Telegraful Român, 1989 (Anul 137, nr. 1-48)

1989-01-15 / nr. 3-4

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Altă întîlnire cu Avva Antonie (Continuare din pag. 1-a) Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pre alţii; şi întorcîndu-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pre urmă mai amare decit cele dinţii, şi auzim de la Dumnezeu zicând: „Doc­tore, vindecă-te mai întii pe tine!“ Dintre multele ispite pe care cei experimentaţi le respingeau cu hotărîre erau nălucirile de care am pomenit mai sus. Pe vremea aceea problema nu era să ai năluciri. Se vede că erau dese şi deveniseră un lucru prea obişnuit. Problema era cum să le deosebeşti. Unii le credeau de la Dum­nezeu. Mai erau şi dintre acestea. Şi lui Ana Antonie i se arătau îngeri. Dar multe erau de la demoni. Unele mai veneau şi de la arşiţa soarelui, dacă nu cumva tot vreun duh se ames­teca şi acolo. Principiul bătrînilor era: toate să fie respinse. E mai sigur. Şi Ana Antonie tot aşa gîndea. Iată cum le-a dat unora o lecţie: Oarecari fraţi s-au dus să-i vestească lui nălu­cirile pe care le vedeau, şi să se înveţe de la dînsul de sînt adevărate, sau de la demoni. Şi aveau ei un măgar şi a murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrînul, apucind el mai înainte le-a zis lor: „Cum a murit măgarul pe cale?“ Au zis lui fraţii: „De unde ştii, Avvo?" Iar el le-a zis lor: „Dracii mi-au descoperit“. Şi ei i-au zis lui: „Noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de multe ori se fac adevă­rate; nu cumva ne înşelăm?“ Şi i-a încredinţat pre ei bătrînul din pilda măgarului, că de la draci sînt“. Toate acestea, pildele şi sfaturile, erau menite să educe oameni echilibraţi. Astfel de pilde sau întîmplări adevărate, se povesteau din pustnic în pustnic, se interpretau, deveneau un fel de manuale orale şi, în cazuri asemănătoare erau utilizate fie pentru stat pentru alţii, fie pentru orientare personală. Iată, de pildă, unii de prin mănăstiri cred despre ei, şi alţii din afară se aşteaptă de la ei, că trebuie să facă exces de post şi de alte osteneli. Părinţii n-au fost nici­odată de acord cu excesul. Au ştiut întotdeauna că dezechilibrează. Chiar Ana Antonie sfătuia: „Sînt unii care şi-au topit trupurile lor cu ne­­voinţa, şi pentru că nu au avut în ei dreapta socoteală, departe de la Dumnezeu s-au făcut“. E un cuvînt frumos acesta: dreapta socoteală. E vorba de discernămînt, de gîndire corectă la baza a tot ceea ce întreprinzi. In viaţa duhovni­cească, fie a monahilor, fie a credincioşilor cu familii, există un număr de norme sigure de viaţă, pe care le are Biserica la dispoziţie, prin preoţi şi duhovnici, prin profesori şi ierarhi. Dar ele trebuiesc întotdeauna trecute prin dreapta socoteală, prin discernămînt. Să luăm chiar exem­plul preferat de Ana Antonie. Biserica învaţă să posteşti. Da cît, cum, cînd, pe unele le spune, pe altele le lasă la discernămîntul credinciosului. Cînd credinciosul nu se descurcă, întreabă la con­cret. Altfel poate merge prea departe, sau prea aproape. Principiul care ar trebui să ne călăuzeas­că întotdeauna ar trebui să fie acesta: orice ne­­voinţă trebuie să ne facă bine sufleteşte. Dar şi trupeşte. Dacă ne îmbolnăveşte, devine păcat. După aceea, la boală, trebuie să dezlegi la multe. Boala pe care ţi-o provoci singur e ca un început de sinucidere. Nevoinţele nu se fac pentru ele în­sele, ci pentru progres spiritual. Şi postul. Dacă e post de bucate, dar nu şi de răutate, este abso­lut inutil. O ştim aceasta încă de la profetul Isaia. Şi Mîntuitorul a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă". Aceasta trebuie însă să se înţeleagă cu discernămînt. Nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea jertfă sau post. Le vrea, dar însoţite de milă, de bunătate, de iertare, de rugăciune. Fără schimba­rea inimii totul devine formalism sec, fără valoare în faţa lui Dumnezeu. Şi