Telegraful Român, 1987 (Anul 135, nr. 1-48)

1987-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2/1987 TELEGRAFUL ROMÂN ana Botezului Domnului Strîns legată de sărbătrră“ chinului, Bobotează, Botez111*’ lui sau Epifania, ne introcmâ" reţia aceluiaşi eveniment zen." tei simţitoare a lui Hristo "11: întreaga umanitate şi crasaTul participă la Botezul De­­n acest sens „Botezul lui ea . Cincizecimea Sa, coborîrlcului Duh şi arătarea Treimii“ Icoana Botezului Domdezv­â' luie pe cît se poate mis*ces*ei prezenţe. In profunzimile Iordar3*6 r®' prezentat Iisus învăluit ’ “Jidle se observă cîteva eleme^J*11 f1 mai jos două personifi, cb. pul unui bărbat ce v‘pa din ulcior și o femeie a.­ pe un monstru marin. Valurilnesc cu bolta cerului de unde, ° scară, coboară Sfîntul Duh îi de po­ rumbei, împărtăşind îr raze de lumină. De-o parte şi :a a Ior“­danului se ridică muiica?i și ei suport al unor ni- De'a dreapta, Sf. loan Boter’ în tinu_ ta-i ascetică, cu mîn* cre?^e^ul lui Iisus. Ceva mai j^boiul po­­mului neroditor, ca la rădă_­cină. Din apele lor li se for­­mează o cristelniţă îl căreia stă Maica Domnului în Biserici vie, care apare la r Peste creasta muntelui, lie întîlneşte cu Profetul loan dtd. De .cea“­laltă parte, cete îi^1 pregătesc veşmîntul luminos ,'ru Botezul Stăpînului. Prin însăşi cornil ei, icoana ne introduce în a1*a prezenţei lui Hristos în lum?ru mîntuirea sa. Dar dincolo doare subs­tilitatea artistică m are a eveni­mentului. în icoae ascunde o întreagă teologie in*a însăşi a Bisericii dreptmăr Predată cre­dincioşilor spre ^a lor-Mai întîi icoana dezvăluie mis­­terul prezentei Sf Treimi — Ta­tăl: „Şi iată gla? ceruri zicînd: Acesta este Fiul cel iubit întru care bine am voi11- ni* 17). Fiul coborînd în apa anului şi Duhul Sfînt ,,în chip porumbel“, care mplineşte voinţ?alul a?a cum a făcut-o la creare mii purtîndu-se pe deasupra apt Tot aşa la Ior­dan, stînd deasupra apelor, invită creaţia toată la recreare prin Botez. Sfinta Treime iluminează întreaga creaţie încît ne aflăm în faţa unei sărbători cosmice, cum de altfel icoana demonstrează şi slujbele măr­turisesc: „Astăzi toată făptura se luminează de sus ca o făclie . . . Astăzi cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc şi cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc“ (Rugăciunea de sfinţire a apei). Iordanul, în care coboară Domnul pentru Botez, este lumea ce-şi trage obîrşia din apele primordiale. El este populat cu peşti, semn liturgic tim­puriu al Botezului şi Euharistiei. Toate apele se sfinţesc de la Iordan. Aşa şi glăsuieşte rugăciunea: „Astăzi fi­rea apelor se sfinţeşte“ şi cu ele creaţia. Aşa de neaşteptat este eve­nimentul încît la intrarea lui Hristos în apă Iordanul se întoarce înapoi, amintind momentele vechitestamen­­tare, prin care poporul evreu a tre­cut de la robie la libertate, de la blestem la binecuvîntare, de la pri­begie la biruinţă în patria Canaanu­­lui, simbol al intrării creştinilor prin curăţirea baptismală în „Patria Ce­rească“. Iordanul este prefigurat prin citirea la vecernia Bobotezei a 13 paremii (lecturi din Vechiul Testa­ment) începînd cu „Facerea lumii“ (1­1—13) şi continuînd cu „Trecerea prin Marea Roşie“ (Ieşire XIV, 15— 18; 11—23; 27—29), minunea din pus­tiul Sur (Ieşire XV, 22—XVI, 1), tre­cerea poporului dincolo de Iordan (Iosua III, 7—8, 15—17), Ilie şi Elisei la Iordan (IV Regi II, 6—14), Neeman la apele Iordanului (IV Regi V, 9— 14), (Isaia I, 16—20), Iacob în faţa ta­berei lui Dumnezeu (Fac. XXXII, 1—11), fiica lui Faraon şi Moise la Nil (Ieşire II, 5—10), Ghedeon la rîu (Jud. VI, 36—40), Ilie jertfind în faţa Domnului (III Regi XVIII, 30—39), Elisei îndulcind apele cu sare (IV Regi I, 19—22), (Isaia XLIX, 8—15). Coborîrea Domnului în Iordan este prefigurarea coborîrii la iad. Acolo îl aşteaptă Adam şi Eva, aici două personificări a Iordanului şi a Mării, imagine simbolică care indică supu­nerea naturii cosmice, revirimentul ei ontologic. „Astăzi, pămîntul şi ma­rea şi-au împărţit bucuria lumii şi lumea s-a umplut de veselie.“ „As­tăzi toată făptura se adapă cu curgeri tainice“ (Din rugăciunea de la sfin­ţirea apei). Hristos coboară în Ior­dan lumină celor din întuneric, cum de mai multe ori se repetă troparul glas 5, în cadrul vecerniei „ca să lu­minezi pe cei ce şedeau întru întu­neric“, în mijlocul Iordanului Iisus intră ca într-un mormînt lichid. De aceea în apele Botezului ne scufundăm de 3 ori închipuind coborîrea Domnului la iad şi ridicarea la viaţă prin în­viere (Sf. Ioan Gură de Aur). Iisus este înfăţişat gol, ca şi primul Adam, aşteptînd momentul învăluirii Sale, ca „Soare al dreptăţii“, cu veşmîn­tul de lumină purtat simbolic pe braţe de îngerii cei ce-L însoţesc în partea stîngă a scenei. Aşa proce­dăm şi la Botezul creştin cînd după scufundarea în cristelniţă şi îmbră­­carea pruncului cîntăm: „Dă-mi mie haină luminoasă Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină mult milostive Hristoase . . . .“ De-a dreapta, Ioan Botezătorul în­­spâimîntat de prezenţa Stăpînului pe care el, robul, trebuie să-L boteze, acceptă numai după ce înţelege că a sosit ceasul ca să se împlinească toată dreptatea ca el să-şi încheie misiunea profetică şi să lase deschisă perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu, inaugurată de Hristos însuşi. Ceva mai în spate Hristos discută cu loan tocmai despre momentul amintit. Scena este completată de prezenţa Maicii Domnului ca Biserică vie la apa Iordanului în care are să se transpună tot misterul Iordanului, ca sursă vie, izvor pururea curgător al celor ce se mîntuiesc. „Astăzi apele Iordanului se prefac în vindecări“, adică în Biserică. Intr-o omilie, Di­dim Orbul ilustrează sensul adînc al acestei prezenţe: „Dumnezeu mi-a dat ca Mamă cristelniţa baptismală (Bi­serica), ca Tată pe Cel Preaînalt, ca frate pe Domnul botezat pentru noi.“ Privind icoana Botezului să vedem dincolo de ea misterul coborîrii Dom­nului în inima creaţiei şi-a noastră, spre a ne recrea, spre a transfigura lumea într-o grădină a armoniei şi-a păcii totale, aşa cum imaginea de faţă ne sugerează. Protos. Casian Crăciun Poenia istorică . . . (Continuare din pag. a 2-a) Câpreanu, Mar! Moise Ignat, Gh. Cordoş, I. Gut și M. Ignat, de I. Gh. Ioniţa sb­Structive pentru o cuprindere manicâ a unei mişcări patriotice de­­tantă forţă mobili­zatoare pentru eaga conştiinţă ro­mânească. Ide Unirii tuturor ro­mânilor a fost aspiraţie şi a dina­mizat toate efoile solidarităţii et­nice în acel si major al istoriei na­ţionale. Mal­­t, chiar pe plan european, cuPC arată cu detalii grăitoare, capii II al cărţii, această năzuinţă a rinilor a găsit ecouri şi sprijin pure, mai cu seamă în ţările neplate! printre care Franţa care a fost pata şi un sprijin deo­sebit de efic­ii de constant, cu vorba şi cu ia, cum am avut oca­zia să arăt şi