Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)
1999-01-15 / nr. 3-4
Pag. 2 Mircea Eliade a accentuat ideea de „centru“ şi a interpretat pe larg simbolismul centrului în cadrul mitului, sau al mitului religios, pentru a vorbi quasi-pleonastic. Problema caracterului „locului“ reprezintă una din ideile fundamentale ale operei lui Eliade, după cum recunoaşte Sam Gill, profesor de studii religioase la Universitatea din Colorado (vezi articolul său: „No Place to Stand: Jonathan Z. Smith as Homo Ludens: the Academic Study of Religion sub specie Ludi“, în AAR. Journal of the American Academy of Religion, Summer 1998, vol. 66, Nr. 2, pp. 283—312). Claude Lévi-Strauss (The Savage Mind) a fost și el de acord că locul joacă un rol deosebit de important într-un sistem. Mai precis, cum îl citește S. Gill pe Lévi- Strauss, ceea ce face un loc să fie sacru e să se afle în locul lui adevărat. în aceeași ordine de idei putem spune că ceea ce face ca locul să fie sacru este menirea pe care el ar trebui s-o împlinească. Ideea de loc reprezintă şi presupune stabilitate, temei, temelie, cadru unde se întâmplă ceva, unde este menit să se întâmple sau este posibil să se întâmple ceva. Când ceea ce se întâmplă e înţeles ca legat de un anumit loc, acest loc devine centru, deci joacă un rol însemnat, precis în desfăşurarea unui eveniment, devine element definitoriu, de ordine într-un sistem, şi de aici, caracterul sacru al locului, după Lévi-Strauss. Ceea ce se întâmplă într-un loc locuieşte locul acela. Reuşita întâmplării, a ceea ce se petrece ţine de integrarea armonioasă a celor doi factori, ceea ce se petrece şi locul. Iar reuşita locului ţine de felul cum este locuit, de uzitarea lui, aşa cum, de pildă reuşita pietrei stă în ceea ce artistul face din ea, acelaşi lucru îl spune Thomas Barrie despre arhitectură: „O operă de arhitectură este reuşită numai în măsura în care poate fi analizată şi evaluată din punctul de vedere al locuirii şi uzului ei, iar în cazul experienţelor religioase, în măsura în care ea creează şi devine parte dintr-un pelerinaj spre un loc sacru“ (Spiritual Path, Sacred Place, Myth, Ritual and Meaning in Architecture, Boston, Shambhala, Lumea ca loc teologic 1996, 284 pp., vezi recenzia lui Robert McCarter în Theology Today, Aprilie 1998, pp. 106—108). Aşa înţelege şi C. Răduloiu-Motru ideea de destin (Timp şi Destin, Biblioteca pentru toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997, 188 pp.). Destinul este, după filosoful român, suma tuturor posibilităţilor unui lucru, potrivit caracteristicilor şi proprietăţilor sale intrinsece, în combinaţie cu factorii de context, între care se află, desigur, locul. Intre cele două elemente, ceea ce se petrece şi locul, se creează o relaţie de intimitate care dă un plus de stabilitate fiecărei părţi şi care este parte din sacralitatea lor. Avem de a face aici cu un fenomen similar celui caracteristic Bisericii ca loc sacru, aşa cum interpretează W. Brueggemann: „Biserica e singurul loc [s.n.] în oraş (sat) unde fiecare te ştie pe nume“ („Preaching a subversion“, în Theology Today, Iulie 1998, pp. 195—212, vezi p. 207). Această intimitate facilitează o dezvoltare plenară a fiecărei părţi, fără ca ceea ce se dezvoltă într-o parte să contravină a ceea ce se dezvoltă sau există deja în cealaltă; dimpotrivă înflorirea fiecărei părţi mijloceşte o şi mai mare împletire, armonie, stabilitate, intimitate în relaţia cu cealaltă; în consecinţă, dacă locul este scos din locul lui, din funcţionarea lui, din ceea ce-i este propriu, dacă nu-şi mai împlineşte destinul, menirea de