ce se înţelege prin schimbarea inimii? Inimă bună. Inimă bună faţă de aproapele. Tot Ana Antonie, deşi trăia în pustie, ştia că nu de la pustie vine mîntuirea şi nici de la izolare. Dacă te izolezi ca să nu serveşti aproapele, degeaba te izolezi. Intre rugăciune şi slujirea aproapelui, cînd e cazul să fii într-o astfel de situaţie, e mai importantă slujirea. „Zis-a Avva Antonie, că de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobîndi pe fratele, pre Dumnezeu dobîndim; iar de vom sminti pre fratele, lui Hristos greşim“. Iată cum se dovedeşte încă odată că învăţă­turile acestor retraşi din lume, sunt tot atît de potrivite la retragere, ca şi pentru lume, pentru toţi credincioşii. Dintr-un magazin de mărfuri de tot felul, fiecare alege ce-i trebuie lui. Ce i se pare că nu i se potriveşte, lasă deoparte. Va veni cel care are nevoie tocmai de ceea ce a lăsat el deoparte. Nu şi-a găsit încă drumul doar cel care crede că nu-i trebuie nimic! Un frate i-a zis lui Avva Antonie: „Roagă-te pentru mine!“ Zis-a lui bătrînul: „Nici eu nu te miluesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu“. Să înţelegem cu discernămînt acest cuvînt. în­seamnă oare că bătrînul i-a spus că nu se va ruga? Nu. Nicidecum. Bătrînul a spus că la rugă­ciunea lui trebuie asociată şi rugăciunea celui care venise la el. Să nu fi crezut el că se poate lăsa numai la rugăciunea bătrînului, iar el să se ţină de altceva. In rugăciune nu merge să lu­crezi cu angajaţi. Numai cu asociaţi. In comuniu­ne. Că un asociat poate fi mai puternic, e cu atît mai bine. „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti", zice poporul. De aceea au căutare duhovnicii mari. 17 ian. 1989 Păltiniș Două noi apariţii editoriale la Centrul­­mitropolitan din Sibiu In ultimii zece ani, cititorii Telegrafului Român s-au familiarizat ■ cu rubrica : „Calendar de Inimi“, pe care, judecind după corespondenţa care soseşte la redacţie, foarte mulţi au aşteptat-o şi o aşteaptă cu nerăbdare. Rubrica sau genericul acesta a fost şi este umplut, după cum ştim, cu chipuri de personalităţi deosebite, „de oameni între oameni“, de evenimente, de fapte mai puţin cunoscute sau nu deplin cunoscute, din istoria şi cultura poporului român sau din viaţa Bisericii noastre Ortodoxe Române, şi, trecute prin filtrul minţii, dar şi prin Inima autorului, au fost aruncate apoi, ca nişte raze de lumină şi căldură, spre minţile şi inimile citito­rilor, unde au rodit şi rodesc simţăminte, vibraţii, care ajută ca omul să fie om sau, după caz, mai om. Iată că o bună parte din aceste studii, articole, evo­cări etc., autorul lor, î. P. 3. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei, le-a cules, alături de Încă altele, In două volume apărute in toamna anului 1988, sub titlu­rile: „Calendar de inimă românească“, 406 p., și: „Alte file de calendar de inimă românească“, 374 p. Rindurile de faţâ nu vor să fie o recenzie a acestor volume, ceea ce necesită spaţiu şi mergere mai la adine, ci mai de­grabă o semnalare a lor, a acestor „portrete şi scurte istorii şi scurte evenimente“ (p. 6), pe „care ni le oferă sfinta noastră istorie românească“ (p. 5), precum Însuşi autorul arată in predoslovia primului volum. De altfel, ambele cărţi vor să fie o continuare a altei cărţi: „Dascăli de cuget şi simţire românească“, apărută în anul 1980 şi care, ne amintim cu toţii, a stirnit un puternic ecou In sufletele iubitorilor de slovă şi gind ales. Primul volum : „Calendar de inimi românească“ — are două capitole: „Istorie pe câteva feţe de calendar“ (p. 11—154) şi: „Amvonul In slujba credinţei strămoşeşti, a istoriei şi a culturii româneşti“ (p. 157—363). Din primul capitol reţinem titluri, ca: „Patria“, această „osmoză“ care-i leagă pe toţi cei dintr-o mamă, cel din­tr-un pămînt, dintr-o istorie, dintr-o suferinţă, dintr-un ideal, dintr-o hotărire, dintr-o Jertfă, dintr-o biruinţă, dintr-o suflare şi