cartea mea Românii toţi s-adună iTl), folosind mărturii inedite ale picipanţilor la momen­tul Marii Vii şi texte uitate din presa francez­ă mesajul frăţesc al Universităţii *zona către Universi­tăţile noastre, Bucureşti şi Iaşi, imediat după norocita „pace“ de la Buftea (mal .11, a fost un moment dramatic al acul an care s-a sfîr­­şit apoi In ,­peoza lui 1 decembrie la Alba Iili, consfinţind voinţa unanimă a rrânilor de a fi uniţi în statul lor alerat, de a fi liberi şi de a păşi pe o nouă cale a pro­gresului şi a raţiei. Din partea doua a acestui volum­­etvien, cele ca studii ale coordo­natorului voltului, C. Gh. Mani­­­lescu, despre slidaritatea opiniei pu­blice internaţiale şi în mod aparte a telei f­ranze cu lupta noastră pentru Unirea cea mare, cît şi studiul­­semnat de Carmen Dinescu despre personalităţi franceze solidare cu acest act istoric. In partea finală a cărţii citim „evocările“ despre activitatea şi lupta politică a lui Onisifor Ghibu, aparţinînd lui V. Curticupeanu, Fr. Păcurariu şi Vasile Ciobanu. O con­tribuţie inedită, revelatoare, conţine articolul lui Gabriel Ţepelea care, prezentând „Inaugurarea monumentu­lui lui G. Coşbuc, cu trei zile înainte de 23 August 1944, arată cu detalii inedite, că momentul respectiv a fost în realitate „o mare adunare populară în care se cerea ieşirea României din Axă şi eliberarea Transilvaniei de Nord“. Volumul prezentat se încheie cu o bibliografie istorică de certă utilitate pentru mai buna cunoaştere a celui mai important curent de idei politice şi de luptă consecventă pen­tru Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.. Sf. loan Gură A vorbi despre Sf. loan Gură de Aur, dar mai ales a încerca sâ-i cu­prinzi în cuvinte întreaga lui persona­litate, este ceva care depăşeşte puterile obişnuite. S-a scris mult despre el, i s-au tradus şi în limba român­ă cîteva din operele sale, însă puţini sînt a­­ceia din toate Bisericile creştine care să fi reuşit a prinde într-o lucrare anume, uriaşa figură a neîntrecutului şi neegalatului loan Hrisostom. Nu greşesc, cred, dacă afirm că nu a fost întrecut în arta cuvîntului de nici un alt scriitor sau ierarh creştin, pînă astăzi. Amvonul nu a avut pînă acum pe un altul cu care am putea să-l comparăm. Secretul elocvenţei sale, al talentului său, al întregei sale vieţi rezidă în marea dragoste faţă de Dum­nezeu şi de oameni. Fraza lui este clară, totul pleacă de la inimă şi se adresează inimii. După afirmaţia fos­tului meu profesor de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Preot Petre Vintilescu, geniul sfîntului Ioa­n Gură de Aur se datorează Ierusalimului şi Atenei (proorocului Isaia şi lui De­­mostene) cu acesta din urmă şi cu Cicero asemănîndu-se In elocvenţă şi cu Bossuet în măiestrie. In predicile sale, Hrisostom are ac­cente de o incomparabilă frumuseţe. N-a scris, sau mai bine zis, nu s-a gîndit să scrie ceva pentru posteritate deşi predicile sale, cele mai multe, sînt şi astăzi de actualitate, atît de adine cunoscător al sufletului omenesc s-a dovedit a fi acest mare părinte bisericesc. De multe ori îşi alege su­biecte de predică din diferite împreju­rări la care a fost martor sau le-a trăit. S-a identificat cu Sfîntul apostol Pavel, pentru care, am­­ putea spune, avea un cult deosebit, fapt ce a făcut să scrie comentarii la unele e­­pistole pauline. Cînd pronunţa numele sfintului apostol Pavel, simţea o pu­ternică zguduire. Nu