stabilitate, temei, temelie (echivalentul dimensiunii status quo în teoria sistemelor) în aşteptarea unei întâmplări (echivalentul dimensiunii schimbării în teoria sistemelor), el nu mai este element de ordine, îşi pierde deci şi caracterul de sacralitate. Deci lucrul potrivit în locul lui propriu ţine ordinea în univers, iar aceasta dă un caracter sacru universului (Sam Gill, op. cit., p. 287). Acelaşi lucru îl promovează şi taoismul, lasă lucrurile să se petreacă (vezi Jean Chiriac în notele critice la volumul Psihanaliza fenomenelor religioase de C.G. Jung, Ed. Aropa, Bucureşti, 1998, p. 22, nota 35), nu schimba cursul firesc al ordinii, nu dezordona firea. Cu alte cuvinte, analizând situaţia actuală a lumii, putem zice că Dumnezeu a creat lumea întreagă ca loc sacru pentru că fiecărui lucru i s-a atribuit un loc anume, ca în teoria sistemelor, de aici ordinea iniţială în toate. Dacă ne referim la cosmos, din punctul acesta de vedere, există încă multă armonie, ordine, deci sacralitate, ceea ce înseamnă că lumea noastră mai are o şansă, o paradigmă, dar şi un izvor la care să se întoarcă. Pe de altă parte, uitându-ne la haosul din societatea umană desacralizată, secularizată de azi, se înţelege că acesta s-ar datora unei schimbări de loc, unei neînţelegeri ori înţelegeri greşite a menirii fiecărui lucru, menire ce nu poate fi dată decât de Dumnezeu Cel ce cunoaşte taina fiecărui lucru, adâncul lui, El fiind Cel ce pe toate le-a făcut. Dacă lucrurile, deci, nu mai sunt la locul potrivit ce li se cuvine lor potrivit calităţilor şi capacităţilor lor intrinsece pe care omul prin sine însuşi le poate cel mult bănui, dar nu şti cu precizie, atunci apare haosul. Care este deci nefericita schimbare de loc, deplasare, descentrare (căci fiecare lucru fiind plant la locul potrivit este deci centrat pe el, locul reprezintă un centru, factor de centrare, de stabilitate şi armonie din lumea noastră? Ne putem gândi la multe. Dar una din ele, şi poate cea mai importantă este deplasarea omului. Trăim într-o societate deplasată, descentrată pentru că omul s-a deplasat, a devenit o fiinţă deplasată care în acelaşi timp deplasează orice atinge. De aceea, şi în acest context ideatic, zicea E. Fromm că omul, în momentul în care are (posedă) ceva, distruge, strică. Acelaşi lucru îl spune şi James H. Charlesworth: „Fără o definiţie a spaţiului [locului], timpului şi legilor nu există sens. Societatea contemporană, abia dacă se poate numi o civilizaţie, este martoră a încălcării spaţiului, timpului, şi mai ales a legilor" („The Dead See Scrolls: Fifty Years of Discovery and Controversy“, în The (Continuare în pag. a 3-a) THEODOR DAMIAN TELEGRAFUL ROMÂN Educaţia şi noile probleme ale tinerilor (Urmare din pag. 1) gul. Cei mai mulţi sunt vegetarieni. Sunt fermecaţi de poezia şi muzica care ating profund sufletul şi care se potrivesc cu starea de transă ce le-o produce utilizarea stupefiantelor. Ei provin din diverse straturi sociale. Cei care aparţin familiilor înstărite sunt hippi „à plein temps“ (care nu practică nici o activitate), pe când cei din clasele mijlocii sunt hippi „à temps partial“, care muncind pe parcursul săptămânii, revin la sfârşitul acesteia alături de confraţii lor. Sunt, de asemenea, prin excelenţă nudiştiexhibiţionişti şi adepţi ai amorului liber. De altfel, viziunea lor asupra lumii favorizează un nou fel de pseudo-religie, care are drept prim şi important oficial pe T. Leary, profesor la Universitatea Harvard din America şi care, în 1964, a scris faimosul manual de cult a L.S D.