Telegraful Român, 1999 (Anul 147, nr. 1-48)

1999-01-15 / nr. 3-4

Pag. 2 Mircea Eliade a accentuat ideea de „centru“ şi a interpretat pe larg simbolismul centrului în cadrul mitului, sau al mitului re­ligios, pentru a vorbi quasi-pleo­­n­astic. Problema caracterului „locului“ reprezintă una din ideile funda­mentale ale operei lui Eliade, du­pă cum recunoaşte Sam Gill, pro­fesor de studii religioase la Uni­versitatea din Colorado (vezi ar­ticolul său: „No Place to Stand: Jonathan Z. Smith as Homo Lu­­dens: the Academic Study of Re­ligion sub specie Ludi“, în AAR. Journal of the American Aca­demy of Religion, Summer 1998, vol. 66, Nr. 2, pp. 283—312). Claude Lévi-Strauss (The Savage Mind) a fost și el de acord că lo­cul joacă un rol deosebit de im­portant într-un sistem. Mai pre­cis, cum îl citește S. Gill pe Lévi- Strauss, ceea ce face un loc să fie sacru e să se afle în locul lui ade­vărat. în aceeași ordine de idei putem spune că ceea ce face ca locul să fie sacru este menirea pe care el ar trebui s-o împlinească. Ideea de loc reprezintă şi pre­supune stabilitate, temei, temelie, cadru unde se întâmplă ceva, un­de este menit să se întâmple sau este posibil să se întâmple ceva. Când ceea ce se întâmplă e în­ţeles ca legat de un anumit loc, acest loc devine centru, deci joacă un rol însemnat, precis în desfăşu­rarea unui eveniment, devine ele­ment definitoriu, de ordine într-un sistem, şi de aici, caracterul sacru al locului, după Lévi-Strauss. Ceea ce se întâmplă într-un loc locuieşte locul acela. Reuşita întâm­plării, a ceea ce se petrece ţine de integrarea armonioasă a celor doi factori, ceea ce se petrece şi locul. Iar reuşita locului ţine de felul cum este locuit, de uzitarea lui, aşa cum, de pildă reuşita pietrei stă în ceea ce artistul face din ea, acelaşi lucru îl spune Thomas Bar­rie despre arhitectură: „O operă de arhitectură este reuşită numai în măsura în care poate fi analizată şi evaluată din punctul de vedere al locuirii şi uzului ei, iar în cazul experienţelor religioase, în măsura în care ea creează şi devine parte dintr-un pelerinaj spre un loc sa­cru“ (Spiritual Path, Sacred Place, Myth, Ritual and Meaning in Ar­chitecture, Boston, Shambhala, Lumea ca loc teologic 1996, 284 pp., vezi recenzia lui Robert McCarter în Theology To­day, Aprilie 1998, pp. 106­—108). Aşa înţelege şi C. Răduloi­u-Mo­­tru ideea de destin (Timp şi Des­tin, Biblioteca pentru toţi, Ed. Mi­nerva, Bucureşti, 1997, 188 pp.). Destinul este, după filosoful român, suma tuturor posibilităţilor unui lucru, potrivit caracteristicilor şi proprietăţilor sale intrinsece, în combinaţie cu factorii de context, între care se află, desigur, locul. Intre cele două elemente, ceea ce se petrece şi locul, se creează o re­laţie de intimitate care dă un plus de stabilitate fiecărei părţi şi care este parte din sacralitatea lor. Avem de a face aici cu un feno­men similar celui caracteris­tic Bi­sericii ca loc sacru, aşa cum inter­pretează W. Brueggemann: „Biseri­ca e singurul loc [s.n.] în oraş (sat) unde fiecare te ştie pe nume“ („Preaching a sub­version“, în Theology Today, Iulie 1998, pp. 195—212, vezi p. 207). Această intimitate facilitează o dezvoltare plenară a fiecărei părţi, fără ca ceea ce se dezvoltă într-o parte să contravină a ceea ce se dezvoltă sau există deja în cealal­tă; dimpotrivă înflorirea fiecărei părţi mijloceşte o şi mai mare îm­pletire, armonie, stabilitate, inti­mitate în relaţia cu cealaltă; în consecinţă, dacă locul este scos din locul lui, din funcţionarea lui, din ceea ce-i este propriu, da­că nu-şi mai împlineşte destinul, menirea de stabilitate, temei, te­melie (echivalentul dimensiunii status