este atras de speculaţii dogma­tice, cit mai ales de misterul religios. Este un exeget superior şi un moralist inegalabil. Avea un spirit pozitiv şi practic, se revolta contra relelor din jurul său şi era foarte popular cu toată lumea. Cunoştea bine Sfinta Scriptură şi ştia să aleagă textele po­trivite spre a întări unele din afirma­ţiile sale. Caracter combativ, om de acţiune chiar pe amvon. Adversarul său era păcatul sub toate formele lui, in rare cazuri păcătosul, căruia li arăta toate căile de revenire. Entu­ziasmul său, pasiunea ce punea în pre­dicile sale, depăşeau uneori darurile sale oratorice. Participa şi vibra cu în­treaga flintă cînd vorbea credincioşi­lor săi. In anumite perioade din an veneau din părţi mai îndepărtate şi nu se mai puteau sătura de frumuse­ţea cuvintelor ce ieşeau din gura păs­torului lor din capitala întinsului im­periu roman. Torente de poezie teo­­logico-moralâ, filosofico-psihologică curgeau din gura lui de aur. Avea harul unei credinţe aprinse, care mută şi munţii din loc. Imnul serafimilor nu are accente mai frumoase decit unele părţi ale omiliilor sale, spunea părin­tele profesor Petre Vintilescu. Cuvîn­­tul său cade ca o ploaie de foc asu­pra auditorilor săi înmărmuriţi. Pre­dica în fiecare săptâmînâ, cel puţin Duminica. In anumite perioade din an predica mai des, ca de pildă în postul mare, cînd îşi alegea anumite subiecte, iar dacă un subiect nu putea fi epuizat într-o singură predică, era continuat in următoarea cuvîntare sau chiar următoarele. S-a dăruit cu totul cuvîntârilor sale, ceea ce îl făcea iubit, ascultat, înţeles şi urmat In tot ce spunea. Combatea bogăţia nedreaptă, camata, dobînda, lăcomia, zgircenia,­­spectacolul desmă­­ţat, viaţa de familie dezordonată. Are predici despre milostenie, sclavie, să­răcie, feciorie, căsătorie, monahism, etc. Adversar al luxului, al abuzului. A proclamat eminenta demnitate a să­racilor. „Puneţi pe Dumnezeu In acelaşi rang cu sclavii voştri“ afirma el Intr-o predică a sa. Mînca singur, pentru care fapt i se spunea că duce viaţă de ciclop iar In palatul patriarhal, camera lui de dor­mit era aidoma unei chilii de mănăs­tire. Combate pe preoţii văduvi care ţi­neau fecioare în casele lor, ca să-l în­grijească. In viaţa lui s-au petrecut două mari fapte, socotite crize la Constantinopol şi care au avut efecte serioase asupra vieţii Sfîntului loan Gură de Aur. 1. Căderea lui Eutropius şi 2. Cearta cu împărăteasa Eudoxia. In legătură cu căderea lui Eutropius a ţinut două omilii, prima cea mai celebră din cîte a rostit, cu tema: „Deşertăciunea deşertăciunilor“. Pe Eudoxia o compară cu Izabela şi Iro­­diada, spunind la adresa Eudoxiei: „iarăşi se minte Irodiada. iarăşi cere pe tipsie capul lui loan“. Pr. file 1. Țintă de Aur — model de predicator Pag. 3 Părintele Prof. Dr. Grigorie Marcu la a 75-a aniversare La 7 decembrie 1986, Părintele Prof. Dr. Grigorie Marcu, distins dascăl şi teolog neotestamentar, a împlinit fru­moasa vîrsta de 75 de ani. Această aniversare ne oferă un pri­lej fericit de a rememora cîteva din împlinirile unei vieţi de excepţie, dăruită integral slujirii Bisericii stră­moşeşti, teologiei ortodoxe şi poporu­lui nostru. Celor ce sînt la curent cît de puţin cu viaţa noastră bisericească din ul­tima jumătate de veac, nici nu mai este necesar ca Prea Cucernicia Sa să le fie prezentat. Mai ales, nu mai trebuie prezentat cititorilor­ „Telegra­fului