Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)

1986-01-15 / nr. 3-4

Pag. 2 Dialogul teologic »» 1. Primul mileniu se caracte­rizează prin eforturile Bisericii de a-şi preciza doctrina şi a fixa norme de interpretare a Scrip­turii şi a Tradiţiei care să asi­gure în toată lumea creştină uni­tatea de credinţă, de cult şi de disciplină. Confruntările dintre opinii în acest mileniu au fost adesea dramatice dar, în şapte reprize reluate de-a lungul a cinci sute de ani (325—787) — cele şapte sinoade ecumenice — s-a reuşit performanţa exprimă­rii în formule universal accep­tate a tot ceea ce constituia fon­dul elementar al învăţăturilor care asigurau mîntuirea. Cei care nu le-au primit, s-au eliminat singuri din concurs şi n-au mai însemnat nimic. Pe puntea de trecere din mi­leniul întîi în cel de-al doilea, au apărut primele zguduiri ale edificiului construit de cele şapte sinoade ecumenice ca pentru eter­nitate. S-a produs atunci Marea schismă care a despărţit Occi­dentul de Orient. O a doua zguduire, de acelaşi fel, de data aceasta împărţind în două Occidentul, s-a petrecut peste alte cinci sute de ani, la începutul secolului al XVI-lea. S-a rupt de Roma lumea pro­testantă. Şi-apoi au urmat alte rupturi ajungîndu-se, în pragul secolului al XX-lea, la marea ru­şine a unui creştinism divizat în mai mult de o mie de Biserici şi bisericuţe, toate reclamîndu-se a fi, doar ele, fidele învăţăturii lui Hristos, şi numai ele mîntui­­toare. Iată de ce creştinii secolului nostru au hotărît să procedeze la o revizuire fundamentală a situaţiei şi la refacerea unităţii pierdute. Aşa s-a născut ideea ecumenică, s-a organizat Consi­liul Mondial al Bisericilor, iar în deceniul al şaselea s-a con­vocat Conciliul Vatican II, preo­cupat îndeosebi de unitatis re­­dintegratio. Ultimele decenii au cunoscut şi efervescenţa dialogu­rilor bilaterale, între aproape toate marile familii creştine. Se­colul nostru va fi marcat în vii­tor prin cîteva realizări capitale, unele bune, altele rele, cum este, de pildă, fabricarea de bombe atomice şi de rachete, dar din­tre cele bune, el va străluci, fără îndoială, şi prin ideea ecume­nică, chiar dacă ea nu-şi va găsi în acest secol împlinirea ideală. Naşterea ideii ecumenice mărtu­riseşte despre o anumită matu­rizare atinsă în acest secol de către conştiinţa creştină. In acest cadru, s-a născut şi dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica romano-catolică. Nu este în intenţia noastră să facem un istoric al începutului acestui dialog, al metodelor şi al temelor ce şi-a propus. Accesul la informaţiile respective, mai ales pentru publicul specializat, este uşor şi, în general, toate aceste lucruri fiind publicate, sunt cunoscute. Am încerca mai degrabă o evaluare a dialogului din etapa prezentă şi o întreză­rire a perspectivelor ce ne stau în faţă. Ne-am interesa de ceea ce s-a cîştigat pînă acum şi, de asemenea, am încerca o citire în semnele timpului, în mentalită­ţile prezente ale celor două Bi­serici, ca să încercăm să ghicim ce-i aşteaptă pe cei 56 cavaleri porniţi să descopere Graalul, pe care, sau îl vor descoperi, sau se vor descoperi ei a fi fost tot atîţia Don Quichoţi care s-au luptat cu morile de vînt. I-am numit pe cei 28 de membri or­todocşi, şi pe cei 28 de membri romano-catolici ai Comisiei mixte internaţionale de dialog între cele două Biserici! Deocamdată, cei 56 dialoghează coherent. Se înţeleg din ochi. Şi-au căpătat libertatea de a-şi spune cu sinceritate opiniile, şi de a se scandaliza de ale celor­lalţi, fără să recurgă la anateme şi fără să ameninţe cu retrage­rea. La început s-au mai petre­cut şi astfel de scene, mai ales din partea unor ortodocşi dori­tori de a reedita şi imita înde­­părate situaţii istorice, din vre­mea în care erau mai în cinste cei ce se despărţeau, decît cei ce se uneau. Comisia de dialog pare opti­mistă şi analizează totul cu acri­­vie. Nu lasă nici un amănunt neelucidat. N-am auzit pe nimeni zicînd: „Lăsaţi textul aşa, că tot nu va ieşi nimic pînă la urmă.