Timpul, iulie 1891 (nr. 144-167)

1891-07-31 / nr. 167

ANUL AL TREI­SPRE­ZECELEA.—No. 167. ABONAMENTELE­ In țară pe un an..........................40 lei „ pe 6 luni.....................................20 lei pe 3 luni.......................................10 lei Pentru streinătate, un an .... 60 lei Redacția și Administrația 43­ — Calea Victoriei, — 43 EDIȚIA A­ t­OUA Un exemplar lvi Bani TIMPUL Incidentul de la Iași Corespondentul nostru din Iași a dat seama în mod destul de a­­mânunțit despre incidentul ce s-a ivit în Iași între consulul german de acolo și un procuror de Curte cu ocaziunea sinuciderii consulului austro-ungar. Din această dare de seamă s’a putut vedea că consulul german s’a împotrivit procurorului roman, care voia să ancheteze faptul, in­vocând principiul exteritorialității, în virtutea căruia locuințele și can­celariile diplomaților străini, în tot cuprinsul lor, sunt considerate, deși așezate pe pământul unei țâri stră­ine, ca o insulă a țarei reprezin­­tate acolo. Așa, de pildă, terenul împrej­muit pe care se află legațiunea austriacă sau cea franceză din Bu­curești, e considerat ca o părti­cică din Austria sau din Francia, precum terenul legațiunei noastre din Viena sau din Paris e privit ca o părticică din România. In virtutea acestui principiu, consacrat de dreptul ginților în toate țârile civilizate, și chiar în multe țâri care trec încă de bar­bare, locuințele și cancelariile di­plomaților sunt scoase de sub re­gimul dreptului comun și legile țarei în care se află acele locuințe nu sunt aplicabile nici unui fapt care s-ar petrece în interiorul lor. O crimă comisă în întrul lega­­țiunii austriace din București e con­siderată ca o crimă comisă pe te­ritoriul austriac și, prin urmare, au­toritățile române nu pot descinde pe acel teritoriu spre a proceda la instruirea faptului, afară numai, bine înțeles, dacă ar obține autori­­zațiunea legațiunii unde s’a petre­cut faptul. Un procuror român care s’ar duce cu de la sine putere să facă o anchetă în interiorul lega­țiunii austro-ungare din București, ar comite o violare de teritoriu, o înfrângere a dreptului ginților, căci ar fi întocmai ca și când s’ar duce să ancheteze la Brașov sau la Pesta. Dacă intrăm în aceste amânun­­te, cerem scuze acelora dintre ci­titorii noștri pentru cari teoriile emise mai sus sunt niște noțiuni elementare. Dar am crezut a da aceste explicațiuni, pentru că am vâzut că mulți din compatrioții noștri nea­vând o noțiune justă despre prin­cipiul exteritorialității s’au alarmat peste mâsură de incidentul de la Iași, mai ales în urma modului cum au comentat faptele tocmai acele ziare ai căror cititori sunt în majoritate mai puțin versați în cestiunile de drept internațional. Acum c’am dat aceste explica­țiuni, să venim la fapt. Se știe că sinuciderea care a provocat incidentul de la Iași, s’a petrecut la consulatul austro-ungar din acel oraș. Se naște întrebarea dacă parchetul din Iași avea sau nu să țină seama de principiul ex­teritorialității, sau să proceadă la anchetarea faptului ca și când el s’ar fi petrecut într’o cârciumă, sau în ori­ ce alt loc din circumscrip­­țiunea parchetului din Iași. La această întrebare ori­cine va respunde că consulatele nu benefi­ciază de dreptul exteritorialității și că, prin urmare, legalmente, parchetul din Iași avea dreptul să proceadă la o anchetă. Noi nu avem convențiune consu­lară cu Austro-Ungaria și termenii convențiunilor consulare pe care le avem cu alte State, ca Belgia, Ita­­talia, etc., și care sunt aplicabile în cazul