Român“, care au putut urmări prestigioasa şi consecventa sa cola­borare în paginile acestei publicaţii pe parcursul a mai bine de 50 de ani. Astfel încît, omagiind după cu­viinţă personalitatea multilaterală şi activitatea exemplară a Părintelui Prof. Dr. Grigorie Marcu, am con­ştiinţa că pot săvîrşi acest lucru nu numai pentru, ci şi în numele citi­torilor „Telegrafului Român“ şi că această omagiere va întîlni în sufle­tele celor mai mulţi dintre ei ecoul unor alese sentimente de preţuire şi dragoste. Părintele Grigorie Marcu s-a năs­cut într-o familie preoţească, în Broşteni, judeţul Sibiu. Surprinde plăcut alăturarea numelor celor doi părinţi: Ioachim şi Ana. Copilul şi tînărul Grigorie a fost mîndria a­­cestor părinţi, cum va fi mîndria şcolilor prin care a trecut şi a in­stituţiei căreia i-a dedicat slujirea de o viaţă. După şcoala primară în satul na­tal, a urmat liceul (la Blaj şi Sibiu, 1925—1929) şi apoi teologia (la facul­tăţile din Bucureşti şi Cernăuţi, 1929— 1933). Elevul şi studentul eminent anunţa elocvent pe marele cărturar de mai tîrziu. Un singur exemplu este grăitor: ca student, numai în „Telegraful Român“ a publicat 41 de articole, fără a mai socoti pe cele risipite prin multe alte publicaţii. Printr-o astfel de activitate, s-a fă­cut remarcat de Mitropolitul de atunci al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, care, îndată după terminarea facultăţii, l-a trimis la specializare în străinătate — la Atena (1933—1934) şi Breslau (1934—1936) — unde, cu hărnicie de albină, şi-a agonisit o temeinică pre­gătire teologică. în această perioadă a continuat să publice studii şi arti­cole, semnătura sa impunîndu-se în­că de pe atunci ca un autentic cer­tificat de calitate. Rodul stăruitoarei munci de cercetare din aceşti ani se va concretiza nu numai într-o emi­nentă teză de doctorat, ci şi într-o serie întreagă de însemnate lucrări din domeniul studiului Noului Tes­tament, în 1936, tînărul şi deosebit de sîr­­guinciosul ostenitor în ale teologiei s-a întors la Sibiu, unde îl aştepta catedra rămasă vacantă prin alege­rea ilustrului ei titular, profesorul Nicolae Colan, viitor academician, în scaunul vlădicesc al Vadului, Felea­­cului şi Clujului. De acum înainte, vreme de 46 de ani (1936—1982), pres­tigioasa personalitate a Părintelui Prof. Dr. Grigorie Marcu va cinsti catedra de Studiul Noului Testament de la venerabila instituţie teologică sibiană. Ca profesor suplinitor (1936—1942), apoi titular definitiv (1942—1944), iar după ridicarea Academiei Teologice „Andreiane“ la rang universitar, pro­fesor agregat (1944—1946) și apoi pro­fesor universitar titular (1946—1982) și o vreme rector al Institutului Teolo­gic Universitar (1976—1979), Prea Cu­cernicia Sa a fost mereu dascălul neîntrecut, care a luminat tainele Scripturilor Sfinte, sălăşluindu-le în minţile şi inimile a mii şi mii de viitori slujitori ai altarelor străbune. Cu o competenţă deosebită, cu o rară prestanţă academică şi cu exprima­rea plină de farmec a unui verita­bil talent literar, Părintele Profesor Grigorie Marcu îşi cucerea audito­riul, astfel încît esenţialul prelege­rilor sale se imprima adînc în min­ţile ucenicilor chiar din momentul predării. în persoana Prea Cucerniciei Sale, studenţii teologi au văzut întotdea­una chipul profesorului model, iden­tificat deplin cu idealurile instituţiei pe care a slujit-o. Atît pentru stu­denţi, cît şi pentru