dintr-un singe, dintr-o Inimă a stră­moşilor şi a pămintului“ (p. 13) ; „Constantin Brincoveanu in istoria, In cultura şi In inimile romanilor“, prin care otomanii „botezau istoria şl destinul poporului român cu singe de martiri menit să renască şi să regenereze sufle­tul şl puterea Iui, tocmai atunci clnd el credeau că le ucid“ (p. 25) ; „Avram Iancu al Transilvaniei şi al tuturor românilor“, care face parte „din acea categorie de inspi­raţi care au găsit drumul spre inima poporului, imaginea lor istorică fiind dublată de aura legendei, cum se în­­timplă cu toţi aceia care se jertfesc pentru alţii, pentru cauza tuturor, pentru un ideal generos, pentru Ţară“ (p. 35) ; „A fi contemporan cu Unirea“, fiind vorba de „marea faptă de la 1 Decembrie 1918 . . ., Împlinirea unui viu de veacuri“, aşa cum am fost la început: „un neam, o ţară, o glie, un suflet, o credinţă, o inimă, un gind, o limbă, o geografie şi o istorie, rotunde ca plinea, ca slovele şi ca Luna plină* (p. 96) ; „Legea românească In părţile bihorene“ ş.a. Din al doilea capitol Increstăm teme, ca: „Sava Branco­­vici, mitropolit al Transilvaniei şi martir al Ortodoxiei“, pe care Samuil Micu şi A. T. Laurian 11 considerau apă­rător şi martir al credinţei, meritind a „fi numărat intre Bfindl“ (p. 177) . „O însemnare contemporani despre Vi­sarion Sarai şi Sofronie de la Cioara“, fiind vorba de un document din chiar zilele cinci „trimise Kesara Maria la­ 1761 pre gheneralu Adolf Bukow cu oşti şi au luat bisericile de la schismatici (ortodocşi)“ (p. 200); „Ilarion­ul Argeşului“; „Momentul Andrei Şaguna In istoria şi cultura Transilvaniei“, care, venit în Transilvania, „a simţit că va trebui să-şi asume răspunderea destinului românilor de aici din toate punctele de vedere“ (p. 225) . ,„Astra: ctitorii şi ctitoriile ei“, „adevăratul Ctitor mare al Asociaţiunii“ fiind „poporul român din Transilvania ...“, iar „cea mai mare dintre ctitoriile ei, urmărită cu Înţe­lepciune, răbdare, pasiune, perseverenţă şi Jertfe. . . Marea Unire de la 1 Decembrie 1918“ (p. 321); „Telegra­ful Român in conştiinţa Transilvaniei, România in con­ştiinţa Telegrafului Român“ şi încă altele. Al doilea volum: „Alte file de calendar de inimă româ­nească“ are patru capitole şi anume: „Sărbători însem­nate cu roşu in calendarul inimilor noastre“ (p. 19—69) ; „Cuvinte de aducere aminte despre unii care nu trebuie uitaţi“ (p. 73—109) ; „Citeva contribuţii la Istoria litera­turii române“ (p. 118—230) şi: „Ritmuri şi popasuri in cultură, In cercetarea teologică, in viaţa bisericească şi în ecumenism“ (p. 234—345). Din primul capitol amintim titluri, ca: „Avatarurile sintagmei: Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare“, idee pe care toţi marii bărbaţi ai vremii din Transilvania o nutreau şi o exprimau în chip divers: „Patru trepte în cei 60 de ani de patriarhat ortodox ro­mân“, în care sunt prezentaţi, in culori de cuvinte, cei patru patriarhi adormiţi In Domnul, care „vor fi priviţi de viitorime cu recunoştinţă pentru felul cum au ctitorit Ortodoxia românească modernă“ (p. 69). Din al doilea capitol reţinem: „Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, ctitor de oameni, ecumenist de anticipaţie, umanist“, mitropolit de care sunt legate multe înfăptuiri „in Sibiu şi In Transilvania“ (p. 88) ; „Profesorul Dr. Vasile Drăguţ“, a cărui contribuţie „in cadrul Instituţiilor de resort din Patria noastră, la păstrarea, restaurarea şi punerea in valoare a monumentelor istorice româneşti, biserici şi mănăstiri îndeosebi, creaţii ale geniului românesc, a fost o slujire de înalt sacerdot“ (p. 98) . „A plecat şi Constantin Noi­ca“, cuvînt rostit la Inmormintarea acestui iubitor de înălţimi, acestui „generos al Înnoirii perma­nente, al acţiunii, al muncii .... al definirii, al clarităţii“ (p. 105), care-şi doarme somnul pină la Învierea ob­ştească la umbra bisericuţei noastre de lemn de la