. n.), omul îşi simte inima încălzită de patriotism. Aceasta este adevăra­tă artă! O artă reuşită trezeşte sentimente, pe cînd una cu fraze multe dar nesemnificative, ne la­să reci. Chiar şi acele părţi în care nici nu aminteşte de ţară sau de popor, ne sugerează sen­timente patriotice. Cine nu simte, de pildă, la citirea unor poezii de-ale lui Eminescu, dragostea de limbă şi de poporul care a dat naştere la astfel de poeţi?! Emi­nescu nu face ca alţii care scriu despre limba română că e cea mai frumoasă; el scrie poezii fru­moase, ca de pildă Ce te legeni codrule, în care ne convinge că limba noastră, mînuită de o mînă poetică aşa cum e a lui, poate sta lîngă cea italiană. Cei care l-au acuzat pe Eminescu de lipsă de patriotism, s-au aşteptat oare la fraze bombastice?" (în Emines­cu, viaţa şi opera, cf. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, p. 281). Cristea adîncește studiul său pînă la analize de amănunt cu privire la limbă, avansînd unele opinii critice, pentru vremea ace­ea, interesante. Astfel, are în­doieli cu privire la gerunziul prea prezent în opera eminescia­nă, a cărui „folosire în limba ro­mână nu a fost încă reglementa­tă". De asemenea i se pare ne­potrivit acordul gerunziului cu subiectul şi introducerea unui participiu prezent nou (pasărea cîntă suspine imitîndă; fiinţei săl­­tînde pe-un cal; ape lucinde; lu­mină pălindă). Notează şi unele asonante. Dar dincolo de acestea, el consideră că expresiile emi­nesciene sînt foarte precise, iar epitetele „ornamentează limba cu asemănări de mare măiestrie poe­tică" (p. 285), evitînd totuşi repe­tarea lor (p. 286). Admiră cu­vintele onomatopeice (zornet, şo­­pot, suerat, bîzîit), cuvintele îm­prumutate din cronici şi din tex­tele bisericeşti (văzut din Palia de la Orăştie) socotindu-i stilul lui Eminescu „inegalabil" (p. 287). „Cînd citim poeziile sale, e ca şi cum am asculta o melodie su­perbă" (p. 287), „rimele sale fiind desăvîrşite" (p. 288). în încheiere, Cristea critică pe imitatorii lui Eminescu care şi-au făcut o modă din pesimismul său dar sînt ca şi cei care cîntă vi­nul dar beau doar apă! Emines­cu este, după Cristea, „printre cei mai mari poeţi ai acestui se­col", şi citează din poetul fran­cez B. I. Hetrat care a spus că: „dacă Eminescu ar fi scris în lim­ba franceză, ar fi cel mai mare poet al acestui secol" (loc. cit., p. 289). Alexandru Grama şi Elie Cris­tea sunt, precum se poate lesne observa, pe poziţii total antago­nice în interpretarea liricii emi­nesciene. Interpretarea lui Elie Cristea rezistă şi astăzi. Cea de-a treia carte din seco­lul trecut asupra lui Eminescu, e cea a lui I. S. Ordeanu: Emines­cu, pesimist, profet şi economist (Bucureşti, 1899). Deşi numele lui nu era cu totul necunoscut şi cu toate că aceasta nu este sin­gura lui carte despre Eminescu, I. S. Ordeanu nu e amintit de nici un comentator al operei lui Eminescu. (Ion S. Ordeanu, n. 20 august 1864 în Transilvania, a făcut liceul la Blaj şi Şcoala Centrală de Agricultură „Heră­strău din Bucureşti. în 1885 a fost capul mişcării pentru serba­rea centenarului morţii martirilor Horia, Cloşca şi Crişan. A trebuit să se refugieze în România, fiind considerat, în Ardeal, revoluţio­nar. A fost profesor la mai multe şcoli de agricultură, inspector, re­vizor agricol ş. a. A colaborat la „Plugarul luminat", „Economia Naţională", „Universul", „Voinţa