Telegraful Român, 1995 (Anul 143, nr. 1-48)

1995-01-15 / nr. 3-4

Pag. 2 După mărturisirea Credinţei, apropiindu-ne sufleteşte de momentul culminant al Sfintei Liturghii , împlini­rea Jertfei euharistice, preotul îndeamnă comunitatea liturgică a credincioşilor la mai multă atenţie, concen­trare şi rugăciune, zicând: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă, cu pace a o aduce“. A sta bine înseamnă a sta în sfânta biserică nu numai cu trupul, ci mai ales cu sufletul, ca în Casa lui Dum­nezeu, cu multă grijă, atenţie şi respect sporit. Şi dis­punerea noastră spre ascultare şi participare trebuie să meargă până la frică, pentru a nu pătrunde în mintea şi sufletul nostru nici o îndoială şi nimic care­­ să ne tulbure. Numai cu o asemenea concentrare şi lepădare de orice gând străin putem privi spre sfânta Jertfă, pentru a o aduce în pace, aducându-ne ca pe o jertfă vie, pe noi înşine, împreună cu semenii noştri şi cu Dumnezeu. Credincioşii răspund la acest îndemn al preotului,­ cu cuvintele: „Mila păcii, jertfa laudei“. Mila este mărtu­ria iubirii jertfelnice, pentru că din milă şi dragoste, S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, pentru noi oamenii. In mă­sura în care îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri, avem milă de sufletul nostru şi milă de toţi oamenii şi mai cu deosebire când aducem jertfa şi participăm la jertfă. Şi-o astfel de milă izvorăşte din Dumnezeu, de la care-I cerem, pe parcursul întregii Liturghii, ca să ne miluiască pe noi şi pe toţi cei care-i pomenim, vii şi adormiţi. Şi tocmai prin această unică şi supremă jert­fă, în care Dumnezeu se aduce pe Sine, pentru noi oa­menii şi pentru a noastră mântuire, se întâlneşte jertfa noastră, a comunităţii Bisericii, pe care o aducem, cu milă şi cu pace, ca pe o jertfă a laudei, adusă Prea Mi­lostivului Dumnezeu. Credincioşii, simţind, în miezul Sfintei Liturghii, acest har al milei, al păcii şi al fricii fireşti, la apropierea pre­facerii Cinstitelor Daruri, primesc un nou spor de pu­tere duhovnicească. Preotul deschide uşile împărăteşti ca şi la marile momente liturgice premergătoare ca: Bine­cuvântarea pentru Sfânta Liturghie, vohodul mic , la ieşirea cu Sfânta Evanghelie, vohodul mare sau ieşirea şi intrarea cu Sfintele Daruri, şi acum binecuvântează adu­narea Bisericii, cu Sfânta Cruce, rod al răstignirii Dom­nului şi rosteşte: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântu­lui Duh, să fie cu voi cu toţi“. Credincioşii primesc a­­ceastă binecuvântare a Sfintei Treimi, nu şezând, ci stând cu toţii în picioare, cu toată cucernicia. Astfel, invocând Sfânta Treime, preotul împărtăşeşte credincioşilor harul Mântuitorului nostru Iisus şi dragos­tea lui Dumnezeu-Tatăl, care prin Jertfa Fiului Său ne recunoaşte ca ai Săi, cum zice Sfânta Scriptură: „Şi voi fi vo­i Tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul“ (I­. Cor. 6, 18). Iar împărtăşi­rea Sfântului Duh, întregii adunări, va întipări în inimile tuturor, uni­tatea dragostei pentru Jertfa ce se aduce. Deci, pe mă­sura apropierii de centrul Sfintei Liturghii, se invocă în­treaga asistenţă a Dumnezeirii, ca să ne susţină la înăl­ţimea sacrului acestor momente. Iar credincioşii, primind cu inimile deschise, această binecuvântare treimică, o întorc cu dragoste şi Părintelui L­urghisitor, zicând: „Şi cu duhul tău“, comuniunea liturgică devenind tot mai puternică. In această binecuvântată unitate, a întregii Biserici, preotul, continuă din uşile Împărăteşti, ridicând Sfânta Cruce şi zicând: „Sus să avem inimile“. La înălţimea Jertfei, Celui care se coboară pentru noi, se