Telegraful Român, 1986 (Anul 134, nr. 1-48)
1986-01-15 / nr. 3-4
Pag. 2 Dialogul teologic »» 1. Primul mileniu se caracterizează prin eforturile Bisericii de a-şi preciza doctrina şi a fixa norme de interpretare a Scripturii şi a Tradiţiei care să asigure în toată lumea creştină unitatea de credinţă, de cult şi de disciplină. Confruntările dintre opinii în acest mileniu au fost adesea dramatice dar, în şapte reprize reluate de-a lungul a cinci sute de ani (325—787) — cele şapte sinoade ecumenice — s-a reuşit performanţa exprimării în formule universal acceptate a tot ceea ce constituia fondul elementar al învăţăturilor care asigurau mîntuirea. Cei care nu le-au primit, s-au eliminat singuri din concurs şi n-au mai însemnat nimic. Pe puntea de trecere din mileniul întîi în cel de-al doilea, au apărut primele zguduiri ale edificiului construit de cele şapte sinoade ecumenice ca pentru eternitate. S-a produs atunci Marea schismă care a despărţit Occidentul de Orient. O a doua zguduire, de acelaşi fel, de data aceasta împărţind în două Occidentul, s-a petrecut peste alte cinci sute de ani, la începutul secolului al XVI-lea. S-a rupt de Roma lumea protestantă. Şi-apoi au urmat alte rupturi ajungîndu-se, în pragul secolului al XX-lea, la marea ruşine a unui creştinism divizat în mai mult de o mie de Biserici şi bisericuţe, toate reclamîndu-se a fi, doar ele, fidele învăţăturii lui Hristos, şi numai ele mîntuitoare. Iată de ce creştinii secolului nostru au hotărît să procedeze la o revizuire fundamentală a situaţiei şi la refacerea unităţii pierdute. Aşa s-a născut ideea ecumenică, s-a organizat Consiliul Mondial al Bisericilor, iar în deceniul al şaselea s-a convocat Conciliul Vatican II, preocupat îndeosebi de unitatis redintegratio. Ultimele decenii au cunoscut şi efervescenţa dialogurilor bilaterale, între aproape toate marile familii creştine. Secolul nostru va fi marcat în viitor prin cîteva realizări capitale, unele bune, altele rele, cum este, de pildă, fabricarea de bombe atomice şi de rachete, dar dintre cele bune, el va străluci, fără îndoială, şi prin ideea ecumenică, chiar dacă ea nu-şi va găsi în acest secol împlinirea ideală. Naşterea ideii ecumenice mărturiseşte despre o anumită maturizare atinsă în acest secol de către conştiinţa creştină. In acest cadru, s-a născut şi dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica romano-catolică. Nu este în intenţia noastră să facem un istoric al începutului acestui dialog, al metodelor şi al temelor ce şi-a propus. Accesul la informaţiile respective, mai ales pentru publicul specializat, este uşor şi, în general, toate aceste lucruri fiind publicate, sunt cunoscute. Am încerca mai degrabă o evaluare a dialogului din etapa prezentă şi o întrezărire a perspectivelor ce ne stau în faţă. Ne-am interesa de ceea ce s-a cîştigat pînă acum şi, de asemenea, am încerca o citire în semnele timpului, în mentalităţile prezente ale celor două Biserici, ca să încercăm să ghicim ce-i aşteaptă pe cei 56 cavaleri porniţi să descopere Graalul, pe care, sau îl vor descoperi, sau se vor descoperi ei a fi fost tot atîţia Don Quichoţi care s-au luptat cu morile de vînt. I-am numit pe cei 28 de membri ortodocşi, şi pe cei 28 de membri romano-catolici ai Comisiei mixte internaţionale de dialog între cele două Biserici! Deocamdată, cei 56 dialoghează coherent. Se înţeleg din ochi. Şi-au căpătat libertatea de a-şi spune cu sinceritate opiniile, şi de a se scandaliza de ale celorlalţi, fără să recurgă la anateme şi fără să ameninţe cu retragerea. La început s-au mai petrecut şi astfel de scene, mai ales din partea unor ortodocşi doritori de a reedita şi imita îndepărate situaţii istorice, din vremea în care erau mai în cinste cei ce se despărţeau, decît cei ce se uneau. Comisia de dialog pare optimistă şi analizează totul cu acrivie. Nu lasă nici un amănunt neelucidat. N-am auzit pe nimeni zicînd: „Lăsaţi textul aşa, că tot nu va ieşi nimic pînă la urmă.