de față și Austriei, nu re­cunosc acestor consulate dreptul de exteritorialitate. Există însă uzul ca în asemenea împrejurări să se pună oare­cari forme în procedeuri, forme de bu­­nă-cuviință și nimic alt. Aceste forme care se observă în relațiu­­nile dintre persoane particulare, sunt cu atât mai de rigoare între State și prin urmare între funcțio­narii acestor State. Ca să dăm un exemplu, vom spune bună­oară, că dacă o crimă sau un delict s’ar comite într’o casă particulară, dreptul pe care ’l are parchetul de a face o investi­­gațiune la fața locului, nu dispen­sează pe procuror de la regulele bunei cuviințe și că acesta, dacă va fi un om bine crescut, va bate la ușă înainte de a intra într’o ca­meră și nu va stărui să intre în­tr’o odaie în care s’ar afla o doamnă desbrăcată, înainte de a lăsa aces­teia timpul de a se îmbrăca. In ceea ce privește consulatele, deși nu se bucură de dreptul de exteritorialitate, sunt însă și lucruri inviolabile, precum e bună­oară ar­­h­iva consulatului, corespondența oficială, etc. De aici rezultă că sunt limite peste care justiția unei țâri nu trebuie să treacă și că, în cazul descinderii parchetului în localul unui consulat, e necesar ca consulul sau înlocuitorul său să fie prevenit, prezența unuia din aceștia fiind tre­buincioasă în timpul anchetei, toc­mai pentru a se garanta inviolabi­litatea archivei, însuși procurorul are nevoie ca archiva să fie luată în primire de cel în drept, și să nu’și asume densul o respundere pe care nu trebuie s’o aibă. Nu putem cunoaște toate amă­nuntele incidentului de la Iași, dar s’ar părea că parchetul din Iași n’a prevenit pe nimeni. Ni se va răspunde că n’avea pe cine să prevină, de vreme ce în­suși consulul se sinucisese și nu era alt funcționar subaltern. Unii­ s’au mirat chiar și nu și-au putut explica ce căuta consulul german să se amestece în afacerile consula­tului austro-ungar. La aceasta ex­­plicațiunea e ușoară : există între Austria și Germania o convențiune, în baza căreia consulii uneia din a­­ceste țâri iau reciproc gerarea con­sulatului celei­l­alte țâri, îndată ce titularul lipsește. Dar oare, în cazul din Iași, pro­curorul român era ținut să cunoască existența acestei convențiuni . Ne­greșit că nu. El nu e ținut să cu­noască de­cât legile țarei sale, iar nu convențiunile dintre State străine. Așa­dar, era datoria consulului ger­man să informeze pe parchet, în mod oficial, că din momentul ce a murit colegul său austro-ungar, densul a luat gerarea consulatului respectiv. Făcut’a consulul german aceasta ? Nu știm. In tot cazul să o fi făcut sau nu aceasta nu’l da drept să se opună la ancheta procurorului și încă și mai puțin să treacă peste marginile bunei cuviințe. Căci, după noi anii, toată cestiu­­nea aceasta, dacă a făcut atâta sensațiune, nu este pentru că doui funcționari ai unor puteri amice au interpretat o cestiune de drept în diferite chipuri, ci numai și numai pentru că nu s’au păzit formele, ba s’au trecut toate marginile bunei cu­viințe. Dacă s’ar fi păzit formele, di­fe­­rința de vederi ar fi fost repede a­­planată, și fără nici un incident ne­plăcut, de către șefii respectivi ai funcționarilor în cauză. Cerendu-se imediat instrucțiuni de la centru, suntem siguri că atât mi­nistrul Germaniei și însărcinatul de afaceri al Austriei, cât și ministrul de justiție al României ar fi dat or­dine identice. D’ar s’a făcut la Iași esces de zel. Și dacă informațiunile primite de toate ziarele se vor dovedi exac­te, dacă în adevăr consulul ger­man și-a permis să dea afară