-ului, „acest mister al noii religii", intitulat: „Experienţa pshiedelică". Această pseudo-religie, care impune în mod imperios adepţilor ei ca să se supună şi să se abandoneze unei stări de hipnoză şi vis — pretinsa „pace interioară“ — evoluează spre un fel de filozofie ale cărei principale caracteristici sunt utilizarea drogurilor şi stimularea sexului. Căci, pentru „copiii florilor“ dragostea înseamnă mai ales sex. Cea mai mare parte dintre hippi foloseşte marihuana, drog mai uşor, dar şi dezastruosul L.S.D. 25, precum şi alte amfetamne, heroina şi cocaina. Este o adevărată înlănţuire între folosirea drogului, amorul liber şi înclinarea spre exhibiţionism. Plăcerea sexuală, împinsă până la perversiune, se prezintă ca tot atât de importantă ca şi nevoia de a bea şi a mânca. Numeroasele lor reuniuni sunt mai mult sau mai puţin nişte „happenings“ — evenimente cu caracter de improvizaţii — unde fiecare se simte liber să-şi urmeze propriul capriciu şi ideile sale. Intrarea este liberă pentru oricine s-ar interesa de acest cult. Nimeni nu este obligat să facă uz de stupefiante. Majoritatea dintre ei doresc „să se răscolească din străfundurile fiinţei“, cu sau firă halucinogene şi astfel să ajungă la o stare, care să-i scoată din rutina cotidiană. Opoziţia treilor hippi faţă de ordinea socială sublică îi forţează să se justifice. Astfel, B. Goldstein scrie: „Lumea în care trăim e plină de tensiuni. Sute de mii de bărbaţi şi de femei, care trăiesc şi muncesc în marile oraşe, fac lucrul acesta în detrimentul sistemului lor nervos, opintindu-se sub povara insuportabilă a tensiunilor intelectuale şi fizice, care aproape că îi desfiinţează. Pentru a rezista, ei iau medicamente întăritoare. Devin oare prin aceasta debarasaţi de stres? Nicidecum! Din fericire, ştiinţa ne-a furnizat un alt stimulent care ne eliberează cu adevărat de stres: este L.S.D.-ul. Acesta dă omului oprimat, incapabil chiar de a gândi cu claritate, o aşa de mare limpezime a ideilor, încât îl eliberează de tensiunile spiritului său. L.S.D.-ul îi conferă omului extenuat serenitate, pace şi forţă personală. Viaţa conjugală se ameliorează, căci viaţa sexuală se rennoieşte. Pentru a optimiza plăcerea şi sentimentul de libertate obţinut prin folosirea L.S.D.-ului, este recomandat ca acesta (drogul n.n.) să fie utilizat în colectiv, în compania altor persoane. Nu e nimic mai frumos decât un voiaj colectiv — L.S.D., adică al unui grup de persoane care gândesc şi simt în acelaşi fel". Efectele drogului se resimt chiar şi a doua zi. Consecinţele condiţiilor de igienă proprii modului de viaţă al membrilor mişcării hippi sunt înfricoşătoare: proliferarea bolilor venerice şi apariţia altora noi, precum SIDA; sporirea avorturilor şi a naşterilor problematice (L.S.D. babys). Mult mai grozave sunt încă consecinţele psihiatrice: pierderea personalităţii şi alterarea caracterului, ca o consecinţă a degradărilor cerebrale; toate acestea duc adesea la destrămare naorală, la suicid şi la schimbarea naturii cifrelor criminalităţii, ca furtul şi prostituţia minorilor, provocate de mizeria sau nevoia de drog; apariţia a noi forme de viaţă comunitară care pot fi calificate drept căsătorii colective, caracterizate prin raporturi triunghiulare, unde soţii nu mai trăiesc în cupluri. In situaţii ca acestea apare riscul incestului şi al homosexualităţii. Dacă starea aceasta de lucruri determinată de mişcarea hippi va continua, riscăm să avem o generaţie de tineri pe jumtate sau complet debili, de întârziaţi şi alienaţi mental, de intoxicaţi şi inadaptabili la viaţa socială, inşi fără valoare şi fără ambiţii, care vor fi o ameninţare pentru ei