“ Dimpotrivă. Documentele elaborate pînă acum au fost judecate nu numai în legătură cu ceea ce exprimau, ci şi cu toate implicaţiile posibile, cu tot ceea ce puteau ascunde, pînă la cele mai mici amănunte. Din nou trebuie să spun că, în astfel de operaţii, au excelat mai ales ortodocşii, ducînd uneori bănuielile îndreptate împotriva unor cuvinte, pînă la exasperarea părţii romano-catolice. Dar, romano-catolicii nu s-au lăsat pradă mîniei, şi n-au făcut nici ei atunci cînd ortodocşii au ţinut morţiş să impună vreun cuvînt, sau cuvinte care ascundeau teze subtil orientate spre a cîştiga un uşor avans. în Comisia de dialog se duc uneori adevărate lupte. Adesea epuizante. Bine că nu avem şi bombe! Folosim numai armele minţii şi ale cuvîntului, cum ar trebui să se întîmple şi în dialogul între state în actuala criză politică mondială. Dar lupta din Comisia noastră înseamnă că se ia totul în foarte serios, că se lucrează cu tenacitate şi cu speranţă. Unii se supără uneori pe cei cicălitori, pe cei care strecoară ţînţarul şi înghit cămila, cum se spune în Evanghelie, dar, de la distanţă, eu îi înţeleg şi îi admir pe cicălitori, şi-mi dau seama că fără ei, dialogul ar putea aluneca în facilitate, în superficialitate, şi s-ar putea trezi la urmă fără argumentele interne care să-l impună recepţiei din partea Bisericii. 2. La München (1982), deşi a avut loc a doua reuniune plenară a Comisiei mixte de dialog, de fapt a fost prima care a avut pe agendă un document, document care, spre bucuria tuturor, a fost aprobat, deşi nu fără unele spasme ale naşterii, trebuind ca delegaţia Bisericii Ortodoxe Române să joace adesea un rol important de calmare a spiritelor. Se ştie că încă la Rodos, la lucrările preliminare, cînd s-a precizat metoda de lucru şi unele teme, s-a hotărît ca dialogul să înceapă cu problemele de convergenţă, spre a se ajunge pas cu pas, la urmă, la cele evident şi radical divergente, de teama că dacă se vor ataca de la început acestea, se va ajunge repede la dezacord şi la ruptură. Această metodă, deşi contestată şi astăzi de unii, se dovedeşte a fi fost bine gîndită. începînd cu ceea ce constituie tezaurul comun de învăţătură, cei 56 au putut începe dialogul mai relaxaţi, fără spaime totale. Ei s-au obişnuit unii cu alţii, au putut constata că ambele părţi sînt unite în atît de multe şi atît de fundamentale puncte de credinţă, încît cunoscutele divergenţe parcă îşi pierd din gravitatea pe care o prezintă cînd sînt abordate numai ele, dintr-o dată. Vom ajunge însă, curînd, şi la temele cele grele. Nu vor putea fi evitate. Astfel, la München s-a tratat tema: „Taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi.“ S-a plecat prin urmare de la Euharistie ca bază a Bisericii, ceea ce e adevărat şi pentru ortodocşi şi pentru romano-catolici. Tema nu a pus probleme prea grele, dar nu a fost totuşi uşor să se includă în text, de pildă în partea I, cel puţin trei lucruri care au fost clarificate în chip expres: a) Că celebrarea Euharistiei revelează energiile divine manifestate prin Duhul Sfînt, în lucrare în Trupul lui Hristos (I, 5); b) Că în Euharistie epiclesa este invocarea Duhului Sfînt şi momentul transformării sacramentale a pîinii şi a vinului (I, 6); c) Că ne împărtăşim cu Hristos prin Sfîntul Duh şi că, „fără a voi deocamdată să rezolvăm dificultăţile ivite între Orient şi Occident, pe tema relaţiei