Schi­tul Păltiniş. Capitolul trei se ocupă în chip special de: „Prima traducere a manualului lui Epictet in româneşte“, manual care este redat In Întregime, iar dintre celelalte teme mai reţinem : „Ştim­ noi despre Al. Mateevici şi despre autorul melodiei „Limba noastră“, care, deşi unică şi frumoasă, „cintată e şi mai frumoasă“, autorul textu­lui fiind preot, iar al melodiei un diacon, Alexandru Cristea. Ultimul capitol al lucrării, „Alte file de calendar de inimă“ cuprinde teme, ca: „Gala Galaction şi începu­turile ecumenismului ortodox românesc“, valorificindu-se un document inedit legat de Intilnirea anglicano-ortodoxă din anul 1935; „Sf. Scriptura In Biserica Ortodoxă", că­reia „Biblia nu i-a lipsit niciodată“ (p. 255) ; „Confesiunile din Transilvania In trecut şi astăzi“, o sinteză extrem de izbutită a „ţârii plaiurilor" şi a fiilor ei din totdeauna şi mai noi; „Icoanele pe sticlă din Transilvania", care au făcut la noi „o adevărată şcoală“, opera unor „pictori ţărani, fără studii academice“ (p. 280) ; „Bilanţ­ul perspec­tive ecumenice“, lucrare prin care „ne simţim mai aproape unii de alţii“ (p. 344) ş.a. Ambele volume se încheie cu un mare număr de pagini, cuprinzând indice de nume şi locuri. Precum vedem, cele două cărţi semnalate oferă cititori­lor o arie largă de preocupări, de teme scoase din adin­­curile vieţii poporului român şi Bisericii noastre, şi redate Intr-un mod specific autorului lor, o vădită capacitate de pătrundere in esenţa, in miezul lucrurilor şi a reda acest miez Intr-un stil accesibil tuturor, clar, limpede, atrac­tiv, convingător, prin toate stimulindu-se cu adevărat. Intre altele, „dragostea . . . pentru Istoria şi pămtntul românesc, pentru înaintaşi, pentru cultura şi arta româ­nească“, ceea ce şi-a propus în principal şi autorul acestor binevenite lucrări. Arhid. GA. Papuc Nr. 3—4/1989 UNIREA PRINCIPATELOR (Continuare din pag. l­ a) toate ţările, asta şi cuvintele acelea sunt bune care le Înţeleg toţi. ... Iară să (dacă) nu vor Înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce de vina celuia ce au răsfirat rumânii printr-alte ţâri, de s-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiesc toţi intr-un chipu“. Tipărirea cărţilor bisericeşti şi circularea lor, alături de manuscrise, dintr-o provincie In alta, au contribuit la Întărirea unităţii culturale şi Îndeosebi a limbii româneşti. In spiritualitatea românească, umanismul ocupă un loc aparte, reprezen­tanţii lui avind posibilitatea să se Instruiască In străinătate, unde au Intrat în contact cu cărturarii europeni şi cu operele lor. Scrierile cronicarilor Gr. Ureche şi Miron Costin In Moldova şi a stolnicului Constantin Cantacuzino In Muntenia prin intermediul cărora susţineau originea romană a românilor şi apartenenţa lor la acelaşi neam, deşi erau răsfiraţi in mai multe state, au marcat o etapă nouă in conştiinţa românească. Spre exemplificare ne oprim asupra unui pasaj redactat de stolnicul Constantin Cantacuzino: „Noi românii suntem­ adevăraţi romani şi aleşi romani In credinţă şi In bărbăţie. .. . Insă rumânii înţeleg, nu numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, care încă şi mai neaoşi sint, şi moldovenii şi toţi ciţi şi Intr-altă parte se află şi au această limbă... tot una sint. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot romani­­i ţinem, că toţi aceştea dintr-o flntmnâ au izvorit şi cură“. Spre deosebire de cronicarii menţionaţi, Dimitrie Cantemir merge mai departe, afirmlnd In cronicul româno-moldo-vlahilor că Muntenia, Moldova şi Ardealul au format odinioară o unitate politică, o singură TARA ROMANEASCA. Iată al doilea titlu al cronicii după Predoslovie: Hronicon a toată Ţara Românească, carea apoi s-au împărţit in Moldova, Ţara Munte­nească şi Ardealul. De altminteri, la baza Ideologiei Şcolii ardelene au stat şi scrierile croni­carilor moldoveni şi munteni, reprezentanţii ei transilvăneni