“ Dimpotrivă. Documentele elabo­rate pînă acum au fost judecate nu numai în legătură cu ceea ce exprimau, ci şi cu toate impli­caţiile posibile, cu tot ceea ce puteau ascunde, pînă la cele mai mici amănunte. Din nou trebuie să spun că, în astfel de operaţii, au excelat mai ales ortodocşii, ducînd uneori bănuielile îndrep­tate împotriva unor cuvinte, pînă la exasperarea părţii romano-ca­­tolice. Dar, romano-catolicii nu s-au lăsat pradă mîniei, şi n-au făcut nici ei atunci cînd orto­docşii au ţinut morţiş să impună vreun cuvînt, sau cuvinte care ascundeau teze subtil orientate spre a cîştiga un uşor avans. în Comisia de dialog se duc uneori adevărate lupte. Adesea epuizante. Bine că nu avem şi bombe! Folosim numai armele minţii şi ale cuvîntului, cum ar trebui să se întîmple şi în dialo­gul între state în actuala criză politică mondială. Dar lupta din Comisia noastră înseamnă că se ia totul în foarte serios, că se lucrează cu tenacitate şi cu spe­ranţă. Unii se supără uneori pe cei cicălitori, pe cei care stre­coară ţînţarul şi înghit cămila, cum se spune în Evanghelie, dar, de la distanţă, eu îi înţeleg şi îi admir pe cicălitori, şi-mi dau seama că fără ei, dialogul ar putea aluneca în facilitate, în superficialitate, şi s-ar putea trezi la urmă fără argumentele inter­ne care să-l impună recepţiei din partea Bisericii. 2. La München (1982), deşi a avut loc a doua reuniune plenară a Comisiei mixte de dialog, de fapt a fost prima care a avut pe agendă un document, document care, spre bucuria tuturor, a fost aprobat, deşi nu fără unele spas­me ale naşterii, trebuind ca de­legaţia Bisericii Ortodoxe Ro­mâne să joace adesea un rol im­portant de calmare a spiritelor. Se ştie că încă la Rodos, la lucrările preliminare, cînd s-a precizat metoda de lucru şi u­­nele teme, s-a hotărît ca dialo­gul să înceapă cu problemele de convergenţă, spre a se ajunge pas cu pas, la urmă, la cele evi­dent şi radical divergente, de teama că dacă se vor ataca de la început acestea, se va ajunge repede la dezacord şi la ruptură. Această metodă, deşi contestată şi astăzi de unii, se dovedeşte a fi fost bine gîndită. începînd cu ceea ce constituie tezaurul co­mun de învăţătură, cei 56 au pu­tut începe dialogul mai relaxaţi, fără spaime totale. Ei s-au obiş­nuit unii cu alţii, au putut con­stata că ambele părţi sînt unite în atît de multe şi atît de fun­damentale puncte de credinţă, încît cunoscutele divergenţe par­că îşi pierd din gravitatea pe care o prezintă cînd sînt abor­date numai ele, dintr-o dată. Vom ajunge însă, curînd, şi la temele cele grele. Nu vor putea fi evitate. Astfel, la München s-a tratat tema: „Taina Bisericii şi a Eu­haristiei în lumina tainei Sfin­tei Treimi.“ S-a plecat prin ur­mare de la Euharistie ca bază a Bisericii, ceea ce e adevărat şi pentru ortodocşi şi pentru ro­mano-catolici. Tema nu a pus probleme prea grele, dar nu a fost totuşi uşor să se includă în text, de pildă în partea I, cel puţin trei lucruri care au fost clarificate în chip expres: a) Că celebrarea Euharistiei re­velează energiile divine manifes­tate prin Duhul Sfînt, în lucrare în Trupul lui Hristos (I, 5); b) Că în Euharistie epiclesa este invocarea Duhului Sfînt şi mo­mentul transformării sacramen­tale a pîinii şi a vinului (I, 6); c) Că ne împărtăşim cu Hris­tos prin Sfîntul Duh şi că, „fără a voi deocamdată să rezolvăm dificultăţile ivite între Orient şi