dintre Fiul şi Sfîntul Duh, putem totuşi spune împreună că Sfîntul Duh care purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ca de la singura sursă din Treime, a devenit Duhul înfierii noastre (Rom. VIII, 15), pentru că El este de asemenea şi Duhul Fiului (Gal. IV, 6), şi ne este comunicat în special în Euharistie, prin Fiul în care El se odihneşte, în timp şi în eternitate (Ioan I, 32), (I, 6). Din perspectiva ortodoxă, aceste concluzii comune constituie un mare pas înainte. Dar documentul de la München, prin acestea, nu şi-a epuizat surprizele şi contribuţia esenţială la progresul dialogului dintre cele două Biserici, în capitolul II se vorbeşte de Biserica locală care este Biserică în toată plinătatea ei, atîta timp cît în ea se celebrează Euharistia, prezidată de Episcop. Episcopul, oricare episcop, fără nici o diferenţă de la unul la altul, a primit prin hirotonia de succesiune apostolică, darul de a uni într-o comuniune totală pe membrii Bisericii locale, cărora el le împărtăşeşte Cuvîntul mîntuitor, primit de la Duhul Domnului. Şi documentul precizează că „l-a primit nu juridic (s. n.), ca pe o simplă transmitere pe care Fiul a primit-o de la Tatăl (II, 3) ci ca pe o misiune specială. Documentul nu vorbeşte de vreun episcop care ar fi primit prin Taina hirotoniei vreo transmitere de putere juridică diferită de a celorlalţi episcopi. Se vorbeşte în cap. II, 4 şi de faptul că „Episcopul devine în Biserica sa (locală n. n.) garantul apostolicităţii“. Aşadar, fiecare episcop este garantul apostolicităţii în Biserica sa. Biserica locală (III, 1) nu este doar „o secţiune din Corpul lui Hristos“, pentru că Euharistia locală nu divizează, ci, dimpotrivă, e semnul unităţii sacramentale dintre Bisericile locale. Biserica locală, este astfel, prin Euharistie, „în comuniune cu prima comunitate de ucenici“. în felul acesta, se spune în III, 2: „universal şi local sunt în chip necesar simultane.“ Biserica este apostolică pentru că e fondată de martorii lui Hristos, de apostoli (III, 3 a). Cu toate particularităţile locale, „fiecare trebuie să recunoască în ceilalţi, identitatea Tainei Bisericii“. Toţi au şi trebuie să-şi recunoască reciproc catolicitatea. Ea trebuie recunoscută mai întîi pe plan regional, „în patriarhate, sau în alte unităţi regionale, acestea fiind manifestări ale vieţii Duhului Sfînt într-o aceeaşi cultură, sau în aceleaşi circumstanţe istorice“ (III, 3, b). Sfîrşitul documentului de la München precizează că: „Toată Biserica e dată în grija adunării episcopilor locali, în comuniune unii cu alţii“, comuniune care se exprimă prin tradiţia sinodală, conciliară. Avem motive să vedem în cele de mai sus, şi în tot documentul de la München o reafirmare a sinodalităţii în spiritul ei cel mai tradiţional din Biserica nedespărţită, şi o bază solidă pentru momentul cînd vom aborda temele mai dificile, privitoare de pildă la episcopul Romei şi la prerogativele sale, ca şi la Bisericile locale, afirmaţii care nu vor putea fi în contradicţie cu cele afirmate aici despre episcopi în general. Sunt de acord cu profesorul George Galitis, membru şi el în Comisia mixtă de dialog, care a văzut în acest document „un progres“ fiindcă, ortodocşi şi romano-catolici, „vorbim în acest text acelaşi limbaj teologic“. 