cuvine să avem şi inima noastră, sus, întru smerenie, pentru că este Jertfă dumnezeiască. Iar credincioşii, în unanimitate, ii încr­edinţează cântând: „Avem către Domnul". Şi atunci, preotul având această duhovnicească încredinţare, întor­­cându-se către icoana împărătească a­­ Mântuitorului, se închină, îndemnând: „Să mulţumim Domnului“. Avem noi, oare, cuvinte să mulţumim Domnului pen­tru toate câte ne-a dat nouă? Până şi Psalmistul se în­treabă de lucrul acesta! Domnul ne-a adus pe noi din nefiinţă intru fiinţă, a pregătit întreaga creaţie ca pe o grădină a raiului, pentru asigurarea vieţii şi îngrijeşte de întreaga armonie cosmică, căutându-ne prin desişul f­ăcatelor noastre. Ne ridică pe umerii Săi, se jertfeşte pentru noi, şi toate acestea, din nemărginita Sa Iubire. Primul şi singurul Om care aduce mulţumiri, cu adevă­rat, El este­ Fiul Omului, Iisus Hristos, care la Cina de Taină — prima Euharistie, aduce mulţumiri pentru îm­plinirea operei de restaurare a omului, a creaturii Sale, restabilind întru Sine, natura omenească, cea dintru în­ceputul creaţiei şi întoarcerea ei la Ziditorul a toate. De aceea, comunitatea liturgică, recunoscătoare, răs­punde cântând cu însufleţire: „Cu vrednicie şi cu drep­tate este a ne închina­­Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite“. In timpul a­­cestei cântări de înălţare sufletească, preotul slujitor, aducând jertfa de mulţumire euharistică, se roagă în taină: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaş fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, ia­răşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depănat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia- Născut, Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toa­te care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înain­tea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heru­vimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând“. Cu această rugăciune, în care preotul arată cele fă­cute de Dumnezeu, din Marea Sa Iubire pentru noi oa­menii, îi mulţumim pentru că luând trup omenesc, cu care se va jertfi pentru noi, deschide calea ca şi trupu­rile noastre să se unească cu Tatăl, „prin Jertfa trupu­lui Fiului Său unit cu trupurile noastre ridicate prin a­­ceasta, şi ele, la starea de jertfă. De aceea se numeşte jertfa aceasta a noastră „Euharistie“, adică mulţumire, care e una cu jertfa noastră cea mai înaltă, cu jertfa tru­pului Său, luat din noi şi adusă de noi înşine prin pre­ot" (vezi Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate... op. cit., p. 261—262). Cu alte cuvinte, Hristos, prin luarea naturii omeneşti, a ridicat omenitatea, prin Jertfa Sa, până sus în ceruri, la tronul Dumnezeirii. După această mulţumire, preotul liturghisitor, luând sfânta steluţă de pe sfântul disc, atinge în patru părţi Cruciş, sfântul disc, rostind ecfonisul: „Cântare de biruin­ţă, cântând, strigând, glas înălţănd şi grăind“, lovirea arătând că biruinţa Mântuitorului, asupra morţii, este vestită în laturile lumii. Şi apoi sărutând-o, o aşază deasupra pe sfântul antimis. Adunarea Bisericii, însufleţită de această biruinţă a Vieţii asupra morţii, prin Jertfa Mântuitorului, se uneş­te cu cetele îngereşti, care necontenit cântă Mielului, ca­re acum este înjunghiat (jertfit pe Cruce) şi prefigurat în Agneţul prescurii, descoperit, adică tot mai apropiat vederii noastre sufleteşti. Şi nu cântare omenească, ci în­gerească, „precum în cer aşa şi pe pământ", îngerii şi oamenii ad­uc împreună cântare de biruinţă, grăind: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta. (Aceasta find cântarea cerească a îngerilor, din viziunea Proorocului Isaia 6, 1—3 şi viziunea mai amănunţită a Sfântul­­ e­­vanghelist loan Apc. 4, 1.11). „Sfânt, Sfănt, Sfânt, Dom­nul Dumnezeu Atotţiitorul. Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine. . .“. Şi apoi, a doua parte a cântării de biruinţă, luată din cântarea cetelor mulţimii, la Intra­rea în Ierusalim a Mântuitorului: „Osana (Fiul lui Da­vid) intru cei de sus. Binecuvântat este Cel ce vine în­tru numele Domnului! Osana întru cei de sus“. Prin Jertfa de pe Cruce, coboară pe pământ şi îngerii, şi îm­preună cu oamenii cutremuraţi de măreţia momentului, cântă împreună mărirea lui Dumnezeu. De aceea se şi spune în pravila de rugăciune: „In Biserica măririi Tale stând, în cer a­sta ni se pare ...“ Preotul, conştient de această împreună slujire cu ce­tele îngereşti, exprimă într-o rugăciune tainică, toată re­cunoştinţa Bisericii slujitoare, zicând, în comunicare lui Dumnezeu: „Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Prea­sfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-unsul să nu p­ară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi A­­cesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut şi mai vârtos însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfin­tele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţu­mind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfin­ţilor Săi Ucenici şi Apostoli zicând“­,­­preotul, arătând cu dreapta Sfântul Agneţ, zice cu glas tare ecfon­sul: „LUAŢI, MÂNCAŢI, ACESTA ESTE TRUPUL MEU CARE SE FRÂNGE PENTRU VOI SPRE IERTAREA PĂCATELOR". Credincioşii răspund: „Amin“, iar preo­tul, în taină: „Asemenea şi paharul după cină zicând“ ... şi arătând cu dreapta spre sfântul potir, zice tare: „BEŢI DINTRU ACESTA TOŢI, ACESTA ESTE SÂN­GELE MEU, AL LEGII CELEI NOI, CARE PENTRU VOI ŞI PENTRU MULŢI SE VARSĂ SPRE IERTA­REA PĂCATELOR", credincioşii cântând: „Amin“. E Cina cea de Taină! Este pregătit „Ospăţul“ cel Ma­re. Cel care oferă şi se oferă, Se dăruieşte, este Mielul lui Dumnezeu, Este însuşi Iisus Hristos, Preotul Cel veş­nic, Cel care slujeşte omul, de la „spălarea picioarelor“ şi până a Se dărui pe Sine, în împărăt a păcii şi a Iu­birii. El s-a jertfit pe Sine o singură dată şi pentru toa­tă lumea, pe Crucea răstignirii. Este taina Marii Iubiri! Iubire care a mers până la jertfă şi merge în contnuare până la dăruire veşnică, dăruindu-se pe Sine şi împă­răţia Sa, împărăţia cea veşnică, tuturor celor care cred, care se aduc şi aduc jertfă curată „întru pomenirea" Domnului. Apostolii aduc pâinea şi vinul, iar Iisus, „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“ (In. 1, 29), „luând pâinea cu sfintele şi preacuratele Sale mâini, mul­ţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... şi paharul după cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu.. . Cel care este deasupra timpului şi a spaţiului, anticipând Jertfa de pe cruce, le dă Apostolilor, sub forma natu­rală a pâinii şi a vinului, însuşi Preacurat Trupul Său şi Scump Sângele Său, penetrate de Dumnezeirea Sa. E cu­tremurător misterul liturgic şi mintea omului se povâr­­neşte în faţa Tainei, care le depăşeşte pe toate tainele creaţiei şi­ ale marelui Cosmos. Nepătrunsă este Taina Prefacerii! Numai iubind dum­nezeieşte se poate avansa întru tainica înţelegere. „Iisus îşi trăia moartea înainte de-a se fi săvârşit în mod vă­zut şi în hotărârea de-a muri din iubire pentru alţii, trece din Sine în cei ce se deschid Iubirii Lui, iubirii treimice nesfârşite, sub chipul pâinii ... El este în faţa ucenicilor şi sub chipul pâinii“ (Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate .. . op. cit. p. 274—275). El a unit pâinea şi vinul cu Dumnezeirea, lăsându-le sub forma materiei, pentru a le face accesibile mâncării şi băuturii, în timpul şi spaţiul vieţii noastre. Iubirea nemărginită a lui Dum­nezeu, pentru creatura sa, aduce în planul existenţei încă o smerenie şi o umilinţă a Celui Necuprins, care S-a jert­fit pentru noi. Liturgic, în aceste momente, ne aflăm la „Ospăţul“ Ci­nei de Taină. Preotul liturghisitor, aducându-şi aminte de porunca Mântuitorului, dată Apostolilor Să , la Cina cea de Taină: „Aceasta s-o faceţi intru pomenirea Mea“ (Lc. 22, 19), el însuşi citeşte în taină, în timpul cântării lui „Amin“ prelungit: „Aducându-ne aminte, aşadar, de a­­ceastă poruncă mântuitoare, şi de toate cele ce s-au fă­cut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreap­ta şi cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire“. Apoi aşe­­zându-şi mâinile cruciş, dreapta peste cea stângă, cu pal­mele în sus, apucă sfântul disc cu mâna dreaptă, iar sfântul potir cu cea stângă, înălţându-le puţin şi însem­nând cu ele în forma crucii peste antimis, zice tare: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate“. Pâinea şi vinul fiind elementele naturale cele mai le­gate de existenţa omenească, noi le dăruim, dăruindu-ne lui Dumnezeu, fiindcă tot de la El le avem. „Ii dăm pâinea pământească să ni se dea El însuşi ca pâine ce­rească, în care a prefăcut pâinea dată Lui de noi" (idem, p. 260). Pronia divină iată că susţine nu numai roade­le pământului, pentru asigurarea vieţii noastre vremel­nice, ci ne deschide cale şi la ceruri, prin Marea Sa Iubire! In taina acestei Iubiri, preotul vorbeşte nu nu­mai în numele său, ci al întregii comunităţi liturgice. „Rugat, Hristos cere Tatălui împreună cu preotul şi cu comunitatea, să le prefacă prin Duhul Sfânt, în Trupul şi Sângele Lui — prin aceasta El însuşi contribuie la pre­facerea lor, pentru a le preda ca jertfă a Sa şi ca dar al comunităţii, Tatălui, dar şi pentru a le întoarce la ei" (Idem, p. 293). In această stare de supremă trăire duhovnicească, când Duhul lui Dumnezeu nu „Se poartă pe deasupra ape­lor..." (Fac. 1, 2), ci deasupra pâinii şi vinului, pre­zentate ca jertfa comunităţii, se trag clopotele bisericii pentru a vesti minunea cea mare, comunitatea credincio­şilor cântă în genunchi, cu toată vibraţia sufletească: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nos­tru“, în timpul acestei cântări, preotul se închină de trei ori înaintea sfintei mese zicând încet: „Dumnezeule, cu­­răţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte“, apoi se roagă încet, cu mâinile ridicate: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apos­tolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie“. Şi zice tot încet: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumne­zeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“. închinându-se iarăşi cu mâinile în sus, repetă ru­găciunea: „Doam­ne, Cel ce ai trimis...“ şi intercalează: „Nu mă lepăd la de la faţa Ta şi D­lui Tău cel Sfânt nu-i lua de la mine". După ce rosteşte a treia oară: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh ...“, preotul se roagă în taină: „încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte“ şi binecuvântând sfânta pâine, zice în şoaptă: „Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hris­­tosului Tău. Amin“. Şi binecuvântând sfântul potir, zice în şoaptă: „Iar ce este în potirul acesta, Cinstit Sânge­le Hristosului Tău. Amin. Şi binecuvântând amândouă Sfintele, zice: „Preafăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin, Amin, Amin“. Aşezându-se în genunchi, preotul se roagă în taină: „Pentru ca să fie celor ce se vor îm­părtăşi, spre trezire­a sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea îm­părăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovă­duitori, evanghelişti, muce­nici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă“. Cât de cutremurătoare trebuie să fie momentele pe ca­re le trăieşte preotul liturghisitor, acum! El, robul, a­­tinge cu mâinile sale nevrednice, pe Stăpânul cerului şi al pământului. Şi iată că nu-i singur lângă tronul Dum­nezeirii, căci Prestolul este acum tron al împăratului ce­(Urmare din pag. 1) teză, contestabilă. Această ipoteză nu este ortodoxă, fi­indcă identifică omul cu realizarea Ideii Ideilor, desfiin­­ţându-i existenţa individuală, identitatea cu sine însuşi şi responsabilitatea faptelor sale. Omul nu e o realizare a unei idei, ci o individualitate de sine stătătoare sau o personalitate, capabilă de a fi ea însăşi şi de a crea is­torie. Idealismul absolut nu explică, astfel, existenţa u­­mană şi problematica morţii. Moartea, după concepţia ortodoxă, este despărţirea su­fletului de trup. Dualitatea este spartă ca o oglindă de moarte şi elementele componente ale omului se desprind, urmându-şi calea lor. Trupul se întoarce în pământ, în elementele sale componente, pe care medicina le reduce la c. 80% apă, calciu, diferite săruri etc. Prin moarte, omul se dezleagă de aceste elemente, pe care le primeşte de la naştere prin mijlocirea părinţilor. Aşa se explică şi organica legătură de locurile naşterii şi ale copilăriei, fiindcă toate elementele materiale, chiar şi cele psihice sunt determinante ale naşterii şi dezvoltării oamenilor, de aceea li-s scumpe locurile natale, fiindcă din ele s-au format un ei curgând apele izvoarelor, dulcele şi ama­rul fructelor, adierea zefirului şi gerul iernilor. Tot de aceea biografiile oamenilor sunt intim legate de pământ, din care se nasc şi cu care se contopesc. Problematica eshatologică a morţii se complică, atunci când vine în discuţie sufletul. Mai întâi materia anor­ganică a trupului, ajungând la conştiinţa de sine, se pune întrebarea dacă aceea ce constituie o realitate spirituală poate să dispară odată cu trupul. In timpul vieţii, omul ajunge să fie o individualitate, atât prin trup sau înfă­ţişarea sa fizică, trupească, dar şi o individualitate spi­rituală, fiecare om având raţiune, sentimente, acte de voinţă, memorie şi mai ales conştiinţă. Or, aceste reali­tăţi individuale, la fiecare om, sunt specifice, nu pot fi reduse la materie, deci nici nu pot să dispară. Pe teme­iul acestor realităţi spirituale este clădită nemurirea or­todoxă. Trupul piere şi se întoarce în elementele com­ponente, dar sufletul continuă a exista şi după despăr­ţirea de trup. Teologia dogmatică nu­­a dezvoltat pe deplin dogma eshatologic­ă, precum este dogma hristologică, de exem­plu, totuşi putem preciza starea sufletului, după moartea trupului. El este supus judecăţii particulare, lipsindu-i trupul, cu care a fost unit organic, şi primeşte răsplata sau pedeapsa faptelor sale din timpul istoric al vieţii. Acest fel de tribunal postum există şi la alte religii. Su­fletele răsplătite intră în rai, numit figurat de Domnul Iisus „sânul lui Avraam“ ,cele nefericite în iad, locuri sau stări vremelnice până la Judecata de Apoi (univer­sală), când fiinţele umane, reunite trupeşte şi sufleteşte, îşi vor primi răsplata sau pedeapsa definitive. Judecata este universală, fiindcă cuprinde toate urmările faptelor, care se răsfrâng şi în alte existenţe umane, precum