şi pentru alţii, pe care nimic nu va putea să-i salveze, nici chiar conajul. Toate aceste persoane sunt victimele şi kambcazii noului „război sfânt al dragostei", martirii noii religii care umplu spitalele noastre, fiecare război având victimile sale şi fiecare religie martirii săi. * * Asocierea idealului cu perversiunea, a dragostei pentru o nouă ordine socială, pentru o lume a dragostei, pe de o parte, cu refuzul realităţii, cu negarea cotidianului prin beţie şi reverie, pe de altă parte, sunt elementele în care rezidă marele pericol propriu mişcării hippi. Cine nu ar vrea ca generaţia tânără, această mare forţă căreia îi aparţine viitorul să nu se dezvolte fără minciună şi fără stres fizic şi intelectual? Cine nu se va teme de faptul că misterele noului cult, în mod concret marihuana şi L.S.D. 25, vor distruge tinerii în corpul şi sufletul lor? Cine nu va saluta slăbirea tabuurilor retrograde? Dar, în acelaşi timp, cine nu se va înspăimânta de sălbăticia sexuală? Curentul aproape ascetic vis-à-vis de excesele (exagerările) ordinii prestabilite ar fi îmbucurător în sine, dacă n-ar fi însoţit de mizerie, de pierderea personalităţii şi de criminalitatea în creştere. Date fiind astfel de lucruri, datoria primordială a părinţilor, în fapte şi cuvinte, este educaţia corectă a propriilor copii. Legile singure nu sunt suficiente. Aplicarea lor la literă ar conduce un hippi din doi la închsoare sau într-un centru de educaţie supravegheată. Tinerii, la rândul lor, trebuie determinaţi să înţeleagă că nimic nu poate crea un ideo înconjurând problemele specifice vârstei lor. Cel care aspiră la valorile spirituale trebuie să fie dispus a lua asupra sa responsabilitatea şi nu a o arunca asupra părinţilor sau a altor instituţii şi agenţilor acestora. Tinerii trebuie de asemenea să facă apel la persuasiune şi la bunul exemplu spre a se păstra mai mult timp tineri. Mijloacele de comunitate şi de informare, radioul şi televiziunea, pot foarte mult să contribuie, în această privinţă, în aşa fel in aiinerii să înţeleagă eroarea lor. Dascălii, în conlucrare cu părinţii, pot de asemenea să ajute, organzând manifestări comune pentru părinţi şi copii, aceasta cu scopul de a permite copiilor să se încreadă în părinţii lor. In sfârşit, medicii trebuie să înceteze a minimaliza pericolele marihuanei şi L.S D.-ului. Dar şi Bisericile trebuie să-şi asume de asemenea, propriile responsabilităţi, din iubire faţă de aproapele. La ce s-ar putea însă ele aştepta, dacă ele însele rămân divizate şi nu-şi înţeleg principala lor datorie, în mijlocul divergenţelor, al controverselor, al intereselor zonale, ca şi a altor cauze şi separări care, la rândul lor, conduc încet dar sigur la ceea ce unii numesc „era postcreştină“? Nevoile individuale şi colective ale timpului nostru nu pot să fie satisfăcute prin mari discursuri şi expresii savante, prin manifestaţii de protest împotriva anticoncepţionalelor, prin condamnarea şi marginalizarea seropozitivilor şi bolnavilor de SIDA, a homosexualilor şi printr-o atitudine negativă contra nevoilor tineretului, care nu mai crede în „naturi“. In Biserică lipseşte bucuria, voioşia şi dragostea lui Hristos. Nişte feţe „respingătoare“ privesc copiii şi îi alungă înainte ca aceştia să se poată exprima. Se va putea pune, după toate acestea, întrebarea pentru ce se îndepărtează copiii, îşi impun tăcerea şi îşi închid inima, afirmând că Dumnezeul dragostei, despre care li s-a povestit nu mai există, că el e mort, victimă a prostiei, a lipsei de înţelegere şi a Responsabilităţii multora dintre slujitorii Săi (Vezi A. Culter, De