aducînd date noi In favoarea originii şl continuităţii poporului român. Cristalizarea ideii naţionale de unire politică a românilor apare pe o anu­mită treaptă a dezvoltării economice şi sociale. In perioada destrămării feu­dalismului şl apariţiei germenilor capitalismului. Pentru prima dată ideea naţională, a solidarităţii politice între românii din Moldova cu cel din Mun­tenia se semnalează în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821. După revoluţie, ideea unirii românilor capătă noi dimensiuni. In textul Regulamentului Organic din 1831 se menţionau următoarele: „înce­putul, relighia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două prin­­ţipaturi, precum şi trebuinţele a­­mbelor părţi, cuprind din Insus descălicarea lor elementurile nedespărţite a unirii, care s-au Împiedecat şi s-au întirziet de intimplătoarele impregiurări. Mintuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două naţii sint de netăgăduit". Problema unirii capătă amploare In anii 1837—1840, acţiunea parlamentară şi diplomatică fiind condusă de Ioan Cimpineanu. Unirea şi independenţa pre­conizată de mişcarea lui loan Cimpineanu nn dispunea Austria, deoarece se temea că la acest ideal va adera şi Transilvania, iar Turcia intuia că în noua ipostază, Principatele Unite ar înlătura suzeranitatea otomană. In timpul revoluţiei de la 1848 s-a ocolit chestiunea Unirii din motive diplomatice, urmarindu-se rezolvarea contradicţiilor sociale. Abia după înfrîn­­gerea revoluţiei s-a pus problema unirii Principatelor, idee susţinută de Mihail Kogălniceanu in Dorinţele partidei naţionale din Moldova, aceasta fiind „cheia de boltă“ şi „cununa tuturor reformelor“. In rezoluţia Divanului ad-hoc din Moldova din 1857 M. Kogălniceanu afirma: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, Împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o Unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că în Moldova şi In Valahia suntem­ acelaşi popul, omogen, identic ca niciun altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, acelaşi hotar de pămînt, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfirşit, aceeaşi misie de împlinit“. Datorită opoziţiei Austriei şi Turciei, Congresul de la Paris din 1856 n-a putut hotărî unirea Principatelor. Iar Conferinţa din 1858 desfăşurată tot la Paris prevedea separarea Principatelor, intrucît se menţineau: suzeranitatea otomană, două guverne, doi domnitori şi o Comisie centrală la Focşani. La 5 ianuarie 1859, după ce in prealabil au avut loc dezbateri furtunoase In cadrul adunării, Al. I. Cuza este ales In unanimitate domn al Moldovei. La Bucureşti, cu toate că adunarea electivă dispunea de o majoritate conserva­toare, totuşi în urma presiunii exercitate de masele largi populare a fost ales tot domnul Moldovei, Al. I. Cuza. Sfidind Convenţia de la Paris (1858) şi opoziţia Austriei şi Turciei, masele populare işi impun voinţa, actul de la 24 ianuarie 1859 reprezentînd începutul făuririi României moderne. CENTENAR EMINESCU Eminescu despre Şaguna Mitropolitul românilor ortodocşi din Transilvania, Andrei Şaguna, s-a bucurat de cununa de-a pururi înflorită a admiraţiei şi elogierii scrise ale Luceafărului Mihai Eminescu­­ şi pe bună dreptate. Cu puterea şi certitudinea geniului, ce s-a dovedit şi se recunoaşte, el a intuit, a Înţeles şi a declarat valoarea excepţională a personalităţii marelui ierarh şi om de cultură patriot, precum şi însemnătatea providenţială a acţiunilor sale bisericeşti, politice, culturale, patriotice în beneficiul Bisericii Ortodoxe şi al poporului ortodox român din Transilvania. I-a întîlnit numele şi din scrieri în 1863, cînd era, în Cernăuţi, gimnazist privatist, stătea în casa profesorului său Aron Pumnul şi a lucrat la Consem­­nacionariu Bibliotecii I­nvolţi aceilor români gimnasiari cernăuţeni, unde nu numai că a înregistrat cărţile, ci le-a şi citit pe