Naţională", „Naţionalul", "Epo­ca", „Naţiunea" etc. în afară de unele scrieri din domeniul agri­culturii a mai scris: Eminescu plînge in poezia sa ruina Româ­niei, 1914, şi Eminescu împărat poet (1933). Se vede a fi fost la curent cu opera lui Eminescu şi cu ceea ce se scria despre el. Nu cunoştea însă nici cartea lui Grama, nici pe cea a lui Cristea. Interpretarea pesimismului emi­nescian e destul de ciudată sub pana lui Ordeanu. După dînsul, Eminescu „a fost cel mai opti­mist om de pe fața pămîntului" (p. 7—8). Pesimismul său era ... economic. „îşi are izvorul în reaua noastră organizaţie econo­mică" (p. 12). După Ordeanu, iubita din poeziile lui Eminescu este totdeauna ţara, România, căci „Eminescu nu se poate să-şi fi căutat dragostea proprie" (p. 43). El plînge ţara, reaua ei si­tuaţie economică. „Fiecare strofă din Doina e un volum întreg de scrieri economice asupra ţării noastre" (p. 37), iar Eminescu este „cel mai mare economist al României" (p. 47). Chiar şi poezia O, Mamă are în vedere tot ţara, pe mama tuturor românilor (p. 65). E de înţeles de ce numele aces­tui „exeget" nu figurează în rîn­­dul comentatorilor operei emines­ciene. Poetul operează, după el, numai cu simboale, şi totul se dezvăluie doar celui ce posedă cheia acestor simboale. Subiectul general al poeziilor eminesciene este pe de o parte: România — Eminescu fiind patriotul prin ex­celență — pe de alta, economia românească, dirijată de străini îm­potriva intereselor ţării, de unde îndreptăţitul pesimism al marelui poet. Am adăugat, pe lîngă cei doi de dinainte, Grama şi Cristea, şi numele lui Ordeanu în expune­rea noastră pentru că reprezintă totuşi, şi el, o încercare timpurie —­ înainte de 1900 — de exege­ză eminesciană, deşi cu totul ieşi­tă din comun. Chiar aşa fiind însă, exegeza lui e un termen de comparaţie cu Grama, nefiind de­loc mai ieşită din comun decît a acestuia. Citindu-l azi pe Ordea­nu, putem zîmbi, dar nu ne poa­te revolta în măsura în care ne revoltă şi va revolta pe toţi ro­mânii pînă la sfîrşitul veacuri­lor, cartea lui Grama. Iţi vine să te întrebi mereu: cum a fost po­sibil? Şi totuşi a fost posibil. Aşa cum a fost posibil să-şi afle chiar şi apărători. Fără îndoială, numele acestora, Grama et comp., ar trebui acope­rite cu văluri de uitare pentru totdeauna. Elie Cristea însă, trebuie amin­tit cu respect şi recunoştinţă. El ne-a dat cel dinţii studiu solid — cît se putea ,la vremea aceea la o universitate străină — des­pre viaţa şi opera marelui nos­tru poet naţional. Este prima Te­ză de doctorat asupra lui Emi­ nescu din întreaga literatură. Şi una izbutită. Eminescu a străbătut din vea­cul său într-al nostru triumfător. Detractorii n-au reuşit să-l îm­piedece nici măcar cu un pas. Şi drumul său e deschis spre veacu­rile viitoare, din triumf în triumf, fiindcă e Cezarul nemuritor al poeziei românești. Al poeziei. Nr. 3—4/1985 Din cîntările liturgice ale Ortodoxiei — Heruvicul — Cîntarea numită îndeobște He­­ruvic ne îndeamnă să părăsim preocupările străine de Liturghie: „toată grija cea lumească să o lepădăm". La prima vedere avem aici un autoîndemn colectiv, însă, exprimat printr-o cîntare biseri­cească, el este mai curînd un îndemn al Bisericii şi al capului ei, Iisus Hristos, adresat nouă. Spre o mai mare eficienţă, în­demnul este pus în gura noas­tră, însuşit. Calea lepădării grijilor