preoţii noştri, pentru credincioşii care l-au cunos­cut la altar şi la amvon, Părintele Profesor Grigorie Marcu a fost însă şi model de slujitor bisericesc, aureo­lat de lumina credinţei şi a învăţă­turii şi pătruns de imensa responsa­bilitate a misiunii preoţeşti. Mereu prezent nu numai în viaţa Institutului, ci şi în alte laturi ale vieţii bisericeşti şi culturale, Prea Cucernicia Sa a risipit cu generozi­tate din puterile cu care l-a dăruit Bunul Dumnezeu, semănînd peste tot bogate rodiri ale minţii sale larg cu­prinzătoare. Poate că nimeni nu va putea evalua vreodată la măsură co­respunzătoare cantitatea şi calitatea eforturilor pline de zel prin care o viaţă întreagă, ca „o jertfă vie, sfîntă, bine plăcută lui Dumnezeu“, s-a ofe­rit Bisericii şi neamului. Dacă chipul dascălului şi al păsto­rului luminat e păstrat cu iubire şi recunoştinţă în inimi, despre price­perea şi rîvna teologului şi publi­cistului mărturisesc şi vor mărturisi peste vremi nenumăratele şi temei­nicele contribuţii de specialitate, cărţi şi studii, precum şi sutele de arti­cole prin care Părintele Profesor Gri­gorie Marcu şi-a spus cuvîntul în probleme de larg interes pentru viaţa noastră bisericească şi naţională. Amintim, dintre cărţile sale: Rătă­ciţi neştiind Scripturile (1938); Saul din Tars (1939); Studii biblice (1940); Antropologia paulină, eminentă teză de doctorat în teologie (1941); Mythos (1942); Procesul Mintuitorului. Studiu juridic şi teologic, în colaborare cu Dr. Ioan Fruma (1945); O ştiinţă nouă: istoria vremurilor neotestamentar­e (1946); Epistola Sfîntului Apostol Pa­vel către Tit. Introducere, text şi co­­mentar (1947). Prea Cucernicia Sa este şi coautor al manualului de Stu­diul Noului Testament pentru Insti­tutele teologice, ajuns la a treia edi­ţie. La acestea se adaugă alte cărţi precum şi un mare număr de studii, în care sunt abordate cele mai va­riate aspecte şi probleme de specia­litate. Toate aceste lucrări au intrat definitiv în rîndul celor mai strălu­cite producţii ale studiului neotesta­mentar, constituind un aport hotă­­rîtor la dezvoltarea teologiei biblice româneşti şi impunîndu-l pe autorul lor ca pe unul dintre marii teologi ai vremii noastre. Am amintit şi despre o altă latură a activităţii Părintelui Profesor Gri­gorie Marcu, aceea de publicist. Prea Cucernicia Sa a condus, pe rînd, în calitate de redactor responsabil, „Re­vista Teologică“ (1936—1947), „Foaia Bunului creştin“ (1953—1955) şi „Mi­tropolia Ardealului“ (1956—1976). A fost, de asemenea, colaborator deo­sebit de apreciat al multor altor re­viste teologice şi culturale. Pentru a oferi o imagine asupra volumului imens al acestor contribuţii, menţio­năm că într-o teză de licenţă în teologie dedicată vieţii şi operei Pă­rintelui Profesor Dr. Grigorie Marcu (autor: Gheorghe Longodor, Sibiu, 1983), fără pretenţia de a fi com­pletă (cum ne previne însuşi sub­titlul ei: Selecţii bio-bibliografice), simpla înşirare a titlurilor acestora ocupă mai mult de 140 de pagini mari. Ce evantai bogat de raze ţîş­­nite din lumina unei minţi, din focul unei inimi! Omagiind acum deopotrivă pe preot, pe dascăl, pe teolog, pe publicist, pe omul de mare cultură şi talent, pe patriotul luminat, cu sentimente alese de dragoste şi recunoştinţă, ex­primăm Părintelui Profesor Dr. Gri­gorie Marcu urarea de viaţă înde­lungată şi rodnică dincolo de pra­gul celor 75 de ani. Pr. prof. Vasile Mihoc

Next