toate — deci şi pe cele ale lui A. Şaguna (cum semna). In ianuarie 1866 s-a stins profesorul ocrotitor, gimnazistul privatist a scris şi tipărit în alia sa poezie. La mormîntul lui Aron Pumnul, apoi, în primă­vară, a trecut în Transilvania, la Blaj, ca să dea unele examene şi, după opinii noi, să-şi caute înaintaşii transilvăneni. A stat la Blaj în lunile de vară, după care a venit la Sibiu. In drum, a asistat, în Alba Iulia, la Adu­narea generală anuală a Astrei, la care poate, să fi fost prezent, cum obişnuia, şi preşedintele Astrei, mitropolitul Andrei Şaguna, cu care prilej i-a văzut chipul şi l-a auzit vorbind. La Sibiu, a tras la Mitropolie, că de aici l-a condus un teolog (elev la Seminar) la studentul Nicolae Densuşianu, cunoscut din paginile revistei Familia, la care colaborau amîndoi (fratele mai mare, Nicolae Eminovici, stu­dent la drept, plecase din Sibiu, la Timişoara). N. Densuşianu locuia pe o stradă (a Măcelarilor) din vecinătatea reşedinţei mitropolitane. Avînd hainele uzate din drumurile mai mult per pedes .. ., N. Desuşianu l-a costumat din cap pînă în picioare. A stat la el cîteva zile, în care au ieşit împreună în oraş, au fost pe la Mitropolie şi, desigur, N. Desuşianu i-a vorbit de Mitro­politul Andrei Şaguna şi faptele sale cutezătoare în folosul românilor orto­docşi năpăstuiţi. La plecare, i-a dat o scrisoare către protopopul Bratu din Răşinari (bunicul lui Octavian Goga), ca să-l ajute să treacă Carpaţii în Mun­tenia, ceea ce a şi făcut. Peste doi ani, în iunie 1868, Mihai Eminescu a ajuns iarăşi la Sibiu, de data aceasta într-un turneu de teatru al Societăţii dramatice din Bucureşti, a lui M. Pascaly, unde poetul era sufleur, secretar, traducător de texte, actor (în roluri secundare). In orele libere, în cele 12 zile de popas sibian, poetul a umblat prin oraş şi împrejurimi (a fost la Dumbrava) şi nu se poate ca, nesăţios cititor al publicaţiilor, să nu se fi dus la redacţia Telegrafului Român, pe care Andrei Şaguna îl edita din 1853 şi pe care M. Eminescu, a dovedit, îl urmărea şi-l citea deosebit de atent? . . . Redacţia se afla la Mitropolie, 11 tipărea Tipografia diecesană, înfiinţată de Şaguna, redactor responsabil se afla Nicolae Cristea, militant memorandist. A continuat să citească Telegraful Român şi la Viena şi l-a apreciat între ziarele ,,inteligente şi de bună-cre­­dinţă". In iunie 1873, cînd mitropolitul Andrei Şaguna a trecut către Domnul, Eminescu se găsea la Berlin, student audiant. A citit în Telegraful Român funerariile şi cele ce s-au spus şi s-au scris despre el. Din 1876, cînd poetul Epigonilor şi al Scrisorilor şi-a început gazetăria sa prodigioasă, ca redactor la Curierul de Iaşi, apoi la Timpul din Bucureşti, Telegraful Român i-a fost sursă predilectă de informare şi documentare asupra situaţiei şi problemelor românilor transilvăneni, pe care îi avea la inimă. S-a observat că Eminescu a reprodus din Telegraful Român un număr de arti­cole, „cum n-a făcut din nici o altă publicaţie românească** (D. Vatamaniuc). A găsit îndreptăţită linia realistil, cumpănită, judicioasă ce i-a dat-o mitro­politul Şaguna, corespunzătoare poziţiei sale bine chibzuită, salutară . . . într-un articol de acum, a numit Telegraful Român „foaia cea mai moderată (nu modernă, cum greşit s-a citit şi reprodus — I. Lupaş !) de peste Carpaţi" (Opere, IX, p. 281). (Continuare in pag. a 3-a) Pr. Gh. Cunescu ul­ L­erite. Din al Muzelor potir, Printre simfonii de astre, Ne-ai adus poetic mir Să-l rouezi prin flori albastre. Pur balsam de tei din rai, Dar şi rostul monolitic, Le-ai pus într-al nostru grai De pe spaţiul mioritic. Am­intie­cut Nalta cugetare­a ta Omenirea o admiră, Dar şi harul de-a cânta Apolinic cu-a ta liră. Geniule, Măria Ta, Ai avut din plinătate Forţa de a-ţi proiecta Neamul în eternitate. Rod imens de gînditor Dăruit­ al României Şi rămiii nemuritor Împărat al poeziei. Nuţu Roşea

Next