quo în teoria sistemelor) în aşteptarea unei întâmplări (echiva­lentul dimensiunii schimbării în teoria sistemelor), el nu mai este element de ordine, îşi pierde deci şi caracterul de sacralitate. Deci lucrul potrivit în locul lui propriu ţine ordinea în univers, iar aceasta dă un caracter sacru universului (Sam Gill, op. cit., p. 287). Acelaşi lucru îl promovează şi taoismul, lasă lucrurile să se pe­treacă (vezi Jean Chiriac în notele critice la volumul Psihanaliza fe­nomenelor religioase de C.G. Jung, Ed. Aropa, Bucureşti, 1998, p. 22, nota 35), nu schimba cursul firesc al ordinii, nu dezordona firea. Cu alte cuvinte, analizând si­tuaţia actuală a lumii, putem zice că Dumnezeu a creat lumea întrea­gă ca loc sacru pentru că fiecărui lucru i s-a atribuit un loc anume, ca în teoria sistemelor, de aici or­dinea iniţială în toate. Dacă ne referim la cosmos, din punctul acesta de vedere, există în­că multă armonie, ordine, deci sa­cralitate, ceea ce înseamnă că lu­mea noastră mai are o şansă, o paradigmă, dar şi un izvor la ca­re să se întoarcă. Pe de altă parte, uitându-ne la haosul din societatea umană desa­­cralizată, secularizată de azi, se în­ţelege că acesta s-ar datora unei schimbări de loc, unei neînţelegeri ori înţelegeri greşite a menirii fie­cărui lucru, menire ce nu poate fi dată decât de Dumnezeu Cel ce cunoaşte taina fiecărui lucru, adâncul lui, El fiind Cel ce pe toate le-a făcut. Dacă lucrurile, deci, nu mai sunt la locul potrivit ce li se cuvine lor potrivit calităţilor şi capacită­ţilor lor intrinsece pe care omul prin sine însuşi le poate cel mult bănui, dar nu şti cu precizie, a­­tunci apare haosul. Care este deci nefericita schim­bare de loc, deplasare, des­centra­­re (căci fiecare lucru fiind plant la locul potrivit este deci centrat pe el, locul reprezintă un centru, factor de centrare, de stabilitate şi armonie­ din lumea noastră? Ne putem gândi la multe. Dar una din ele, şi poate cea mai im­portantă este deplasarea omului. Trăim într-o societate deplasa­tă, descentrată pentru că omul s-a deplasat, a devenit o fiinţă depla­sată care în acelaşi timp deplasea­ză orice atinge. De aceea, şi în acest context ideatic, zicea E. Fromm că omul, în momentul în care are (posedă) ceva, distruge, strică. Acelaşi lucru îl spune şi Ja­mes H. Charlesworth: „Fără o de­finiţie a spaţiului [locului], timpu­lui şi legilor nu există sens. Socie­tatea contemporană, abia dacă se poate numi o civilizaţie, este mar­toră a încălcării spaţiului, timpului, şi mai ales a legilor" („The Dead See Scrolls: Fifty Years of Disco­very and Controversy“, în The (Continuare în pag. a 3-a) THEODOR DAMIAN TELEGRAFUL ROMÂN Educaţia şi noile probleme ale tinerilor (Urmare din pag. 1) gul. Cei mai mulţi sunt vegeta­rieni. Sunt fermecaţi de poezia şi muzica care ating profund sufle­tul şi care se potrivesc cu starea de transă ce le-o produce utiliza­rea stupefiantelor. Ei provin din diverse straturi sociale. Cei care aparţin familiilor înstărite sunt hippi „à plein temps“ (care nu practică nici o activita­te), pe când cei din clasele mijlo­cii sunt hippi „à temps partial“, care muncind pe parcursul săptă­mânii, revin la sfârşitul acesteia alături de confraţii lor. Sunt, de asemenea, prin excelenţă nudişti­­exhibiţionişti şi adepţi ai amorului liber. De altfel, viziunea lor asupra lumii favorizează un nou fel de pseudo-religie, care are drept prim şi important oficial pe T. Leary, profesor la Universitatea Harvard din America şi care, în 1964, a scris faimosul manual de cult a L.S D.