Occident, pe tema relaţiei din­tre Fiul şi Sfîntul Duh, putem totuşi spune împreună că Sfîntul Duh care purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ca de la singura sursă din Treime, a devenit Du­hul înfierii noastre (Rom. VIII, 15), pentru că El este de aseme­nea şi Duhul Fiului (Gal. IV, 6), şi ne este comunicat în special în Euharistie, prin Fiul în care El se odihneşte, în timp şi în eternitate (Ioan I, 32), (I, 6). Din perspectiva ortodoxă, a­­ceste concluzii comune constituie un mare pas înainte. Dar documentul de la Mün­chen, prin acestea, nu şi-a epui­zat surprizele şi contribuţia esen­ţială la progresul dialogului din­tre cele două Biserici, în capito­lul II se vorbeşte de Biserica lo­cală care este Biserică în toată plinătatea ei, atîta timp cît în ea se celebrează Euharistia, pre­zidată de Episcop. Episcopul, ori­care episcop, fără nici o dife­renţă de la unul la altul, a primit prin hirotonia de succesiune apos­tolică, darul de a uni într-o co­muniune totală pe membrii Bise­ricii locale, cărora el le împăr­tăşeşte Cuvîntul mîntuitor, pri­mit de la Duhul Domnului. Şi documentul precizează că „l-a primit nu juridic (s. n.), ca pe o simplă transmitere pe care Fiul a primit-o de la Tatăl (II, 3) ci ca pe o misiune specială. Docu­mentul nu vorbeşte de vreun episcop care ar fi primit prin Taina hirotoniei vreo transmi­tere de putere juridică diferită de a celorlalţi episcopi. Se vorbeşte în cap. II, 4 şi de faptul că „Episcopul devine în Biserica sa (locală n. n.) garan­tul apostolicităţii“. Aşadar, fie­care episcop este garantul apos­tolicităţii în Biserica sa. Biserica locală (III, 1) nu este doar „o secţiune din Corpul lui Hristos“, pentru că Euharistia locală nu divizează, ci, dimpotrivă, e sem­nul unităţii sacramentale dintre Bisericile locale. Biserica locală, este astfel, prin Euharistie, „în comuniune cu prima comunitate de ucenici“. în felul acesta, se spune în III, 2: „universal şi local sunt în chip necesar simultane.“ Biserica este apostolică pentru că e fon­dată de martorii lui Hristos, de apostoli (III, 3 a). Cu toate par­ticularităţile locale, „fiecare tre­buie să recunoască în ceilalţi, identitatea Tainei Bisericii“. Toţi au şi trebuie să-şi recunoască reciproc catolicitatea. Ea trebuie recunoscută mai întîi pe plan re­gional, „în patriarhate, sau în alte unităţi regionale, acestea fiind manifestări ale vieţii Du­hului Sfînt într-o aceeaşi cul­tură, sau în aceleaşi circum­stanţe istorice“ (III, 3, b). Sfîrşi­­tul documentului de la München precizează că: „Toată Biserica e dată în grija adunării episcopi­­lor locali, în comuniune unii cu alţii“, comuniune care se expri­mă prin tradiţia sinodală, con­ciliară. Avem motive să vedem în cele de mai sus, şi în tot documentul de la München o reafirmare a sinodalităţii în spiritul ei cel mai tradiţional din Biserica nedes­părţită, şi o bază solidă pentru momentul cînd vom aborda te­mele mai dificile, privitoare de pildă la episcopul Romei şi la prerogativele sale, ca şi la Bise­ricile locale, afirmaţii care nu vor putea fi în contradicţie cu cele afirmate aici despre epis­copi în general. Sunt de acord cu profesorul George Galitis, membru şi el în Comisia mixtă de dialog, care a văzut în acest document „un progres“ fiindcă, ortodocşi şi romano-catolici, „vorbim în acest text acelaşi limbaj teologic“. 