şi asupra firii. Cu această Judecată universală se pune ca­păt existenţelor istorice, cât şi consecinţelor păcatelor, sfârşindu-se acţiunea lor şi boldul morţii, supunându-se, în cele din urmă, şi diavo­­l, urmând sfârşitul lumii, căruia îi vor urma un cer nou şi un pământ nou, în care dreptatea domneşte ,după cuvintele Scripturii. Problematica eshatologică a morţii, totuşi, nu se re­zolvă definitiv. Tocmai în această privinţă s-au iscat păreri şi învăţături religioase diferite. Origen a contes­tat eternizarea pedepselor (sin. V) şi a susţinut o res­taurare a tuturor (apocatastasis ton panton), dar Biserica s-a opus egalizării binelui cu răul şi a condamnat pă­rerea origenistă a apocatastasei, din care a odrăslit şi inovaţia doctrinară a purgatoriului romano-catolic. Alte păreri au acordat alte înfăţişări sufletelor, după moartea trupului. Astfel filozoful Platon a susţinut o preexistenţă a sufletelor, independente de trupuri, dar zeii au încarcerat sufletele în trupuri din cauza unor greşeli neprecizate în gravitatea lor, încarcerarea a­easta du­rează, fiind un fel de purgare, curăţire, până ce, după buddhism, se sfârşeşte peregrinarea sau samsara şi ar­man se întoarce în brahman. Acest drum lung de ava­taruri este nu numai prin trupuri de oameni, stabilite după legile lui Manu, ci şi prin trupuri de animale, pă­sări şi chiar prin plante, care ar avea şi ele simţuri ca omul, dar rudimentare ,nedezvoltate. Sunt şi păreri mai vechi buddhiste, care cred în nimicirea sau desfiinţarea sufletelor, sau în contopirea lor cu marele Tot sau in­trarea în karma hindusă sau în nirvana buddhistă. In orice caz, între sufletele celor morţi şi cei vii în trupuri nu există comunicare (parabola bogatului şi a săracului Lazăr este edificatoare), nici nu există o circu­laţie avatarică sau metempsihotică (Liviu Rebreanu, ro­manul Adam şi Eva) ci este prăpastie între cei răposaţi şi cei vii sau mai clar, cum zice Domnul Iisus: „Viii cu viii, morţii cu morţii!". Mai rămân multe probleme es­­hatologice nedezvoltate, cuprinse implicit în alte învă­ţături, dar starea sufletelor printr-o apropiere şin de­părtare de Dumnezeu, reminiscenţe paradisiace, legătura între suflete, rugăciunile pentru ele ale Bisericii luptă­toare, influenţa acestor rugăciuni benefice rămân toate pe seama hotărârilor viitorului Sinod Ecumenic. Mai ales că nu se poate preciza pentru care suflete trebuie să ne rugăm, neştiind în ce stare se află. La început, Biserica se ruga pentru toţi cei răposaţi, până ce a inter­venit o deosebire între muritorii de rând şi pentru su­fletele sfinţilor, martirilor şi mucenicilor. In sfârşit, nu ignorăm nici negarea existenţei sufletu­lui de anumite ideologii filozofice şi ipoteze cvasiştiin­­ţifice, deci negarea inclusivă şi a nemuririi. Aceste abe­­laţii filozofice sau pseudo-ştiinţifice exclud, totd­ată, o lume a sufletelor, precum şi realităţile pragmatice verifi­cabile ale memoriei şi amintirilor, cum şi însăşi realita­tea conştiinţei, deci şi a realizărilor spirituale ale perso­nalităţilor umane, care nu pot să dispară, luându-le lo­cul neantul sau nimicul, după ce s-au încrustat în istorie. Manifestările sufletelor după desprinderea de trupuri c­resc, care a călcat cu moartea pe moarte, bucurându-se cetele îngereşti împreună cu noi nevrednicii, de biruinţa Stăpânului. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că „înge­rii înconjoară pe preot şi tot corul puterilor cereşti um­plu tot locul din preajma sfântului altar întru mărirea Celui ce stă aici spre jertfire. Eu însă am auzit — zice sfântul — că un bătrân, un minunat bărbat, care era obişnuit să vadă şi descoperiri cereşti, spunea c-a fost învrednicit de o astfel de vedere şi anume pe cât i-a fost cu putinţă, el a văzut deodată în timpul sfintei slujbe o mulţime de îngeri înveliţi în veşminte străluci­toare, aşezându-se în cerc împrejurul altarului, şi ple­­cându-şi capul în jos, cum se văd soldaţii când apare îm­păratul. Şi eu cred aceasta. Şi un altul mi-a povestit,­ ceea ce s-a învrednicit el însuşi să audă şi să vadă, că acei preoţi ce sunt pe punctul de-a pleca d­e lumea a­­ceasta, dacă au săvârşit în cuget curat sfintele taine, când s­unt gata să-şi dea ultima suflare, îngerii, la ple­carea lor din lumea aceasta, le formează gardă princiară de jur împrejur, din respect pentru taina ce-au pur­tat-o într-însele sufletele lor“. (Despre Preoţie, Trad. de Pr. Icon. Aristide N. Geamănu, Craiova, 1941, p. 154.. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Pr. Nichifor Todor­ xistă şi influenţează acţiunile celor vii; ele sunt însă dis­crete şi imperceptibile, producându-se în anumite iposta­ze ale gnozei extazului sau ale unor împrejurări specifi­ce. Asupra fenomenelor postume ale sufletelor nu sunt posibilităţi verificabile, pe cale obişnuită, dar ele, to­tuşi, există şi o cercetare atentă ar atesta ignoranţa şi netemeinicia ce­or care susţin evoluţia materială a ma­teriei, singura existenţă sau realizarea Ideii ideilor până la realizarea conştiinţei de sine. Rugăciunile Bisericii luptătoare dovedesc că există legături între sufletele ce­lor răposaţi şi cei vii, oltcum Biserica nu s-ar mai ruga pentru ele, lăsându-le în părăsire. Calitatea rugăciunilor şi faptelor de milostenie nu depind, în orice­ caz, de cantitate, precum depindeau de jertfele Testamentului Vechi, ci de sinceritatea noastră şi de puterea harică a credinţei şi faptelor bune. Aceasta este realitatea eshato­logică ortodoxă. Mai sunt multe lucruri de lămurit, dar nu ne putem întemeia numai pe păreri teologice (teolo­­gumene), până la clarificarea definitivă doctrinară a tuturor problemelor eshatologice. 2. Sinteză ESHATOLOGICĂ*. Tanatologia cuprinde adevărata conştiinţă fizică, SUPREMA, pe deplin sedi­mentată, EXPERIMENTALĂ, simţuală. Finalitatea ei se confundă cu deznodământul existenţial uman. Din aceas­tă stare nu se mai poate realiza artă decât de sfinţii care stăpânesc moartea; oamenii de rând sunt reduşi, de obicei, numai la conştiinţa trecerii într-o altă viaţă, concepută, în felul ei, de fiecare, dacă nu mai are cre­dinţă în nemurire. Desprins şi eliberat de trup, sufletul nu mai are func­ţiunile biologice ale fizicului, nu mai este su­pus contin­genţelor umane, legate de existenţa telurică; este esenţă spirituală p..ră, deci asupra lui nu rfiai acţionează sufe­rinţe­i, durerile şi bolile, care au fost legate de trup. El îşi păstrează personalitatea, legată de conştiinţă, memo­rie, amintiri, sentimente şi acte de voinţă. Bineînţeles că el nu mai are chipul fizic, iar înfăţişarea lui existenţială, în afara istoriei, depinde de configuraţia sa spirituală, dobândită în decursul vieţii. „Bine este a fi fraţii împre­ună!