1 ANTONIE Mitropolitul Ardealului dintre ortodocşi şi romano-catolici perspectivele lui (I) TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 3—4/1986 1986 — Anul Internaţional al Păcii (Continuare din pag. 1) Gură de Aur, este, în concepţia biblică şi patristică, indicativ divin şi totodată imperativ al vieţii creştine. Pacea vine de sus, dar nu rodeşte în lume fără contribuţia noastră. Pacea lumii nu poate fi decît rodul sinergismului divino-uman, al conlucrării noastre cu harul cel de sus. De aceea, Domnul nu numai că dă lumii pacea Sa (Ioan 14, 27), ci şi fericeşte pe făcătorii de pace (Matei 5, 9). După Nicolae Cabasila, marele dascăl al teologiei ortodoxe, actualizarea împăcării şi a păcii lui Hristos prin conlucrarea noastră nu numai că este singura cale de împărtăşire reală a darului păcii, dar ea trebuie să fie şi preocuparea şi grija noastră de căpetenie, asemenea lui Hristos, Care n-a avut alt scop decît acesta. „întrucît — zice el — Hristos a făcut toate pentru pace, nimic altceva nu are precădere asupra păcii pentru cei ce şi-au făcut o preocupare şi rîvnă din cele ale lui Hristos. Căci ei vor urma pacea, cum porunceşte Pavel (Rom. 14, 19), mai presus de orice altceva şi vor călăuzi şi pe alţii spre lucrul ei, vor nimici ura deşartă şi-i vor face să înceteze pe cei ce se războiesc în zadar, ştiind că pacea este atît de preţioasă încît Dumnezeu însuşi a coborît pe pămînt ca s-o cîştige oamenilor şi şi-a cheltuit pentru ea însuşi sîngele Lui, făcîndu-se împăcător şi Domn al păcii ... De aceea, cei ce se închină Lui, nimic altceva nu vor socoti să lucreze decît să fie artizani (technitai) ai împăcării şi păcii între oameni“ (Viaţa în Hristos, P. G., CL, col. 676 CD). Fidelă misiunii ei, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu alături de întregul nostru popor, de oamenii de bine de pretutindeni, în eforturile de instaurare în lume a unui climat de pace, destindere şi colaborare. Activitatea Bisericii noastre în slujba păcii s-a concretizat în ultimii ani în diverse manifestări, apeluri, adunări pentru pace etc., unele de larg răsunet pe plan mondial. Amintim numai, spre exemplificare, a IlI-a Adunare a Cultelor din România pentru Dezarmare şi Pace (Bucureşti, 16—18 sept. 1985), cu largă participare de peste hotare. Trecînd pragul acestui nou an, Anul Internaţional al Păcii, să-L rugăm pe Domnul păcii să binecuvînteze cununa anului bunătăţii Sale şi să ne învrednicească să fim cu toţii făcători de pace, sporind darul vieţii şi al păcii pe pămînt. O MĂRTURIE CONTEMPORANA DESPRE MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA Se ştie că Andrei, din naştere Anastasie, Şaguna, împreună cu fratele său Avreta şi sora sa Ecaterina, în urma unor împrejurări grele în care a ajuns familia sa, dar mai ales în urma stăruinţelor prozelitismului străin, au ajuns să fie educaţi în religia romano-catolică. Mama sa, Anastasia, a trebuit să privească cu ochii îndureraţi cum fiii ei sunt crescuţi într-un duh străin. Ea însă a avut grijă să strecoare în tot chipul, în sufletele celor trei odrasle conştiinţa că sunt fii ai Bisericii străbune, ai moşilor şi strămoşilor, de la cei din îndepărtata Macedonie, pînă la cei mai apropiaţi pripăşiţi prin părţile nord-vestice ale Ungariei, toţi oameni vrednici şi înstăriţi dar mai ales profund ataşaţi credinţei lor ortodoxe. Rînd pe rînd, cei trei fii ai Anastasiei, ajungînd la vîrsta majoratului, au revenit la Ortodoxie, Avreta în 1822, iar peste cîţiva ani şi Ecaterina. „Tocmai la începutul studiilor sale universitare a făcut şi tînărul Anastasie acest pas însemnat din viaţa sa pe urma căruia nu numai mama şi-a văzut dorinţa împlinită, dar şi Biserica românilor ortodocşi a reprimit în sînul ei pe omul providenţial, cel care, ajuns în fruntea ei, avea să o scoată de sub jurisdicţie străină şi să o înalţe pe treptele cele mai înalte ale progresului spiritual şi material“. Lucrurile n-au mers însă, deloc uşor. Tînărul Anastasie a trebuit să înfrunte multe obstacole şi şicane, toate acestea însă n-au făcut decît să-l întărească