lumeşti nu constă în a ne da seama de grijile avute şi de cele posibile şi a zice apoi: nu, nu mai vreau să ştiu acum de ele. Există o cale pozitivă, mai ducătoare la scop: aceea de­ a ne îndrepta mintea şi simţirea afectivă spre realităţi spirituale sfinte. Dacă reuşim să facem aşa, grijile străi­ne dispar de la sine. însuşi Heruvicul ne antrenea­ză pe această cale pozitivă. Căci, încă înainte de îndemnul la lepă­darea grijilor lumeşti, ne aduce în conştiinţă un adevăr sublim, acela că, în timpul Sfintei Litur­ghii, noi îi simbolizăm pe heru­vimi: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim"... Şi ne mai aminteşte că, asemenea serafimi­lor, deşi nu la nivelul sfinţeniei lor, şi noi înălţăm lui Dumnezeu cîntare „întreit sfîntă", întreit, în înţelesul că de trei ori, consecu­tiv, cîntăm: „Sfinte", sau „Sfînt".­­„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte"... Şi: „Sfînt, Sfînt, Sfînt e Domnul Sa­­vaot"... Iată cît de subtilă poate fi calea pozitivă a lepădării grijii lumeşti!). Dificultatea înţelegerii unei simbolizări este mult mai mare decît a înţelegerii unei asemă­nări. Asemănarea o facem între fiinţe (sau lucruri) de acelaşi gen, sau de genuri apropiate. Asemă­năm om cu om, sau chiar o co­libă cu o casă. Pentru că şi acestea din urmă au ceva comun, sînt tot locuinţe, deşi mult dife­rite, însă entităţile investite cu semnificaţie simbolică aparţin unui gen diferit (inferior) faţă de cel superior al entităţilor pe care le simbolizează. Dacă e bine rea­lizată, deşi desenată pe pînză, o stemă poate simboliza o mărea­ţă realitate: patria. Cu toate că ceea ce au comun e abia suge­rat. Simbolul se învăluie în mis­ter. Cu atît mai mult cînd oameni pămînteni simbolizează fiinţe ce­reşti, cum sînt heruvimii. De aci exprimarea: „cu taină închipuim". în mod neaşteptat, Heruvicul îndeamnă la lepădarea grijilor lu­meşti tocmai pe credincioşii si­tuaţi pe o treaptă de trăire spi­rituală superioară, pe cei în ca­re putem vedea simboluri ai he­ruvimilor: „Noi care cu taină în­chipuim pe heruvimi... toată grija cea lumească să o lepă­dăm". . . însă Biserica numai prin­cipial ne numeşte simboluri ai heruvimilor. Mai mult, determina­rea „noi care".. . poate fi in­terpretată şi ca întrebare: care închipuim? Sau: cîţi dintre noi îi închipuim pe heruvimi? In orice caz, nu toţi partici­panţii la Sfînta Liturghie se află într-o asemenea stare morală su­perioară. O făclie neaprinsă nu poate fi simbol al ştiinţei; una care arde şi luminează poate fi investită cu o asemenea semnifi­caţie simbolică. Credincioşii ca­re stau aproape indiferenţi în bi­serică nu închipuie pe heruvimi. Dar sunt unii credincioşi care, din bună vreme, se pregătesc pentru Sfînta Liturghie, în timpul sluj­bei ei ascultă în mod conştient şi adine simţit toate rostirile şi cîntările liturgice, sau pe aces­tea din urmă chiar le cîntă. Cu ajutor de Sus, aceşti cre­dincioşi pot fi imagini văzute ale fiinţelor spirituale sfinte, invizi­bile, pot închipui pe heruvimi. Dar pe cei ce nu se ridică la o asemenea treaptă morală supe­rioară, deşi participă la Liturghie, îi uită Biserica? Nu, în multe momente ale slujbei, preotul do­reşte şi se roagă: „Pace tuturor". Sau: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi, cu toţi". (Deci şi cu cei ce încă nu închipuie pe heruvimi). Iar dacă, după aproape două mii de ani de viaţă