1 ANTONIE Mitropolitul Ardealului dintre ortodocşi şi romano-catolici perspectivele lui (I) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 3—4/1986 1986 — Anul Internaţional al Păcii (Continuare din pag. 1) Gură de Aur, este, în concepţia biblică şi patristică, indicativ divin şi totodată imperativ al vieţii creştine. Pacea vine de sus, dar nu rodeşte în lume fără contribuţia noastră. Pacea lumii nu poate fi decît rodul sinergismului divino-uman, al conlucrării noastre cu harul cel de sus. De aceea, Domnul nu numai că dă lumii pacea Sa (Ioan 14, 27), ci şi fericeşte pe făcătorii de pace (Matei 5, 9). După Nicolae Cabasila, marele dascăl al teologiei ortodoxe, actua­lizarea împăcării şi a păcii lui Hristos prin conlucrarea noastră nu numai că este singura cale de împărtăşire reală a darului păcii, dar ea trebuie să fie şi preocuparea şi grija noastră de căpetenie, ase­menea lui Hristos, Care n-a avut alt scop decît acesta. „întrucît — zice el — Hristos a făcut toate pentru pace, nimic altceva nu are precădere asupra păcii pentru cei ce şi-au făcut o preocupare şi rîvnă din cele ale lui Hristos. Căci ei vor urma pacea, cum po­runceşte Pavel (Rom. 14, 19), mai presus de orice altceva şi vor călăuzi şi pe alţii spre lucrul ei, vor nimici ura deşartă şi-i vor face să înceteze pe cei ce se războiesc în zadar, ştiind că pacea este atît de preţioasă încît Dumnezeu însuşi a coborît pe pămînt ca s-o cîş­­tige oamenilor şi şi-a cheltuit pentru ea însuşi sîngele Lui, făcîn­­du-se împăcător şi Domn al păcii ... De aceea, cei ce se închină Lui, nimic altceva nu vor socoti să lucreze decît să fie artizani (technitai) ai împăcării şi păcii între oameni“ (Viaţa în Hristos, P. G., CL, col. 676 CD). Fidelă misiunii ei, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu ală­turi de întregul nostru popor, de oamenii de bine de pretutindeni, în eforturile de instaurare în lume a unui climat de pace, destin­dere şi colaborare. Activitatea Bisericii noastre în slujba păcii s-a concretizat în ultimii ani în diverse manifestări, apeluri, adunări pentru pace etc., unele de larg răsunet pe plan mondial. Amintim numai, spre exemplificare, a IlI-a Adunare a Cultelor din România pentru Dezarmare şi Pace (Bucureşti, 16—18 sept. 1985), cu largă participare de peste hotare. Trecînd pragul acestui nou an, Anul Internaţional al Păcii, să-L rugăm pe Domnul păcii să binecuvînteze cununa anului bunătăţii Sale şi să ne învrednicească să fim cu toţii făcători de pace, sporind darul vieţii şi al păcii pe pămînt. O MĂRTURIE CONTEMPORANA DESPRE MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA Se ştie că Andrei, din naştere Anastasie, Şaguna, împreună cu fratele său Avreta şi sora sa Ecaterina, în urma unor împre­jurări grele în care a ajuns fa­milia sa, dar mai ales în urma stăruinţelor prozelitismului străin, au ajuns să fie educaţi în religia romano-catolică. Mama sa, Anas­tasia, a trebuit să privească cu ochii îndureraţi cum fiii ei sunt crescuţi într-un duh străin. Ea însă a avut grijă să strecoare în tot chipul, în sufletele celor trei odrasle conştiinţa că sunt fii ai Bisericii străbune, ai moşilor şi strămoşilor, de la cei din înde­părtata Macedonie, pînă la cei mai apropiaţi pripăşiţi prin păr­ţile nord-vestice ale Ungariei, toţi oameni vrednici şi înstăriţi dar mai ales profund ataşaţi cre­dinţei lor ortodoxe. Rînd pe rînd, cei trei fii ai Anastasiei, ajun­­gînd la vîrsta majoratului, au revenit la Ortodoxie, Avreta în 1822, iar peste cîţiva ani şi Eca­terina. „Tocmai la începutul studiilor sale universitare a făcut şi tînă­­rul Anastasie acest pas însemnat din viaţa sa pe urma căruia nu numai mama şi-a văzut do­rinţa împlinită, dar şi Biserica românilor ortodocşi a reprimit în sînul ei pe omul providenţial, cel care, ajuns în fruntea ei, avea să o scoată de sub jurisdicţie străi­nă şi să o înalţe pe treptele cele mai înalte ale progresului spiritual şi material“. Lucrurile n-au mers însă, deloc uşor. Tî­­nărul Anastasie a trebuit să în­frunte multe obstacole şi şicane, toate acestea însă n-au făcut de­cît