Hippies (Das Heyne Sachbuch 124), Munich, 1969). In sfârşit, este notoriu faptul că ştiinţa produce, pentru raţiuni terapeutice, medicamente din ce în ce mai puternice, fără a reuşi până în prezent să creeze medicamente psihotrope, care să stabilizeze intelectul. Este, de aceea, necesar să existe siguranţa, obţinută pe cale legală, că astfel de produse farmaceutice să nu cadă în mâinile celor neiniţiaţi, chiar dacă aceştia s-ar numi Hippi, altfel spus: iniţiaţi! Dacă lucrul acesta nu se va face, va trebui să începem imediat a crea noi clinici şi instituţii de specialitate pentru primirea întârziaţilor mentali şi a alienaţilor irecuperabi, căci vom avea cu adevărat nevoie de aşa ceva. Renunţarea din partea părinţilor la adoptarea unor măsuri pe linie educativă va conduce la pierzanie şi astfel orice ajutor extern va fi inutil. în acest caz, psihiatrii, generalştii şi alţi specialişti îşi vor consacra viaţa îngrijirii unei lumi paranoice. JUBILEUI ANULUI 2000 ln Iisus Hristos — Fiul lui Dumnezeu născut după trup acum 2000 de ani, umanitatea obţine o identitate nouă (făptură nouă). „Ca toţi să fie una“ este un apel la această finalitate comună tuturor, o realitate ultimă dincolo de identitatea biologică, etnică, culturală. Dacă „Ecclesiastul“ era sceptic în ceea ce priveşte viaţa în general, şi cea a omului în particular căci „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi, ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare“ (Ecclesiastul 1,9), odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu omenirea a putut să spună „Iată ceva nou“ (Ecclesiastul 1,10). Odată cu intrarea Fiului şi Cuvântului veşnic al Tatălui în istorie, lucrurle s-au schimbat radical. Prin jertfa Sa de pe Cruce, moartea a fost învinsă pentru eternitate, iar omul a devenit o făptură nouă. Dacă vechiul Adam a dat greş nereuşind să extindă Edenul în întregul Pământ, noul Adam — Iisus Hristos — care este, totodată şi Adam cel de pe urmă, ne-a trecut pe noi „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer", aşa cum cântăm în noaptea învierii. Nu mai este o viaţă în care biologicul să-şi spună ultimul cuvânt, ci este Viaţa veşnică, este Viaţa împărăţiei lui Dumnezeu, a celei de „a opta zi“, „a veşniciei şi neînseratei zi“, pe care primii oameni au pierdut-o în Eden. A trebuit să treacă un timp îndelungat, pentru ca omenirea să înţeleagă că este neputincioasă în faţa acestei realităţi. Tocmai de aceea, „la plinirea vremii“ (Galateni 4,4) a venit Iisus şi ne-a dat pildă de modul în care trebuie să ne ducem viaţa; mai mult, prin jertfa Sa, ne-a răscumpărat din blestemul morţii şi al păcatului, căci „toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor“ (Isaia 53,6). De bunăvoie S-a adus pe Sine jertfă Tatălui, pentru ca să ne deschidă nouă uşile Raiului: „El a luat asupră-şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 4—5). Dar El nu a fost numai Mielul jertfit, ci şi Mielul biruitor. Prin biruinţa Sa, a dat de înţeles lumii că unicul şi singurul răspuns al problemelor ei, se află numai în Crucea şi învierea Sa, numai prin iubire — căci Crucea înseamnă iubire — lumea poate izbândi pe calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Se pune însă o întrebare: A înţeles oare lumea acest mesaj al iubirii necondiţionate, al iubirii jertfelnice şi iertătoare? Ce au de spus creştinii astăzi, la aproape 2000 de ani de la acele evenimente? Au înţeles ei oare mesajul Evangheliei? Iată doar câteva întrebări la care ar trebui să răspundă şi să-şi răspundă. Dezbinarea, ura, fanatismul şi fundamentalismul religios ori de altă