bisericească, încă ne mai rugăm pentru cei „chemaţi", prin aceştia îi înţele­gem acum tocmai pe cei aştep­taţi de Biserică să ajungă şi ei la o viaţă moral-creştină adevă­rată, ca şi ei să poată închipui pe heruvimi. Auzind că unii cre­dincioşi (cei vizaţi de pronumele „noi") se află într-o asemenea stare aleasă, în sufletul unor „chemaţi" se aprinde nobila do­rinţă de a fi învredniciţi şi ei de starea aceasta şi se silesc spre ea. (De altfel, poate că mulţi din­tre noi, deşi botezaţi, nu sîntem — moral — decît „chemaţi". Aşa se cuvine să ne considerăm. De aceea pe tot parcursul Liturghiei se cade să ne antrenăm într-un zelos urcuş duhovnicesc). Să vedem însă de ce să alunge grijile lumeşti chiar şi cei ce pot închipui pe heruvimi? Grijile lu­mești moral — rele să ne alun­găm totdeauna. însă acum să le­pădăm — temporar — chiar şi cele moral — bune. Pentru că acum începe acea parte a Litur­ghiei care va culmina în Sfînta Jertfă. Acum, la jumătatea Heru­­vicului, preotul aduce „cinstitele daruri" de la Proscomidiar pe sfînta Masă, spre a fi prefăcute de Duhul Sfînt în „Sfinţitele Da­ruri". Este stadiul pe care Litur­gica îl numeşte Intrarea cea mare. Aceasta simbolizează cutremură­­toarea parcurgere a drumului Mîntuitorului spre Golgota. De aceea, încă de pe acum, credin­cioşii înduhovniciţi întrevăd şi presimt momentul culminant al Jertfei Mîntuitorului. Mai au loc grijile lumeşti? Este adevărat că pînă aici în­suşi preotul îndeamnă să ne în­dreptăm sufleteşte şi spre cele necesare vieţuirii în lume, spre griji lumeşti bune, îndeamnă să ne rugăm „pentru îmbelşugarea roadelor pămîntului", pentru „bu­na întocmire a văzduhului" şi pentru alte asemenea condiţii fa­vorabile vieţuirii in lume. Dar ne îndeamnă la rugăciune generoasă, altruistă. Unele îndemnuri sînt expres altruiste: „pentru toate oraşele şi satele ... pentru pacea a toată lumea". Şi totuşi, acum, la Intrarea cea mare, să lepădăm chiar şi aces­te griji lumeşti bune: „toată gri­ja lumească", în ce scop? Ca, în limpezimea lăuntrică realizată astfel, să putem primi „pe îm­păratul tuturor", adică pe Dum­­nezeu-Fiul, nedespărţit de Tatăl şi Duhul Sfînt. Motivare supremă! însă cum este posibil ca noi, care existăm în lume, să primim pe Dumnezeu „Cel nevăzut", su­praexistent dincolo de lume? Tai­nă! Creatorul, duh pur, („duh este Dumnezeu", loan 4, 24), se apleacă spre oameni şi univers spre a-i susţine şi mîntui, în mod simţit, pe „împăratul tuturor" îl primim în Sfînta Eu­haristie. Sub înfăţişarea pîinii şi vinului primim omenitatea Fiului lui Dumnezeu, nedespărţită de dumnezeirea Sa, de modul dumne­zeiesc de a fi. Totodată, în timpul Sfintei Liturghii, mai cu seamă cînd ne cuminecăm, primim şi o întărire şi sfinţire a puterilor noastre sufleteşti. întărite astfel, aceste puteri ne vor folosi mult la colaborarea noastră cu Dum­nezeu, spre dobîndirea mîntuirii. Şi ne vor fi de mare ajutor cînd vom relua activităţile noastre profesionale. Repetăm, în timp ce, spre bi­nele nostru, abandonarea grijilor lumeşti moral-rele trebuie să fie permanentă, lepădarea celor mo­­ral-bune va fi numai vremelnică, adică pînă la sfîrşitul Liturghiei. Dar neapărat necesară, pentru a putea urma îndemnul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, Sfînta Jertfă în pace a o aduce". Şi îndemnul final: „Cu pace să ie­şim." Pr. conf. Gheorghe Şoima

Next