-ului, „acest mister al noii religii", intitulat: „Expe­rienţa pshiedelică". Această pseudo-religie, care im­pune în mod imperios adepţilor ei ca să se supună şi să se abando­neze unei stări de hipnoză şi vis — pretinsa „pace interioară“ — evoluează spre un fel de filozo­fie ale cărei principale caracteristici sunt utilizarea drogurilor şi sti­mularea sexului. Căci, pentru „co­piii florilor“ dragostea înseamnă mai ales sex. Cea mai mare parte dintre hippi foloseşte marihuana, drog mai uşor, dar şi dezastruosul L.S.D. 25, pre­cum şi alte amfetam­ne, heroina şi cocaina. Este o adevărată înlănţui­re între folosirea drogului, amo­rul liber şi înclinarea spre exhi­biţionism. Plăcerea sexuală, împin­­să până la perversiune, se prezintă ca tot atât de importantă ca şi nevoia de a bea şi a mânca. Numeroasele lor reuniuni sunt mai mult sau mai puţin nişte „happenings“ — evenimente cu caracter de improvizaţii — unde fiecare se simte liber să-şi ur­meze propriul capriciu şi ideile sale. Intrarea este liberă pentru oricine s-ar interesa de acest cult. Nimeni nu este obligat să facă uz de stupefiante. Majoritatea din­tre ei doresc „să se răscolească din străfundurile fiinţei“, cu sau firă halucinogene şi astfel să ajungă la o stare, care să-i scoată din rutina cotidiană. Opoziţia t­rei­lor hippi faţă de ordinea socială s­ub­lică îi f­orţează să se justifice. Astfel, B. Goldstein scrie: „Lumea în care trăim e plină de tensiuni. Sute de mii de bărbaţi şi de femei, care trăiesc şi muncesc în marile oraşe, fac lucrul acesta în detrimentul sis­temului lor nervos, opintindu-se sub povara insuportabilă a tensiu­nilor intelectuale şi fizice, care aproape că îi desfiinţează. Pentru a rezista, ei iau medicamente în­tăritoare. Devin oare prin aceas­ta debarasaţi de stres? Nicidecum! Din fericire, ştiinţa ne-a furnizat un alt stimulent care ne eliberea­ză cu adevărat de stres: este L.S.D.-ul. Acesta dă omului opri­mat, incapabil chiar de a gândi cu claritate, o aşa de mare limpezime a ideilor, încât îl eliberează de tensiunile spiritului său. L.S.D.-ul îi conferă omului extenuat sereni­­tate, pace şi forţă personală. Via­ţa conjugală se ameliorează, căci viaţa sexuală se re­nnoieşte. Pentru a optimiza plăcerea şi senti­mentul de libertate obţinut prin folosirea L.S.D.-ului, este recomandat ca acesta (drogul n.n.) să fie utilizat în colectiv, în compania altor persoane. Nu e nimic mai frumos decât un voiaj colectiv — L.S.D., adică al unui grup de persoane care gândesc şi simt în acelaşi fel". Efectele drogului se resimt chiar şi a doua zi. Consecinţele condiţiilor de igienă proprii modului de viaţă al membrilor mişcării hippi sunt înfricoşătoare: proliferarea bolilor venerice şi apariţia altora noi, precum SIDA; sporirea avorturi­lor şi a naşterilor problematice (L.S.D. babys). Mult mai grozave sunt încă con­secinţele psihiatrice: pierderea personalităţii şi alterarea carac­terului, ca o consecinţă a degra­dărilor cerebrale; toate acestea duc adesea la destrămare naorală, la suicid şi la schimbarea naturii ci­frelor criminalităţii, ca furtul şi prostituţia minorilor, provocate de mizeria sau nevoia de drog; apariţia a noi forme de viaţă co­munitară care pot fi calificate drept căsătorii colective, caracte­rizate prin raporturi triunghiula­re, unde soţii nu mai trăiesc în cupluri. In situaţii ca acestea apa­re riscul incestului şi al homose­xualităţii. Dacă starea aceasta de lucruri determinată de mişcarea hippi va continua, riscăm să avem o gene­raţie de tineri pe jumtate sau complet debili, de întârziaţi şi alienaţi mental, de intoxicaţi şi inadaptabili la viaţa socială, inşi fără valoare şi fără ambiţii, care vor fi o ameninţare pentru ei şi pentru alţii, pe care nimic nu va putea să-i salveze, nici chiar c­onajul. Toate aceste persoane sunt vic­timele