natură, barierele etnice, rasiale şi culturale, neglijenţa faţă de semeni şi faţă de natură, războaiele, bolile, imoralităţile şi multe altele, să fie oare un posibil răspuns la întrebările semnalate mai sus? Posibil. Tot pe atât de posibil însă este şi faptul ca ele să nu constituie o reflectare a realităţilor cotidiene. Totul depinde numai de noi. Acum, în preajma anului 2000, omenirea încearcă să-şi găsească o nouă identitate. Are ea un model după care să se ghideze? Răspunsul este afirmativ: în Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu, născut după trup acum 2000 de ani, umanitatea poate obţine o nouă identitate, poate ajunge la unitatea mult dorită. Unitatea nu înseamnă însă uniformitate, dimpotrivă, ea se afirmă cu pregnanţă în diversitate. Evanghelia lui Iisus nu caută să anuleze diferenţele de cultură, obiceiurile, tradiţiile şi specificul fiecărui popor, ci caută armonizarea lor în persoana lui Iisus Hristos. Totuşi, dincolo de aceste bariere de identitate biologică, etnică, culturală sau de altă natură, Biserica face mereu apel la o finalitate ultimă, dând expresie în felul acesta dorinţei Mântuitorului exprimată în rugăciunea din Grădina Ghetsimani, „ca toţi să fie una“. Este posibil acest lucru? Este posibil, pentru că toţi „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 27—28). Ospăţul împărăţiei nu poate fi decât o bucurie a tuturor naţiunilor şi generaţiilor împreună, pentru că Mielul i-a răscumpărat Sieşi „mulţime multă... din tot neamul şi din toate seminţiile şi popoarele şi limbile“ (Apocalipsă 7,9). Mântuirea aparţine tuturor, ea fiind oferită în dar de către Iisus. De aceea, Biserica face apel la această finalitate comună tuturor, în persoana Celui care este „Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul“ (Apocalipsă 21, 6). Numai aşa omenirea poate spera la un „cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13; Apocalipsă 21, 11, în care este posibil un început de viaţă nouă. Această viaţă nouă poate fi aici şi acum, iar calea care duce la ea este reconcilierea noastră a tuturor, iar reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu. Chemarea la reconciliere, astăzi, poate fi tema cea mai nimerită pentru procesul şi Mişcarea Ecumenică. Astfel poate fi menţinut interesul pentru pace, dreptate şiintegritatea creaţiei. Mai mult, ea Poate„ o mărturisire de credinţă, căci ea are ca bază reconcilierea pe care a adus-o Hristos relaţiilor dintre Dumnezeu şi lume. De aceea, creştinii sunt datori să experimenteze această nouă posibilitate — şi datorie totodată — de a fi slujitori şi martori ai reconcilierii, întregul popor al lui Dumnezeu este chemat şi invitat să participe activ la această nouă etapă a procesului ecumenic. Dar, această reconciliere trebuie să includă nu doar oamenii, ci întreaga creaţie (Romani 8, 22—23; Coloseni 1, 20). Sursa reconcilierii se arată în dragostea lui Dumnezeu, manifestată în răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos. Sfântul Pavel îndeamnă: „Impăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Corinteni 5, 20). Oamenii pot fi conduşi la unitate doar de Hristos, căci El îi împacă transformându-i într-un singur popor nou (Efeseni 2, 11—15), un singur trup (Efeseni 2, 16—18), un singur templu sfânt (Efeseni 2, 19—22), o singură Biserică (Efeseni 5, 25—27). Din acest motiv, Biserica are datoria de a sluji reconcilierea (II Corinteni 5, 18), căci reconcilierea înseamnă „surparea peretelui vrăjmăşiei" şi „desfiinţarea duşmăniei în trupul lui Hristos" (Efeseni 2, 14; Coloseni 1, 20; Romani 5, 10). Numai prin împăcare se ajunge la o