pe procurorul român, fără drept și în modul brutal descris de corespon­denții ziarelor, atunci negreșit că acest consul poartă toată vina și că numai el va suporta consecințele purtării sale. In cazul acesta cel mai puțin lucru ce se poate pretin­de de la guvernul german, este ca să recheme pe consulul său de la Iași și să-l trimită în voe una din nouile posesiuni germane de pe țârmul Africei, la Camerun sau la Zanzibar, unde-și va putea exer­cita cu mai mult succes apucăturile d-sale autoritare. Se va convinge atunci că au tre­cut vremurile când consulii străini în România bateau din picior. Nu putem sfîrși fără a aproba atitudinea bărbătească a guvernului în această afacere. Vâzând eri la gara din Sinaia pe d. ministru Esarcu, care, după cum se știe, are și interimul justiției, d-sa se pronunță în mod foarte ca­tegoric, și ne spuse că a prevenit atât pe reprezintantul Germaniei, cât și pe al Austriei, că a dat or­dine parchetului din Iași să-și faca datoria, să treacă peste ori­ce obsta­col și, în caz când consulul german ar mai continua atitudinea sa pro­vocatoare, să-l aresteze imediat. de delegați au asistat, dintre care princi­palii savanți ai Europei. Paris. 9 August »Agenția Havas" anunță că Marele Duce Alexe, care trebuia să sosească în timpul dimineței la gara de Nord, unde era aș­teptat de personalul ambasadei Rusești și de mii de persoane, n’a sosit. Lumea nu’șî poate explica această întârziere. Petersburg, 9 August. Monitorul financiar anunță că nu este vorba de o ordonanțâ care oprește expor­tul graurilor, dar reaua recoltă a câtor­va districte va avea ca consecință de a îngriji aprovizionarea acestor districte, și prin ur­mare, va fi nevoe de a aduce restricțiuni exportului. T­ELEGRAME Paris, 10 August. „Agenția Havas“ află din Constantinopol că tâlharii au răpit la 7 August lângă He­­raclea pe d. Raymond, francez, care ex­ploatează moșia Omurdia; logofătul său Ruffle a fost răpit în localitatea unde se oprise de curând trenul de Orient. Ruffle a fost liberat aproape îndată. El a adus d-lui de Montebello o scrisoare a d-lui Raymond, care zice că tâlharii cer 115,000 franci de răscumparare sub pedeapsă de a ucide pe prizonierul lor. D. de Montebello a făcut îndată demer­suri pe lângă Sultan și Poartă pentru e­­liberarea prizonierului. Londra, 9 August. Congresul de higienă și de demografie s’a deschis azi de prințul de Galles. 2300 MERCURI 31 IULIE 1891 ANUNCIURI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag­. IV . Reclame...................„ m T­­.” » II . . . . 22.51) In Paris anunciurile se primesc la Agentia Havas, 8 Place de la Bourse. Redacția și Administrația 43, — Calea Victoriei, — 43 U­n exemplar ÎS Bani 0.40 1.50­2.50 Un interview Budapesti Hirlap de la 9 August publică, sub titlul de „Fostul minis­­tru de externe al României“, o con­vorbire pe care un redactor al aces­tui ziar a avut-o zilele trecute cu d. Al. Lahovari. Reproducem darea de seamă a zia­ristului maghiar sub titlu de curio­zitate, mai mult spre a pune în re­lief naivitatea întrebărilor gazetarului ungur și a unei părți din comenta­­rele ce le face, căci alt­fel convorbi­rea ce a avut cu d. Al. Lahovari n-are nici o însemnătate politică. Dealtmintrelea ziaristul ungur se exprimă în limba germană, pe care d. Al. Lahovari n’o cunoaște, și con­­versațiunea nu s’a putut ține de­cât prin mijlocirea fiului d-lui Al. Laho­vari, un tenor de 15 ani pe care părin­ții sai se duseseră să’l intâmpine la Pesta, în călatoria sa de la Paris. Iată traducerea din Budapesti Hír­lap, pe