şi kambcazii noului „război sfânt al dragostei", martirii noii religii care umplu spitalele noas­tre, fiecare război având victimile sale şi fiecare religie martirii săi. * * Asocierea idealului cu perversiu­nea, a dragostei pentru o nouă ordine socială, pentru o lume a dragostei, pe de o parte, cu re­fuzul realităţii, cu negarea cotidia­nului prin beţie şi reverie, pe de altă parte, sunt elementele în care rezidă marele pericol propriu miş­cării hippi. Cine nu ar vrea ca generaţia tânără, această mare forţă căreia îi aparţine viitorul să nu se dez­volte fără minciună şi fără stres fizic şi intelectual? Cine nu se va teme de faptul că misterele noului cult, în mod concret mari­huana şi L.S.D. 25, vor distruge tinerii în corpul şi sufletul lor? Cine nu va saluta slăbirea tabuuri­lor retrograde? Dar, în acelaşi timp, cine nu se va înspăimânta de sălbăticia sexuală? Curentul a­­proape ascetic vis-à-vis de exce­sele (exagerările) ordinii presta­bilite ar fi îmbucurător în sine, dacă n-ar fi însoţit de mizerie, de pierderea personalităţii şi de criminalitatea în creştere. Date fiind astfel de lucruri, da­toria primordială a părinţilor, în fapte şi cuvinte, este educaţia co­rectă a propriilor copii. Legile singure nu sunt suficiente. Aplica­rea lor la literă ar conduce un hippi din doi la înch­soare sau într-un centru de educaţie supra­vegheată. Tinerii, la rândul lor, trebuie determinaţi să înţeleagă că nimic nu poate crea un ideo înconju­­rând problemele specifice vârstei lor. Cel care aspiră la valorile spirituale trebuie să fie dispus a lua asupra sa responsabilitatea şi nu a o arunca asupra părinţilor sau a altor instituţii şi agenţilor acestora. Tinerii trebuie de aseme­nea să facă apel la persuasiune şi la bunul exemplu spre a se păstra mai mult timp tineri. Mijloacele de comunitate şi de informare, radioul şi televiziunea, pot foarte mult să contribuie, în această privinţă, în aşa fel in ai­inerii să înţeleagă eroarea lor. Dascălii, în conlucrare cu părinţii, pot de asemenea să ajute, organ­­zând manifestări comu­ne pentru părinţi şi copii, aceasta cu scopul de a permite copiilor să se în­creadă în părinţii lor. In sfârşit, medicii trebuie să înceteze a mi­nimaliza pericolele marihuanei şi L.S D.-ului. Dar şi Bisericile trebuie să-şi asume de asemenea, propriile res­ponsabilităţi, din iubire faţă de aproapele. La ce s-ar putea însă ele aştepta, dacă ele însele ră­mân divizate şi nu-şi înţeleg prin­cipala lor datorie, în mijlocul di­vergenţelor, al controverselor, al intereselor zonale, ca şi a altor cauze şi separări care, la rândul lor, conduc încet dar sigur la ceea ce unii numesc „era postcreştină“? Nevoile individuale şi colec­tive ale timpului nostru nu pot să fie satisfăcute prin mari dis­cursuri şi expresii savante, prin manifestaţii de protest împotriva anticoncepţionalelor, prin con­damnarea şi marginalizarea sero­­pozitivilor şi bolnavilor de SIDA, a homosexualilor şi printr-o atitu­dine negativă contra nevoilor ti­neretului, care nu mai crede în „naturi“. In Biserică lipseşte bucuria, vo­ioşia şi dragostea lui Hristos. Niş­te feţe „respingătoare“ privesc co­piii şi îi alungă înainte ca aceştia să se poată exprima. Se va putea pune, după toate acestea, întreba­rea pentru ce se îndepărtează co­piii, îşi impun tăcerea şi îşi în­chid inima, afirmând că Dumne­zeul dragostei, despre care li s-a povestit nu mai există, că el e mort, victimă a prostiei, a lipsei de înţelegere şi a Responsabilităţii multora dintre slujitorii Săi (Vezi A. Culter, D­e Hippies (Das Hey­ne Sachbuch 124), Munich, 1969). In sfârşit, este notoriu faptul că ştiinţa produce, pentru raţiuni terapeutice, medicamente