viaţă nouă, la o reînnoire şi la o nouă creaţie (II Corinteni 5, 17), deoarece oamenii redobândesc armonia cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu întreaga creaţie. Numai împăcându-se cu sine şi cu întreaga creaţie, lumea va putea să-şi îndrepte privirea spre Iisus Hristos, să înţeleagă taina şi sensul întrupării şi jertfei Sale. Aşa cum spunea şi Părintele Stăniloae, istoria „nu mai poate con-s tinua fără adoptarea generală a atitudinii ce rezultă din lumina întrupării"; ea trebuie să se manifeste pro sau contra, trebuie să-şi pună problema aderenţei sau a neaderenţei la Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu1 2, „căci în Iisus Hristos Dumnezeu a descoperit calea şi destinul veşnic al omului, a deschis tuturor un viitor şi o viaţă dincolo de moarte, a adus misterul existenţei divine şi umane la uşa fiecăruia. Fără revelaţia lui Iisus Hristos, istoria ar pierde o viziune creatoare, indispensabilă, iar oamenii ar suferi în continuare, întrucât nu ar putea deveni părtaşi la istoria, mesajul şi misiunea lui Iisus (...) Cu ochii aţintiţi spre acest nume şi spre această realitate ultimă, oamenii pot fi siguri că nu vor construi viaţa şi societatea lor pe nisip, ci pe Adevărul lui Dumnezeu, care este viaţă, libertate şi iubire“.3 Prep. LUCIAN D. COLDA 1. C.B.E. şi C.C.E.E.* — „Reconcilierea, dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă“. Document de lucru pentru pregătirea celei de-„A Doua Adunări Ecumenice Europene (1997)“, Geneva/ St. Gallen 1995, Edit. Trinitas, Iaşi, 1995, pp. 6—7; 9—10. 2. Pr. Prof. Dr. Dumitru STANILOAE —Lisus Hristos sau restaurarea omului“, ed. a Il-a, Edit. Omniscop, Craiova, 1993, p. 423. 3. Pr. Prof. Dr. Ion BRIA —•• „Iisus Hristos“, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 11. * C.E.E. — Conferinţa Bisericilor Europene.C.C.E.E. — Consiliul Conferinţelor Episcopilor Europeni Putna, Viena (Urmare din pag. 1) Triştii ani de suferinţă ai poetului sunt însoţiţi cu dăruire şi prietenie de doctorul braşovean Constantin Popazu, vărul mentorului junimist, Ttu Maiorescu, fost şi el preşedinte al societăţii „România jună" din Vena începând cu anul 1882. In toamna anului 1883, când se declanşează boita mirelui poet, aflat în vacanţă de Crăciun la Maiorescu, pregăteşte internarea poetului bolnav la spitalul Ober Döbling de lângă Viena, sub îngrirea doctorului Oberstener. In drum spre Viena, în noiembrie 1883 se face un scurt popas la Braşov, lăsând celor din gară urarea: „Trăască Româna Unită". n timpul internării, Constantin Popazu, student li medicină în ultimul an, se îngrijeşte de starea poetului şi scrie lui Maiorescu mai multe scrisori, prin care îl ţine la curent asupra stării sănătăţii lui, făcându-l să-şi dea seama că „De-abia acum ni se pune mai serios problema îngrijirii lui (Eminescu)“. „Diagnoza nu s-a putut face — îi scria Poaza lui Maiorescu în 26 noiemrie 1883 — pentru că a patra zi după ce l-am internat, a fost lovit de un atac de paralizie cu crampe ...“ Găsim în scrisorile braşoveanului Popazu nu numai amănunte impresonante asupra stării zilnice a sănătăţii poetului, dar şi compasiunea pentru suferinţa sa. „Astăzi am scos pe Emiescu la plimbare — îi scria fericit Popazu lui Maiorescu, care-l vizitase pe Eminescu cu 9 zile înaine. Tot timpul a fost liniştit şi se vede că se simte mai bine “. Tot el avea să-l însoţească pe drumul de întoarcere acasă, dar eforturile conjugate ale prietenelor marelui poet, s-au dovedit în continuare zadarnice, pentru că acesta intrase în neagra neputinţă faică şi morală, care i-a adus moartea prematură. Nr. 34/1999