care o datorim unui confrate amic: Raporturile partidelor Camerei române sunt, poate, mult mai încurcate, ca adu­nările împărțite în mii de fracțiuni ale im­periului german și, după marea Franță Ro­mânia cea mică consumă mai mulți miniș­tri dintre toate Statele europene. Nu­mai aceasta poate să fie causa simpto­­melor isbitoare, că noi, maghiarii, cari am avea destule motive de a arunca câte o privire în dar averile vecinilor noștri, nu cunoaștem intențiunile, aspirațiunile și prin­cipiile nici unuia dintre partidele ori băr­bații de Stat ai României. Miniștrii cad, partidele se unesc și iar se definesc, înain­te ca programul lor să se fi lămurit pe deplin. In marea masă a miniștrilor trimiși în retragere cel mai cunoscut ne este d. Laho­vari, fost ministru de externe, care în răz­boiul vamal a fost un adversar implacabil bărbaților de Stat unguri și austria­c. Dar și el, numai numelui său cam unguresc (?) poate să mulțumească, că la noi a fost și este pomenit mai des. Partidul rusofil (?) român îl respectează ca pe cel mai distins membru al său, dar căderea lui de acum trei luni nu însemnează retragerea între­gului partid, pentru că se mai văd și as­tăzi picioarele acestui partid de sub vălul de d­ouă culori ale politicei românești. Acest interesant poitic valah­ de ori seară până astă seară a fost în Budapesta și, deși membrii mai importanți ai colo­niei române intrau și eștași prin ușă, totuși și mie mi-a jertfit câteva momente pentru o scurtă convorbire. A­ ocupat un salon dinspre Dunăre al hotelului Ungaria îm­preună cu soția sa, o perfectă pariziană. De unde a venit, pe unde a umblat n’am putut să știu, dar a fost gata să-mi spună că merge direct la Sinaia. Dacă nu chiar marea rezervă în declarațiunile sale, dar această împrejurare, că pleacă la Domni­torul său, dovedește că și după depunerea portofoliului, ministerial el a rămas un băr­bat de Stat în activitate și că chiar și a­­cum a fost pe undeva cu vr’o misiune po­­litică(?) Cine știe, poate chiar în Sigma­­ringen, unde s’a dus și moștenitorul valah­ să uite dragostea sa ilicită. 1) E cam de 40 — 45 de ani, înalt, cu u­­merii lați. Făr negru gata a se înălbi în curănd, barba-i rară, pe dinainte e neagră. M’a primit cu cuvintele, că nu înțelege întru cât pot să intereseze declarațiunile sale politice pe ziarele ungurești, cu atât mai vârtos că dânsul deja de trei luni nu e ministrul României și în secretele și in­tențiunile actualului guvern e tot atât de puțin inițiat ca mine, ori ca și ori­cine altul. — Excelența voastră, am răspuns, și­­ fără portofoliu ministerial, este unul dintre cei mai distinși bărbați de Stat ai Româ­niei și, e foarte firesc ast­fel, că vederile Dv. tot atâta importanță au și azi, ca pe vremea când ați fost ministru.­­ Să vedem dar asupra căror lucruri vroiți să cunoașteți vederile mele. Eu mi-am ales întrebările din domeniul politicei exterioare. Am întrebat pe Ex­celența Sa, dacă a cetit răspunsul dat de către tinerimea maghiară memoriului stu­denților români, și dacă l’a citit care-i este părerea ? — Am primit răspunsul, dar până acum n’am avut vreme să-l citesc. N­ vom­ ceti însă, cu atențiunea pe care o merită și mă voiu bucura foarte mult, dacă el va îm­prăștia acele sentimente dureroase și acele îngrijiri, pe cari le-a inspirat în inima fie­cărui patriot român memoriul bucureștean. — Oare guvernul românesc a avut cu­noștință de memoriul bucureștean, înainte de a se tipări, și n’a crezut oare de cu­viință a împedica apariția lui, din condes­cendență către vecinul