din ce în ce mai puternice, fără a reuşi până în prezent să creeze medi­camente psihotrope, care să stabi­lizeze intelectul. Este, de aceea, necesar să existe siguranţa, obţi­­nută pe cale legală, că astfel de produse farmaceutice să nu cadă în mâinile celor neiniţiaţi, chiar dacă aceştia s-ar numi Hippi, alt­fel spus: iniţiaţi! Dacă lucrul acesta nu se va face, va trebui să începem ime­diat a crea noi clinici şi instituţii de specialitate pentru primirea întârziaţilor mentali şi a aliena­­ţilor irecuperabi­, căci vom avea cu adevărat nevoie de aşa ceva. Renunţarea din partea părinţilor la adoptarea unor măsuri pe li­­nie educativă va conduce la pier­­zanie şi astfel orice ajutor extern va fi inutil. în acest caz, psihia­­trii, general­ştii şi alţi specialişti îşi vor consacra viaţa îngrijirii unei lumi paranoice. JUBILEUI ANULUI 2000 ln Iisus Hristos — Fiul lui Dumnezeu născut după trup acum 2000 de ani, umanitatea obţine o identitate nouă (făptură nouă). „Ca toţi să fie una“ este un apel la această finalitate comună tuturor, o realitate ultimă dincolo de iden­titatea biologică, etnică, culturală. Dacă „Ecclesiastul“ era sceptic în ceea ce priveşte viaţa în ge­neral, şi cea a omului în parti­cular căci „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi, ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare“ (Ecclesiastul 1,9), odată cu în­truparea Fiului lui Dumnezeu omenirea a putut să spună „Iată ceva nou“ (Ecclesiastul 1,10). Odată cu intrarea Fiului şi Cu­vântului veşnic al Tatălui în is­torie, lucrur­le s-au schimbat ra­dical. Prin jertfa Sa de pe Cruce, moartea a fost învinsă pentru e­­ternitate, iar omul a devenit o făptură nouă. Dacă vechiul Adam a dat greş nereuşind să extindă Edenul în întregul Pământ, noul Adam — Iisus Hristos — care es­te, totodată şi Adam cel de pe urmă, ne-a trecut pe noi „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer", aşa cum cântăm în noap­tea învierii. Nu mai este o viaţă în care biologicul să-şi spună ul­timul cuvânt, ci este Viaţa veş­nică, este Viaţa împărăţiei lui Dumnezeu, a celei de „a opta zi“, „a veşniciei şi neînseratei zi“, pe care primii oameni au pier­dut-o în Eden. A trebuit să trea­că un timp îndelungat, pentru ca omenirea să înţeleagă că este ne­putincioasă în faţa acestei reali­tăţi. Tocmai de aceea, „la plinirea vremii“ (Galateni 4,4) a venit Iisus şi ne-a dat pildă de modul în care trebuie să ne ducem viaţa; mai mult, prin jertfa Sa, ne-a răscumpărat din blestemul mor­ţii şi al păcatului, căci „toţi um­blam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărăde­legile noastre ale tuturor“ (Isaia 53,6). De bunăvoie S-a adus pe Sine jertfă Tatălui, pentru ca să ne deschidă nouă uşile Raiului: „El a luat asupră-şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi îl soco­team pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 4—5). Dar El nu a fost numai Mie­lul jertfit, ci şi Mielul biruitor. Prin biruinţa Sa, a dat de înţeles lumii că unicul şi singurul răs­puns al problemelor ei, se află nu­mai în Crucea şi învierea Sa, nu­mai prin iubire — căci Crucea înseamnă iubire — lumea poate izbândi pe calea care duce la îm­părăţia lui Dumnezeu. Se pune însă o întrebare: A în­ţeles oare lumea acest mesaj al iubirii necondiţionate, al iubirii jertfelnice şi iertătoare? Ce au de spus creştinii astăzi, la aproape 2000 de ani de la acele eveni­mente? Au înţeles ei oare mesa­jul Evangheliei? Iată doar câteva întrebări la care ar trebui să răspundă şi să-şi răspundă. Dezbinarea, ura, fanatis­mul şi fundamentalismul religios ori de altă natură, barierele etni­ce, rasiale şi culturale, neglijenţa faţă de semeni şi faţă de