“ are valabilitate şi în viaţa viitoare, deci este im­perativ ca sufletele să aibă LEGATURI şi după moar­te, odată ce au o personalitate precisă, determinată de funcţiile conştiinţei, memoriei şi cunoaşterii. Renunţând la aceste realităţi, existenţa dincolo de moartea fizică în­seamnă a eşua în bancurile de nisip ale neantului şi non­­existenţei. De aceea existenţa sufletelor, după moartea fi­zică, trebuie susţinută, aşa cum rezultă din întreaga doc­trină eshatologică, in special acea parte care se ocupă cu tanatologia. Precizările doctrinare, care se pot face, sunt marcate de imprecizie şi de ipotetic, ca şi legăturile sufletelor celor adormiţi cu cei vii, cu totae eforturile spiritismului, teozofiei, antropozofiei şi a dezvăluirilor mediumane, dotate cu clarviziune. Cuvintele Domnului Iisus Hristos rămân pline de adâncimea sensului lor: „Iar dacă Hristos n-a înviat, spune Apostolul Pavel, zadarni­că este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voas­tră“, culminând în porunca: „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!“. Nici bogatul pildui­tor, după moartea sa, care se ruga de săracul Lazăr, n-a reuşit să treacă peste prăpastia despărţitoare, nici fratele Măriei şi Martei, înviat din morţi, n-a tălmăcit experienţa sa fanatică, deci preciziuni doctrinare nu sunt, ci numai învăţătura clară despre afirmaţia post-mortem a nemuririi. Lumea sufletelor este, deocamdată, inaccesi­bilă ce ar vii; numai nemurirea se impune existenţial cu necesitate, altfel n-ar avea sens nici existenţa lui Dum­nezeu, nici existenţa religiei, după cum a precizat Apos­tolul Pavel. Originea sufletelor (acea „suflare de viaţă“ originară) rămâne încă neprecizată. Soluţia superficială ar fi că ele se primesc de la părinţi, odată cu trupurile, deci în mo­mentul Conceperii fizice s-ar întâmpla şi conceperea psi­hică. Se exclude, de plano, dezvoltarea evolutivă din ma­teria organică a sufletelor, fiindcă alcătuirea lor iniţială este identică, intervenind mai târziu mutaţiile individu­ale. Totuşi, o diferenţiere psihică există, după cum sunt şi diferenţierile fizice. Oamenii nu sunt identici, ci fie­care este un unicat universal, nerepetabil, nu atât din punct de vedere fizic, cât psihic. Omul este zămislitor de istorie, în timpul vieţii, şi se sedimentează, după moarte, tot în istorie. A reduce deci originea sufletelor la Părinţi nu soluţionează problema, fiindcă şi sufletele părinţilor se deosebesc, calitativ, de ale copiilor, iar, can­titativ, ar însemna ca părinţii cu mai mulţi copii să fie mai săraci spiritual decât cei cu copii puţini sau fără co­pii. Părinţii dau copiilor trupurile, cu toate caracteris­ticile lor atavice, chiar cu deficienţele genetice: epilepsia, schizofrenia, Paranoia, Somnambutismul, unele malfor­­maţii etc. Sufletele ar fi originar imaculate, neschimbate prin unirea cu trupurile. Rămâne, astfel, o singură solu­ţie cu privire la originea sufletelor: ele sunt create de Dumnezeu, în momentul conceperii unui om. Ar însemna că activitatea divină antropologică n-a încetat, ci ea continuă, ca întreaga activitate diversificată pronietoare, fiind mai ales paracletică prin Duhul Sfânt. Fără a în­cheia brusc discuţia, ca dogmatistul Hristu Andrutsos: „Verum, sed mysterium Dei“, originea sufletelor men­ţine deschisă problematica doctrinară antropologică. Sta­rea sufletelor, după moartea trupurilor, depinde deci de calităţile sale pozitive sau de lipsurile sale negative, nici­decum de o samsara, ipotetică şi iluzorică, buddhistă. Se chinuie mult sufletul până la moarte, după cum spun cântările liturgice. Realitatea este evidentă, când se are în vedere legătura organică a sa cu trupul, fiind una cu toate intimităţile sale. Trupul cuprinde istoria verifi­cabilă a unei biografii umane. Sufletul se desparte greu de trup, fiindcă îi va lipsi instrumentul de exprimare. Despărţit de trup, sufletul îşi încetează existenţa sa is­torică, începând altă viaţă. * Prof. Petru Rezuş, Dogmatica. Vol. VI, p. 534—536 (în manuscris). Sfânta Liturghie — Marea Iubire (XII) — Taină şi Comuniune — Problematica eshatologică a morţii TELEGRAFUL ROMÁN Nr. 3­4/1995

Next