Stat, care e în ra­porturi amicale cu România și care a fost tratate cu acuzațiuni grave? Nu pot să zic dacă guvernul a ști­ut aceasta înainte sau ba, dar a împiedica apariția memoriului n’avea nici dreptul nici intențiunea. In România presa are o liber­tate foarte mare, și poți să tipărești ori­ce, fie asupra guvernului, fie asupra ori și cui; și în Ungaria adese ori se Înjură România prin broșuri și gazete și, nici prin minte nu ne trece să cerem, ca de bativul nos­tru, să se restrângă libertatea d-voastră de presă. — N’ar fi fost însă de cuviință și un lucru de bun simț politic, ca imediat după apariția memoriului bucureștean, guvernul român să ne dea să înțelegem, că nu ia nici o solidaritate cu tinerii acuzatori? — Aceasta e o astfel de întrebare, dom­nul meu, la care numai un ministru poate să dea răspuns, dacă lucru politic ar fi să răspundă. _ ~ Este oare definitiv tranșată cestiunea căsătoriei moștenitorului român cu d-șoara Văcărescu? — Pe atât de tranșată, în cât e de pri­sos de a mai insista asupra acestei cestiuni. — Excelența Voastră de­sigur a cetit articolul din Koelnische Zeitung, care a dovedit, că proiectul de căsătorie a fost o intrigă a diplomației rusești și că Germa­nia­­ și-a dat concursul ei ca să cadă acest proiect. Intru­cât sunt oare drepte aserți­unile gazetei germane ?­­ N’am cetit articolul, fiind­că nu știți nici o boabă nemțește, dar dacă stă ceea dv. spuneți, atunci vă asigur că nimic nu este adevărat. — Și sub impresia acestui articol, omul era înclinat să crează, că prințesa de Reuss, soția ambasadorului german din Viena, de aceea a refuzat a primi în saloanele sale pe tânărul Văcărescu, ca prin aceasta să com­promită familia acestuia și pe d-șoara Elena. A fost în definitiv în interesul Germaniei, ca din această căsătorie să nu se aleagă nimic, fi­nd­că la urma urmelor moștenito­rul român, înainte de toate, este principe german. Ce crede Excelența Voastră? — Puteți să credeți că afacerea din Viena n’a avut nici o legătură cu proiec­tul de căsătorie. — A auzit, Exc. V., ceva despre petiția câtră tron a celor cinci cetățeni ungari, cari au cerut concursul împăratului austriac pentru teatrul german din Budapesta, care după noi are o misiune culturală și poli­tică . — Da, am cunoștință de aceasta, dar nu știu de ce d­ o mă întrebați pe mine, un român, asupra acestei afaceri? — Numai de aceea, Excelență, că aș d fi să cunosc părerea d­e asupra punc­tului că ce ar face guvernul român, dacă de pildă, marele număr al maghiarilor din București ar cere de la regele maghiar un ajutor pentru construirea unui teatru ungu­resc și ar mai spune că acest teatru ar avea în București o misiune politică? — Eu cred că sub scutul marilor liber­tăți a României, maghiarii din București pot să și construiască un teatru, dar după trei zile l’ar și închide de oare­ce nu l’ar cerceta nimeni. — încă o întrebare ași dori să vă fac, este oare adevărat că autoritățile vamale române nu respectează paspoartele austro­­ungurești și nu iasă în România nici chiar pe acei maghiari și austriaci, cari deja de mai multă vreme sunt stabiliți acolo, acolo își găsesc hrana și numai pentru a face o vizită au venit în Ungaria, patria lor? — Inexact. Afară de evreii ruși ori și cine poate să meargă în România dacă pasportul îi este în regulă. Ex-ministrul se pregătea pentru insula Margareta cu soția sa, care în timpul a­­cestei convorbiri își schimbase toaleta, deci am luat adio de la dânsul. 1) Aici ziaristul maghiar confundă pe d­­l. Lahovari cu d. Al. Em. Lahovari.

Next