natură, războaiele, bolile, imoralităţile şi multe altele, să fie oare un posi­bil răspuns la întrebările semnala­te mai sus? Posibil. Tot pe atât de posibil însă este şi faptul ca ele să nu constituie o reflectare a realităţilor cotidiene. Totul de­pinde numai de noi. Acum, în preajma anului 2000, omenirea încearcă să-şi găsească o nouă identitate. Are ea un mo­del după care să se ghideze? Răs­punsul este afirmativ: în Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu, născut după trup acum 2000 de ani, umanitatea poate obţine o nouă identitate, poate ajunge la unitatea mult dorită. Unitatea nu înseamnă însă uniformitate, dim­potrivă, ea se afirmă cu pregnan­ţă în diversitate. Evanghelia lui Iisus nu caută să anuleze diferenţele de cultură, o­­biceiurile, tradiţiile şi specificul fiecărui popor, ci caută armoniza­rea lor în persoana lui Iisus Hristos. Totuşi, dincolo de aceste bariere de identitate biologică, et­nică, culturală sau de altă natură, Biserica face mereu apel la o fi­nalitate ultimă, dând expresie în felul acesta dorinţei Mântuitorului exprimată în rugăciunea din Gră­dina Ghetsimani, „ca toţi să fie una“. Este posibil acest lucru? Es­te posibil, pentru că toţi „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iu­deu, nici elin, nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte băr­bătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 27—28). Ospăţul împărăţiei nu poate fi decât o bucurie a tuturor naţiunilor şi generaţiilor împreună, pentru că Mielul i-a răscumpărat Sieşi „mul­ţime multă... din tot neamul şi din toate seminţiile şi popoarele şi limbile“ (Apocalipsă 7,9). Mân­tuirea aparţine tuturor, ea fiind oferită în dar de către Iisus. De aceea, Biserica face apel la aceas­tă finalitate comună tuturor, în persoana Celui care este „Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul“ (Apocalipsă 21, 6). Numai aşa o­­menirea poate spera la un „cer nou şi pământ nou, în care locu­ieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13; Apocalipsă 21, 11, în care este posibil un început de viaţă nouă. Această viaţă nouă poate fi aici şi acum, iar calea care duce la ea este reconcilierea noastră a tutu­ror, iar reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu. Chemarea la reconciliere, astăzi, poate fi tema cea mai nimerită pentru procesul şi Mişcarea Ecu­menică. Astfel poate fi menţinut interesul pentru pace, dreptate şi­­integritatea creaţiei. Mai mult, ea Poate„ o mărturisire de credin­ţă, căci ea are ca bază reconci­lierea pe care a adus-o Hristos re­laţiilor dintre Dumnezeu şi lume. De aceea, creştinii sunt datori să experimenteze această nouă posi­bilitate — şi datorie totodată — de a fi slujitori şi martori ai re­concilierii, întregul popor al lui Dumnezeu este chemat şi invitat să participe activ la această nouă etapă a procesului ecumenic. Dar, această reconciliere trebuie să in­cludă nu doar oamenii, ci întreaga creaţie (Romani 8, 22—23; Co­­loseni 1, 20). Sursa reconcilierii se arată în dragostea lui Dumnezeu, manifestată în răstignirea şi în­vierea lui Iisus Hristos. Sfântul Pavel îndeamnă: „Impăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Corinteni 5, 20). Oamenii pot fi conduşi la unitate doar de Hristos, căci El îi îm­pacă transformându-i într-un sin­gur popor nou (Efeseni 2, 11—15), un singur trup (Efeseni 2, 16—18), un singur templu sfânt (Efeseni 2, 19—22), o singură Biserică (Efeseni 5, 25—27). Din acest mo­tiv, Biserica are datoria de a sluji reconcilierea (II Corinteni 5, 18), căci reconcilierea înseamnă „sur­parea peretelui vrăjmăşiei" şi „desfiinţarea duşmăniei în trupul lui Hristos" (Efeseni 2, 14; Co­loseni 1, 20; Romani 5, 10). Nu­mai prin împăcare se ajunge la o viaţă nouă, la o reînnoire şi la o nouă creaţie (II Corinteni 5, 17), deoarece oamenii redobândesc armonia cu Dumnezeu, cu ei în­şişi şi cu întreaga creaţie.