să-l întărească şi mai mult în hotărîrea pe care o luase. In 29 decembrie 1826 Anastasie Şaguna dă o declaraţie foarte ca­tegorică în care spune că „stu­diind cu succes eminent în gim­naziile din Mişcolţ şi Pesta şi ocupîndu-se sîrguincios cu stu­diile religiei romano-catolice, cu toate acestea convingerea intimă şi inspiraţia lui îl îndeamnă să urmeze sfintele precepte ale Bi­sericii greco-orientale“. Aceasta e cea mai fermă hotărîre a lui şi fiindcă din studiul religiei a obţinut nota eminent, se roagă să fie dispensat de obişnuitul examen de şase săptămîni, pre­văzut de lege, pe care în ca­zul de faţă, îl află de prisos. La cerere anexează un „Testi­monium scholasticum“ eliberat de direcţiunea gimnaziului din Pes­ta la data de 26 decembrie 1826, în care stă scris: „Anasztasius, Annorum 18, Rom. Catholicus (!), Hungarus (!), locus natalis — Miskolcz, cottus Borsod“. La ru­brica studii se arată: „Anno 1826, secundum humanitatis classem frequentavit diligenter; in doc­trina religionis — eminens; in divinis fregtandum fuit solens; in litteris et scientis ex numero 103 condiscipulorum inter 32 emi­nens, decimus septimus; in studio lingue hungarice — eminens, decimus septimus; in moribus — Klassis 2“. Cu astfel de atestat școlar era firesc ca tînărul Anastasie Șa­guna să fie privit de pe atunci ca „un tînăr de bună speranţă“ pe care autorităţile timpului, atît cele civile cît şi cele ecclesias­­tice, n-ar fi dorit să-l piardă din mînă. De aceea cererea i-a fost mult timp amînată şi s-au pus tot felul de piedici în calea re­zolvării ei favorabile. Dintr-un document recent des­coperit, avînd data de 30 martie 1827, deci la trei luni de la data cererii, aflăm că Consiliul Loco­­tenenţial al Ungariei a dispus să fie trimisă la tînărul petiţio­nar o deputăţie care să-l „ascul­te“ asupra cererii sale (în origi­nal, meghalgatását kegyesen el­rendelni méltóztatott). Este de presupus că această „ascultare“ era de fapt o ultimă încercare de a-l abate de la hotărîrea sa. Congregaţia „mică“ a judeţelor unite Pest, Pilis şi Solt este ne­voită să raporteze Consiliului Lo­­cotenenţial atît declaraţia peten­­tului cît şi raportul deputăţiei care raportează că „cererea se întemeiază pe singurul motiv că (el) doreşte să trăiască şi să moa­ră în religia greco-neunită în ca­re s-a născut, la care vrea să se reîntoarcă; că nici un fel de alte consideraţii mărginaşe nu-l conduc şi doreşte să fie cu totul curat de orice amăgire sau fă­găduință“ (în original: ......az illető Deputatusok valamint a folyamodó maga is ászt adja elő hogy csupán azon indító okból hogy azon hitben melyben szüle­tet élhesen és halhason kivánna a görög nem egyesült valósra viszatérni és sémi melékes te­kintetek előtt nem vezérlik ha­nem szándéka minden ketsegtetö modoktol, vagy ajánláoktol egé­szen tiszta legyen) (Arhiva Con­siliului Locotenenţial Ungar, Bu­dapesta, Fond. Departamentul Graeci RitiLS Non Unitorum, nr. 5/30 martie 1827, unde se află şi Testimoniul mai sus citat). Cu toată declaraţia lui Şa­guna şi a deputaţilor trimişi să-l asculte, acesta va trebui să mai aştepte încă un an, pînă în 25 iulie 1928 cînd cererea i-a fost, în sfîrşit, aprobată. Documentele amintite, parţial inedite, reflectă, pe de o parte stăruinţele care s-au depus asu­pra tînărului student pentru a-l determina să rămînă în religia străină, iar pe de altă parte re­prezintă o mărturie venită de la contemporani de alt neam şi re­ligie — deputaţii trimişi să-l as­culte, despre statornicia acestui om în credinţă şi despre ataşa­mentul lui faţă de Biserica orto­doxă căreia, prin toată viaţa şi activitatea sa, avea să-i dea o nouă strălucire şi o temelie pu­ternică pentru viitor. Prof. dr. Gheorghe Liţiu

Next