şi mai mult în hotărîrea pe care o luase. In 29 decembrie 1826 Anastasie Şaguna dă o declaraţie foarte categorică în care spune că „studiind cu succes eminent în gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta şi ocupîndu-se sîrguincios cu studiile religiei romano-catolice, cu toate acestea convingerea intimă şi inspiraţia lui îl îndeamnă să urmeze sfintele precepte ale Bisericii greco-orientale“. Aceasta e cea mai fermă hotărîre a lui şi fiindcă din studiul religiei a obţinut nota eminent, se roagă să fie dispensat de obişnuitul examen de şase săptămîni, prevăzut de lege, pe care în cazul de faţă, îl află de prisos. La cerere anexează un „Testimonium scholasticum“ eliberat de direcţiunea gimnaziului din Pesta la data de 26 decembrie 1826, în care stă scris: „Anasztasius, Annorum 18, Rom. Catholicus (!), Hungarus (!), locus natalis — Miskolcz, cottus Borsod“. La rubrica studii se arată: „Anno 1826, secundum humanitatis classem frequentavit diligenter; in doctrina religionis — eminens; in divinis fregtandum fuit solens; in litteris et scientis ex numero 103 condiscipulorum inter 32 eminens, decimus septimus; in studio lingue hungarice — eminens, decimus septimus; in moribus — Klassis 2“. Cu astfel de atestat școlar era firesc ca tînărul Anastasie Șaguna să fie privit de pe atunci ca „un tînăr de bună speranţă“ pe care autorităţile timpului, atît cele civile cît şi cele ecclesiastice, n-ar fi dorit să-l piardă din mînă. De aceea cererea i-a fost mult timp amînată şi s-au pus tot felul de piedici în calea rezolvării ei favorabile. Dintr-un document recent descoperit, avînd data de 30 martie 1827, deci la trei luni de la data cererii, aflăm că Consiliul Locotenenţial al Ungariei a dispus să fie trimisă la tînărul petiţionar o deputăţie care să-l „asculte“ asupra cererii sale (în original, meghalgatását kegyesen elrendelni méltóztatott). Este de presupus că această „ascultare“ era de fapt o ultimă încercare de a-l abate de la hotărîrea sa. Congregaţia „mică“ a judeţelor unite Pest, Pilis şi Solt este nevoită să raporteze Consiliului Locotenenţial atît declaraţia petentului cît şi raportul deputăţiei care raportează că „cererea se întemeiază pe singurul motiv că (el) doreşte să trăiască şi să moară în religia greco-neunită în care s-a născut, la care vrea să se reîntoarcă; că nici un fel de alte consideraţii mărginaşe nu-l conduc şi doreşte să fie cu totul curat de orice amăgire sau făgăduință“ (în original: ......az illető Deputatusok valamint a folyamodó maga is ászt adja elő hogy csupán azon indító okból hogy azon hitben melyben születet élhesen és halhason kivánna a görög nem egyesült valósra viszatérni és sémi melékes tekintetek előtt nem vezérlik hanem szándéka minden ketsegtetö modoktol, vagy ajánláoktol egészen tiszta legyen) (Arhiva Consiliului Locotenenţial Ungar, Budapesta, Fond. Departamentul Graeci RitiLS Non Unitorum, nr. 5/30 martie 1827, unde se află şi Testimoniul mai sus citat). Cu toată declaraţia lui Şaguna şi a deputaţilor trimişi să-l asculte, acesta va trebui să mai aştepte încă un an, pînă în 25 iulie 1928 cînd cererea i-a fost, în sfîrşit, aprobată. Documentele amintite, parţial inedite, reflectă, pe de o parte stăruinţele care s-au depus asupra tînărului student pentru a-l determina să rămînă în religia străină, iar pe de altă parte reprezintă o mărturie venită de la contemporani de alt neam şi religie — deputaţii trimişi să-l asculte, despre statornicia acestui om în credinţă şi despre ataşamentul lui faţă de Biserica ortodoxă căreia, prin toată viaţa şi activitatea sa, avea să-i dea o nouă strălucire şi o temelie puternică pentru viitor. Prof. dr. Gheorghe Liţiu