­ Numai împăcându-se cu sine şi cu întreaga creaţie, lumea va pu­tea să-şi îndrepte privirea spre­ Iisus Hristos, să înţeleagă taina şi sensul întrupării şi jertfei Sale. Aşa cum spunea şi Părintele Stă­­niloae, istoria „nu mai poate con-s tinua fără adoptarea generală a atitudinii ce rezultă din lumina întrupării"; ea trebuie să se mani­feste pro sau contra, trebuie să-şi pună problema aderenţei sau a neaderenţei la Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu1 2, „căci în Iisus Hristos Dumnezeu a des­coperit calea şi destinul veşnic al omului, a deschis tuturor un vii­tor şi o viaţă dincolo de moarte, a adus misterul existenţei divine şi umane la uşa fiecăruia. Fără revelaţia lui Iisus Hristos, istoria ar pierde o viziune creatoare, in­dispensabilă, iar oamenii ar suferi în continuare, întrucât nu ar pu­tea deveni părtaşi la istoria, me­sajul şi misiunea lui Iisus (...) Cu ochii aţintiţi spre acest nume şi spre această realitate ultimă, oa­menii pot fi siguri că nu vor con­strui viaţa şi societatea lor pe nisip, ci pe Adevărul lui Dum­nezeu, care este viaţă, libertate şi iubire“.3 Prep. LUCIAN D. COLDA 1. C.B.E. şi C.C.E.E.* — „Re­concilierea, dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă“. Docu­ment de lucru pentru pregătirea celei de-„A Doua Adunări Ecu­menice Europene (1997)“, Geneva/ St. Gallen 1995, Edit. Trinitas, Iaşi, 1995, pp. 6—7; 9—10. 2. Pr. Prof. Dr. Dumitru STA­­NILOAE —­­Lisus Hristos sau res­taurarea omului“, ed. a Il-a, Edit. Omniscop, Craiova, 1993, p. 423. 3. Pr. Prof. Dr. Ion BRIA —•• „Iisus Hristos“, Edit. Enciclopedi­că, Bucureşti, 1992, p. 11. * C.E.E. — Conferinţa Bisericilor Europene.­­C.C.E.E. — Consiliul Conferin­ţelor Episcopilor Europeni Putna, Viena (Urmare din pag. 1) Triştii ani de suferinţă ai poe­tului sunt însoţiţi cu dăruire şi prietenie de doctorul braşovean Constantin Popazu, vărul mento­rului junimist, Ttu Maiorescu, fost şi el preşedinte al societăţii „România jună" din Vena înce­pând cu anul 1882. In toamna a­­nului 1883, când se declanşează boita mirelui poet, aflat în va­canţă de Crăciun la Maiorescu, pregăteşte internarea poetului bol­nav la spitalul Ober Döbling de lângă Viena, sub îngri­rea docto­rului Oberstener. In drum spre Viena, în noiembrie 1883 se face un scurt popas la Braşov, lăsând celor d­in gară urarea: „Tră­ască Român­a Unită". n timpul inter­nării, Constantin Popazu, student li medicină în ultimul an, se în­grijeşte de starea poetului şi scrie lui Maiorescu mai multe scrisori, prin care îl ţine la curent asupra stării sănătăţii lui, făcându-l să-şi dea seama că „De-abia acum ni se pune mai serios problema îngri­jirii lui (Eminescu)“. „Diagnoza nu s-a putut face — îi scria Po­­aza lui Maiorescu în 26 noiem­­rie 1883 — pentru că a patra zi după ce l-am internat, a fost lo­vit de un atac de paralizie cu crampe ...“ Găsim în scrisorile braşoveanului Popazu nu numai amănunte impres­onante asupra stării zilnice a sănătăţii poetului, dar şi compasiunea pentru sufe­rinţa sa. „Astăzi am scos pe E­­m­iescu la plimbare — îi scria fericit Popazu lui Maiorescu, ca­­re-l vizitase pe Eminescu cu 9 zi­le înain­e. Tot timpul a fost li­niştit şi se vede că se simte mai bine “. Tot el avea să-l însoţească pe drumul de întoarcere acasă, dar eforturile conjugate ale prie­tenelor marelui poet, s-au dove­dit în continuare zadarnice, pen­tru că acesta intrase în neagra neputinţă f­aică şi morală, care i-a adus moartea prematură. Nr. 3­4/1999

Next